Evadarea imposibilă - Lena Constante

Cu naivitate, am crezut că trebuie să citesc despre lumi îndepărtate pentru a afla lucruri incredibile. De exemplu, despre Coreea de Nord, un loc necunoscut în care am pătruns prin intermediul cărții Nimic de invidiat. Însă la fel de necunoscut îmi este și ținutul apropiat - chiar dacă depărtat în timp - al penitenciarelor politice comuniste, despre care nu știam mare lucru. De acele vremuri ne despart zeci de ani, iar depărtarea continuă să crească. În curând, nu vor mai fi în viață oamenii care pot povesti celor tineri coșmarurile prin care au trecut. O carte precum Evadarea imposibilă a Lenei Constante este o mărturie necesară și una care va rămâne, dar oare câți dintre noi o vor citi? Nu trebuie să uităm, dar mai întâi trebuie să aflăm ceea ce s-a petrecut. Recunosc că nu aș avea tăria morală necesară pentru a citi despre experimentul Pitești sau despre alte locuri ale groazei din România comunistă; poate că nu aș fi în stare să citesc nici măcar Evadarea tăcută, prima carte a Lenei Constante, o carte dură, o carte neagră - după cum spune chiar autoarea - în care vorbește amănunțit despre anchetă, torturi și cele 3000 de zile (adică mai bine de opt ani) pe care le-a petrecut într-o singurătate insuportabilă.

În schimb, Evadarea imposibilă - care povestește despre viața în penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc, între anii 1957 și 1961 - nu este o carte de nesuportat. Uneori, păcălită de întâmplările incredibile, cu iz picaresc, am avut senzația că citesc un roman de aventuri în genul Contelui de Monte-Cristo. Însă, de fiecare dată, un episod trist și dur m-a trezit la realitate. Femeile temătoare și resemnate din penitenciarul Miercurea-Ciuc nu urzesc planuri de evadare - ba chiar se feresc să dea motive pentru a fi trimise la carceră de paznicii fanatici și inculți, cu creierul infestat până la septicemie cu lupta de clasă. Lena Constante încearcă să fugă, însă din alte tipuri de temnițe: din cea a singurătății și a deznădejdii, sau printre gratiile de carne ale celulelor îmbâcsite de trupuri și voci discordante de femei, care îi împiedică evadarea prin munca mentală. Neliniștită și revoltată, ea nu acceptă viața vegetativă impusă de aparatul monstruos al regimului, profitând de orice ocazie pentru a aduce o undă de însuflețire acestei existențe monotone și înjositoare.

Din primii opt ani de închisoare, petrecuți într-o recluziune totală, Lena Constante a păstrat amintiri vii, care se regăsesc în Evadarea tăcută; din perioada de după 1957, când, la vârsta de 48 de ani, singurătatea ei a luat sfârșit și a locuit prin diverse celule alături de alte deținute politice - uneori paisprezece, alteori patruzeci, alteori chiar o sută! - amintirile au început să se amestece sau chiar să dispară cu totul. Inițial, autoarea nici măcar nu a intenționat să scrie despre această etapă a existenței sale carcerale, considerând că este un subiect banal și lipsit de interes, cunoscut la acea vreme de mai toți românii. Dar câți români își mai amintesc astăzi aceste istorii cutremurătoare și, de fapt, câți tineri născuți în democrație le-au știut vreodată? Mă bucur că această carte există și că am citit-o, chiar dacă lectura ei numai bucurie nu mi-a adus; în schimb, mi-a adus o fărâmă de cunoaștere și o palmă bine țintită spre văicărelile și tristețile mele fără temei. 

Privindu-le, mă întrebam cu groază la ce grad de mizerie fizică și spirituală ajunsesem, așa încât certitudinea regăsirii unui pat de fier, a unui cearceaf de pânză groasă, a unei pături aspre, a câtorva stropi de apă pentru a ne spăla jegul și a două gamele zilnice, pe jumătate pline cu un lichid cu gust rău, să devină pentru noi speranță și sprijin.
S-a mai spus, dar niciodată nu se va spune îndeajuns în zilele libere pe care am început să le trăim, că cea mai gravă crimă a comunismului la noi a fost asasinarea spiritului și cangrena morală cu corolarul ei: a trăi, a trăi cu orice preț, fie chiar și în rușine și în sclavie. (pag. 146)

În penitenciarul politic Miercurea-Ciuc, femeile trăiesc în condiții de neimaginat. La fel de neimaginat sunt și motivele pentru care multe dintre ele au ajuns aici. Destine frânte în chip absurd, tinere care nici măcar nu au avut timp să cunoască dragostea, bătrâne care își trăiesc ultimii ani în mizerie, mame care se usucă de grija copiilor rămași pe drumuri. Și pentru ce? Pentru adăpostirea unui fugar, din bunătate și omenie, pentru multiplicarea unui text anticomunist, din prea multă naivitate, pentru proteste împotriva colectivizării, dintr-o revoltă firească. Ce caută aici o delicată contesă maghiară, de numai șaptisprezece ani? Dar o tânără învățătoare dintr-un cătun de munte? Dar o bătrână de optzeci și cinci de ani, bolnavă și sclerozată? Țărănci rumene în obraji, intelectuale snoabe, neveste de politicieni și generali - toate trăiesc acum laolaltă, în aceleași condiții inumane; din femeile de odinioară au rămas doar niște maldăre de zdrențe vărgate, ascunzând buturugi neînsuflețite, fețe încremenite și gânduri cenușii. Și totuși, mai apare câte un zâmbet, o faptă bună, un act de curaj, o poveste sau un cântec șoptit - iar viața capătă uneori aspecte de un comic absurd:

Mama Yuhaz. Nu prea am ce spune despre bătrâna unguroaică. Mi se pare că din bunătate, fără nici un interes material, dăduse unui fugar de mâncare. Era o femeie tare de treabă, întotdeauna dispusă să ne calce cămășile. Fără fier de călcat, obiect prohibit în pușcării. [...] Când era încă umedă, întindeau cămașa pe un pat, o împătureau cu grijă și o așezau pe bancă. Mama Yuhaz, cea mai grasă femeie din celulă, era rugată să ia loc pe bancă sau, mai bine zis pe cămașă. Cămașa, sub presiunea greutății, suprafeței și căldurii formelor ei abundente, după un sfert de oră era uscată și perfect netezită. (pag. 89)

A nu avea oglinzi, ceasuri, calendare, cărți, hârtie și creion, ace de cusut și foarfece, care sunt interzise - cum interziși sunt și copacii și iarba și florile și toate poamele și toate zarzavaturile, în afară de cartofi, fasole uscată, morcovi și varză acră. A nu avea cămașă de noapte, perie și pastă de dinți, mâncare pe săturate, ceai și medicamente în caz de boală, apă suficientă pentru a te spăla. A avea, în schimb, piepteni din nuiele de mătură înfipte într-un dreptunghi de săpun, frânghii de rufe din fire de păr toarse și răsucite, o cârpă de șters botezată „logică”, pe post de hârtie igienică. A nu avea nicio informație din afară, nici despre situația politică, nici despre soarta familiei. A comunica cu femeile din celulele vecine doar prin codul morse, bătut în perete, sau prin alfabetul lung, mult mai anevoios. A risca, prin cele mai mărunte abateri, o săptămână de carceră, unde cinci zile din șapte nu primești nimic de mâncare. A nu te putea așeza în pat timp de șaptisprezece ore, pentru că somnul este interzis în afara orelor regulamentare. A nu avea mai nimic de făcut în aceste șaptisprezece ore multiplicate în ani, care se scurg lent și înnebunitor, între semnalul de trezire și cel de culcare, alcătuind o viață larvară, repetată la nesfârșit.

Cu lecţiile de bucătărie și de franceză, cu gimnastica și peretele, cu poveștile, două-trei ore zilnic treceau mai repede. Alte câteva ore cu spălatul, măturatul celulei, programele, plimbarea și mesele. Dar mai rămâneau de suportat peste zece ore goale. Ore în care nu mai aveam absolut nimic de făcut. Am fi fost mulţumite să aţipim câte puţin, dar să dormim nu aveam voie. Ne-ar fi fost mai ușor dacă am mai fi avut câte ceva de mâncare, dar de mâncare nu aveam nimic. Ne era foame și nu aveam ce mânca. O lene totală paraliza minţile. O visare vagă și tristă înceţoșa gândurile. Pe chipurile tuturora, în ochii ce nu aveau nimic de văzut, se reflecta aceeași inconștientă plutire. (pag. 114)

Deși are rețineri față de amănuntele dezgustătoare ale vieții la comun, Lena Constante își ia inima în dinți și le așterne pe hârtie - cum altfel să transmită cu adevărat mizeria și degradarea în care trăiesc toate aceste femei? O singură tinetă în celulă, fără hârtie igienică, fără vată sau cârpe pentru perioada menstruală, apa încălzită iarna cu căldura mâinilor, dușul săptămânal unde douăzeci de femei se luptă să se spele înainte ca milițianca să închidă robinetul - detalii necesare, departe de a fi banale și plictisitoare - cum se teme, în repetate rânduri, autoarea. 

În pușcării și, mai ales, în cele cu celule închise, femeile sunt lovite de o situație gravă și vitală, de care bărbații au norocul de a fi scutiți. Majoritatea femeilor sunt tinere. Nu au ajuns la vârsta menopauzei. Zilnic, mai multe femei aveau menstruație în același timp. Vată nu aveam. Bandaje igienice, nici atât. Cârpe? Foarte puține. Dar cum să le spele? Cum să se descurce? Vai de ele! [...] Dacă natura nu ar fi intervenit în pușcării, jumătate din celulă ar fi pățit același lucru. Dar, după un timp oarecare, câteva luni sau un an, sub efectul subalimentației, natura, pentru a economisi o pierdere ce nu putea fi înlocuită în regimul alimentar penitenciar, oprea ciclul menstrual. (pag. 163)

Greutățile vieții în pușcărie ridică măștile, iar trăsăturile caracterului devin mai vizibile. Deși unele femei îi sunt antipatice din cauza firii lor răutăcioase și intrigante, iar nivelul intelectual al colegelor o dezamăgește, Lena Constante încearcă să nu facă diferențe între ele și să le asculte pe toate cu același interes. Rând pe rând, femeile i se confesează, iar autoarea află niște povești ce par desprinse din romane, unele având un pregnant iz de tragicomedie: agresoarea și victima care au ajuns în aceeași celulă, la fel ca două tinere țărănci îndrăgostite de același spion. Dacă înaintea încarcerării autoarea admira la semenii săi doar inteligența și spiritul creator, evenimentele la care a fost martoră în timpul detenției i-au schimbat multe dintre idei și preferințe. În închisoare a avut adeseori ocazia să admire un act de curaj sau de bunătate, o atitudine demnă sau solidară, care au făcut-o să prețuiască mai mult calitățile morale ale oamenilor decât cele intelectuale.

Lena Constante capătă noi meserii și meniri, datorită cărora resimte mai puțin sentimentul pierderii timpului: ea este, rând pe rând, povestitoare, aducând celorlalte femei darul unor ceasuri de uitare; ascultătoare, atunci când găsește alte colege care povestesc cu talent; profesoară de limba franceză, scriind cu bețe rupte din mătură pe bucăți de săpun; telefonistă și poștaș, comunicând cu celulele vecine prin codul morse și bilețele trimise prin poșta clandestină. Chiar dacă nu i-a alinat cu adevărat foamea, singurătatea și pierderea libertății, prezența tovarășelor sale a diminuat deznădejdea și a scurtat timpul. Autoarea mărturisește că niciodată, în viața liberă, nu a mai avut parte de atâta sinceră prietenie; în pofida diferențelor și a neînțelegerilor, femeile formează un bloc unit, solidar, care rezistă unui inamic comun - și nici acela uman. Nu-mi permit nici o comparație zoologică. De ce aș jigni un animal nevinovat?

Puteam povesti tovarășelor mele basme de copii și romane de dragoste. Istorisiri în care răul era întotdeauna pedepsit, binele răsplătit și dragostea încununată. Firește, doar și doar năluciri. Dar femeile și fetele care mă ascultau nu doreau povești adevărate. De amarul vieţii erau sătule până peste cap. Și ele, ca și mine, nu erau însetate decât de evadare. (pag. 80)

După ce am început Evadarea imposibilă, nu m-am mai putut opri din citit, posedată de un amestec de fascinație și oroare - și, culmea, Lena Constante nu se consideră scriitoare. Cu mici excepții, mi s-a părut că scrie excelent, fără a cădea în melodramă și fără a manipula afectiv cititorul cu ororile pe care le-a trăit. Adeseori, ea își mărturisește neputința de a transmite mai elocvent stările prin care a trecut, de a le strecura în inima și trupul cititorului dacă nu pentru o zi, măcar preț de câteva ore, cât durează lectura. Cum să redai suferinţa? Cum, revolta? Dar, trăind alături de Lena Constante în celula mizeră care-i este casă timp de patru ani, n-ai cum să nu îți reexaminezi viața comodă, uneori delăsătoare, alteori fericită. Foamea, oboseala, plictiseala, singurătatea, toate micile noastre probleme de care ne plângem adeseori capătă o cu totul altă semnificație și o infinit mai mică greutate. 

Scriu „oboseală”. Scriu „foame”. Scriu „șapte zile”. Cuvinte, doar cuvinte. Vorbe golite de substanţă prin plicticoasa lor repetare. Numai lozuri pierdute. Dar eu mă căznesc să le redau substanţa de carne și sânge. Să le redau viaţă. Și mă întreb la ce bun mă omor, încercând să retrăiesc trecutul, dacă nu sunt în stare să găsesc cuvintele potrivite pentru a introduce, într-adevăr, foamea noastră în burta ta, cititorule. Oboseala noastră în mușchii tăi. Disperarea, în inima ta. Oh! Nu pentru mult timp. Nici pentru ani, tot atât de lungi ca ai noștri, nici chiar pentru luni. Pentru o săptămână? Nu. Cu mult mai puţin. Nici măcar pentru o singură zi... Numai și numai pentru timpul cât tu citești cuvântul „foame”, cuvintele „oboseală” și „disperare”. (pag. 148)

Cum poți să te pretinzi, într-adevăr, nenorocit, când cheia casei tale, sau chiar numai a odăii tale, tu o ții în buzunarul tău și poți deschide sau închide ușa ta oricând dorești? Când setea ta cu un simplu pahar de apă o poți atât de lesne potoli? Foamea ta, sătura măcar cu o bucatã de pâine. Murdăria ta, o poţi spăla. Când al tău este și cerul, ai tăi norii și soarele și pomii și toată frumuseţea pământului?
Scriu cu deșarta dorinţă ca viaţa noastră chinuitã să fie pentru ceilalţi un imbold, un elan spre cultură și bucuria de a trăi. (pag. 241)

Ultimele pagini, care relatează drumul Lenei Constante spre București, m-au impresionat profund și mi-au smuls lacrimile care nu sosiseră mai înainte. Mi-ar fi plăcut să existe un al treilea volum, în care autoarea să vorbească despre viața în libertate: cum a fost primită de familie, de prieteni? Ce sentimente au încercat-o, ce greutăți a întâmpinat? A trebuit să mă mulțumesc cu rarele priviri fugare aruncate în viitor, strecurate printre episoadele vieții în pușcărie și amintirile vieții trecute; poate a considerat că și pătimirile sale de după eliberare sunt lipsite de interes, deși nu mă îndoiesc că ar fi putut umple încă o carte cu lucruri importante, care astăzi merită cunoscute. 

Un pușcăriaș politic era socotit, la întoarcerea acasă, un lepros. De multe ori foștii lui prieteni treceau pe celălalt trotuar, pentru a se face că nu l-au zărit. Toate ușile și toate inimile se închideau în fața lui. [...]
Mai multe dintre colegele mele au avut aceeași soartă. La întoarcerea acasă au fost primite cu răceală până și de copiii lor. Mai ales de cei care avuseseră de suferit din cauza biografiilor în care erau nevoiți să menționeze că tatăl sau mama erau „condamnați politici”. Fapt ce, adeseori, le închidea accesul la studii și la integrarea în „câmpul muncii”. A găsi un adăpost când propria ta casă îți este interzisă nu era ușor pentru un amărât de deținut abia ieșit din închisoare. [...]
Cunosc toate aceste greutăți din proprie experiență și, totuși, nu mă pot plânge. Eu mi-am regăsit familia, pe Harry și câțiva prieteni. Nu prea mulți... Doi.

Lena Constante (sursa)

Lena Constante - artistă plastică și folcloristă - a fost condamnată la 12 ani de detenție în falsul proces montat împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu și a apropiaților săi de autoritățile staliniste, în anii 1948. Alături de ea a fost condamnat și soțul său, evreul Harry Brauner, un reputat folclorist și etnomuzicolog român, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner și unul dintre cei care au descoperit-o pe Maria Tănase în anii 1930. Cei doi viitori soți - pe atunci încă nu erau căsătoriți - au fost implicați în proces printr-un hazard: Harry Brauner i se adresase ministrului Lucrețiu Pătrășcanu pentru a salva materialele fostei Arhive de Folclor, primind un local și o subvenție pentru a înființa Insitutul de Folclor în 1946; în aceeași perioadă, Elena Pătrășcanu îi încredințase Lenei Constante conducerea unui atelier de marionete la Teatrul de păpuși Țăndărică. Ministrul de Justiție și soția au fost arestați în 1948, iar Constante și Harry Brauner în 1950, în urma acuzației că ar fi spioni, făcută de Herbert Zilber - un personaj controversat al perioadei comuniste.

PS: Îi mulțumesc pentru recomandare Anielei, care mi-a trezit interesul pentru Evadarea imposibilă prin recenzia pe care a scris-o pe blogul ei.

Editura: Humanitas, 2013

Număr de pagini: 278

Cuvânt înainte și note: Ioana Bot