Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry - Rachel Joyce‎

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry mi-a trezit o poftă grozavă să-mi iau picioarele la spinare și să plec în lume. Pe jos, cum altfel? :) M-am surprins cu gândurile aiurea în timpul lecturii, imaginându-mi cum aș străbate la pas toată Transilvania, vizitând castele și biserici fortificate - un vis din copilărie, care nu s-a materializat niciodată. Nu m-aș mira ca măcar un om dintre miile (milioanele?) care au citit romanul lui Rachel Joyce să fi plecat într-adevăr pe jos spre o destinație oarecare, căci povestea lui Harold are ceva care însuflețește și parcă-ți dă o pereche de aripi. Trebuie, totuși, să ai un scop la capătul drumului, ceva pentru care să lupți, cum a avut și protagonistul - altfel, dificultățile își vor spune repede cuvântul, uzând voința și puterea de a merge mai departe. Chiar credeți că e floare la ureche să mergi pe jos sute de kilometri? După cum spune un personaj al cărții, uneori tocmai lucrurile simple se dovedesc a fi cel mai greu de realizat.

- Sunt, așa cum pe drept subliniați, complet varză, spuse Harold și lăsă capul jos. [...] Recunosc că drumul până la Berwick e îngrozitor de lung. Recunosc că nu sunt încălțat cum trebuie. Recunosc și că nu am antrenamentul necesar și nici forța ca să fac o asemenea călătorie. Dar poate că într-o zi și dumneavoastră veți face un lucru lipsit de logică. Iar lumea vă va întreba: De ce faceți asta? Și atunci poate vă veți gândi la mine și veți continua să-l faceți. (pag. 140)

Într-o dimineață de aprilie, Harold Fry, un pensionar din Kingsbridge, primește o scrisoare de la o femeie care, în urmă cu douăzeci de ani, dispăruse pe neașteptate din viața lui. Queenie Hennessy, aflată la un spital din nordul Angliei, este bolnavă de cancer și i-a scris lui Harold pentru a-și lua la revedere. Bătrânul pleacă spre poștă pentru a expedia un răspuns, însă, după ce trece de câteva cutii poștale, își dă seama că banalele cuvinte pe care le-a scris nu sunt de ajuns pentru despărțirea de o persoană care îl ajutase foarte mult în trecut. După ce o fată de la benzinărie îi vorbește despre puterea minții umane de a schimba lucrurile și despre credința că cineva se poate însănătoși, pensionarul pornește cătinel spre Queenie, convins că o poate salva. Și uite așa, doar cu hainele de pe el și o pereche de pantofi de iahting, cu un card de debit, dar fără telefonul mobil (pe care îl uitase acasă), Harold Fry își începe lunga și anevoioasa călătorie pedestră spre nord - spre indignarea soției sale, Maureen, de care îl despart tăcerea și distanța întreținute timp de două decenii. Dar ce s-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani, de ce a dispărut Queenie și ce a intervenit între cei doi soți? Și de ce Harold ține morțiș să meargă pe jos, când ar fi putut ajunge în nordul Anglei în câteva ore, dacă ar fi luat autobuzul sau trenul? 

Își dădu seama că nimeni nu știa cu adevărat motivul pentru care el mergea la Queenie. Lumea își dădea cu presupusul. Credea că e vorba de o poveste de dragoste sau de un miracol, de un act de bravură sau pur și simplu de frumusețe. Dar nu era nimic din toate acestea. Discrepanța dintre ceea ce știa el și ceea ce credea lumea îl înspăimânta. (pag. 248)

Pe măsură ce Harold avansează cu un kilometru și încă unul pe șoselele Angliei, aflăm frânturi din povestea lui și a lui Maureen, dar și a singurului lor fiu, David, un băiat inteligent și distant, de care tatăl nu a reușit să se apropie niciodată. Imagini din trecut se amestecă cu locurile prin care trece Harold, iar el asistă ca un spectator neputincios la scene din viața lui, în care își revede alegerile, greșelile și momentele de lașitate. Lipsit de dragostea părintească și nevoit să se descurce singur de la șaisprezece ani, copilul Harold a devenit un bărbat retras și tăcut, care a evitat compania oamenilor și confruntările - un englez obișnuit, căruia îi lipsesc sarea și piperul. Rachel Joyce‎ dozează bine dezvăluirile, menținând interesul cititorului până la final, chiar dacă am intuit ce se întâmplă cu unul dintre personaje. 

Viața era cu totul altfel când mergeai pe jos. [...] Harold nu mai vedea distanțele în kilometri. Acum le măsura cu amintirile lui. [...] Surprinzător că își amintea toate astea. Poate din cauza mersului pe jos. Poate că vedeai chiar mai mult decât pământul dacă renunțai la mașină și mergeai pe propriile picioare. (pag. 48/104/50)

Pe drum, Harold întâlneşte alți și alți oameni, cărora le află istoriile de viaţă. Pentru mine, acesta a fost unul dintre aspectele mai puțin credibile ale cărții: aproape toți acești străini care i se confesează ascund regrete, suferință și istorii nefericite, de parcă n-ar mai fi rămas urmă de bucurie și mulțumire pe lume. Bătrânul învață treptat să asculte poveştile altora și să le accepte ciudățeniile; el înțelege ce înseamnă prietenia şi faptul că oamenii sunt toți la fel și, în același timp, unici. Experiența îi arată lui Harold că, în fața unui străin, poți să redevii cel care fuseseși cândva, sau care ai fi putut fi dacă opțiunile tale ar fi fost altele. 

Călătoria lui Harold poate fi privită și în sens metaforic: orice încercare de a face ceva dificil, de a lăsa o urmă în viață, este un drum așternut cu obstacole și îndoieli, cu speranțe reînnoite și momente de disperare, cu oameni care te încurajează să mergi mai departe sau, din contră, vor să te convingă de imposibilitatea izbândei. Până la urmă, ceea ce contează este să rămâi credincios trăirii care te-a făcut să pornești la drum, chiar dacă alții ar fi procedat în alt mod; să ai încredere în propriile impulsuri, care te definesc și te deosebesc de ceilalți. Iar cea care contează la fel de mult este simplitatea, puterea de a renunța la lucrurile de prisos: nu e nevoie de prea multe pentru a ajunge unde ți-ai propus - nici carduri de credit, nici telefoane, nici hărți sau echipament special.

Își continuă drumul, punând un picior în fața celuilalt. Acum că acceptase încetineala cu care se deplasa, rămase surprins ce distanță străbătuse. [...] Era deja altul decât cel care plecase din Kingsbridge sau chiar din pensiunea aia mică. Nu mai era un ins care se ducea să pună o scrisoare la cutia poștală. El mergea pe jos la Queenie Hennessy. Lua totul de la început. [...] Știa că va ajunge la Berwick și că pentru asta nu trebuia decât să pună un picior în fața celuilalt. Simplitatea acestui lucru îl umplea de bucurie. Dacă merge înainte, sigur va ajunge. (pag. 49/61/54)

Un britanic (mai ales unul din generația lui Harold) va percepe cu totul altfel romanul, căci Rachel Joyce‎ include o serie de comentarii mai mult sau mai puțin subtile despre caracteristicile britanice sau schimbările prin care a trecut societatea engleză în ultimele decenii. Politețea exagerată, cerutul scuzelor una-două, dorința de a nu deranja, mentalitatea diferită a englezilor născuți în anii '40, imigranții capabili care au meserii ingrate sau transformarea unui castel într-un local de evenimente luxoase sunt câteva dintre aspectele pe care le-am putut identifica, deși cred că sunt altele care mi-au scăpat. Totodată, am avut senzația că Rachel Joyce vorbește, de fapt, despre pasiunea ei pentru plante și drumeții, despre propriile senzații încercate în fața unei dimineți frumoase sau a miracolului primelor raze de soare după ploaie. Eu am perceput romanul și ca pe un ghid informal de călătorie, care îți trezește pofta de a pleca imediat la drum spre dealurile și orășelele din Marea Britanie.

Am început cartea în fiordul Porto Limnionas din insula Zakynthos

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry nu este cine știe ce carte profundă și nici nu va schimba viața cuiva (sau, mai știi?), ba uneori cade și în păcatul de a servi lecții pe tavă, dar este totuși o poveste frumoasă și emoționantă, scrisă cu un umor tipic englezesc, construită destul de credibil și fără sentimentalisme în exces, cu un protagonist de care m-am atașat surprinzător de mult (nu pot spune același lucru despre Maureen, care m-a enervat uneori cu cicăleala, curățenia ei obsesivă și acel „Nu prea cred”). Ca și cum povestea lui Harold ar fi fost una reală, iar eu aș fi urmărit-o cu sufletul la gură în ziare sau pe internet (nu și la televizor, căci nu mai am așa ceva de peste zece ani), m-am trezit adeseori că îl încurajez, că îl susțin, că îl îndemn să-i lase naibii pe pelerinii care mai mult îl încurcă, că-mi dau lacrimile când află că Miss Queenie știe de călătoria lui și îl așteaptă. Ar ieși un film tare fain din cartea asta, unul amuzant și emoționant - nu mă îndoiesc că va fi ecranizată la un moment dat. 

Lăsând la o parte celelalte lecții de viață care uneori sunt prea evidente, mi-a plăcut faptul că povestea lui Harold este un îndemn la simplitate, precum și la curajul (și umilința) de a cere ajutorul celorlalți. Totodată, autoarea vorbește despre necesitatea de a te revolta în fața inevitabilului, de a arăta că ești dispus să lupți în ciuda dovezilor clare că nu poate fi altfel. Romanul lui Rachel Joyce ne dă de înțeles că niciodată nu este prea târziu să schimbi ceva, cum nu este prea târziu să începi o călătorie inițiatică, în ciuda vârstei, a corpului care nu mai ascultă ca odinioară și a mentalităților și situațiilor care par de neclintit - căci un lucru poate fi început de mai multe ori și în mai multe feluri.

În 2014, Rachel Joyce‎ a publicat o a doua carte, The Love Song of Miss Queenie Hennessy, unde cunoaștem versiunea lui Queenie. Internată la spitalul din Berwick-upon-Tweed, Queenie află că Harold a pornit spre ea pe jos, pentru a o salva; îndemnată de o asistentă, femeia își scrie povestea ultimilor douăzeci de ani, cu secretele și regretele aferente. Romanul s-a bucurat de un mare succes, fiind considerat mai îndrăzneț decât primul - totuși, nu-mi închipui cum [s] o femeie muribundă, în starea îngrozitoare în care se află Queenie, mai poate fi capabilă să scrie ceva. Poate voi citi a doua carte la un moment dat și voi afla. [s]

Editura: Litera, 2014

Traducere: Petru Iamandi

Număr de pagini: 332

Titlu original: The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry, 2012