Elena Ferrante - Prietena mea genială (My Brilliant Friend)

A fost de ajuns să citesc primele pagini din Prietena mea genială - volumul întâi din Tetralogia Napolitană - pentru a fi absorbită în lumea celor două prietene, Lila și Lenù, care trăiesc la marginea orașului Napoli în anii 1950, într-un cartier sărac unde violența și limbajul obscen sunt la ordinea zilei.

Cu o scriitură limpede și nepretențioasă, dar intensă și pătrunzătoare prin profunzimea emoțională pe care o conține, Elena Ferrante reușește să restituie prin cuvinte o întreagă lume, cu străzi, case și oameni care capătă formă și consistență, pășind din tărâmul ficțional în cel real. Multitudinea de personaje și întâmplări pitorești însuflețesc o lume deopotrivă familiară și străină, care, prin farmecul și naturalețea limbajului, capătă o aură de spectaculos.

Dar ceea ce străluceşte cu adevărat în această carte este prietenia uimitoare și complexă dintre Lila și Lenù, redată în cele mai mărunte și inefabile detalii, pe parcursul maturizării lor și pe fundalul unei competiții subtile. Mi se pare o abilitate rară aceea de a găsi cuvintele potrivite, care să insufle viață obiectelor, personajelor și întâmplărilor, care să articuleze clar și firesc emoții și trăiri pe care cei mai mulți dintre noi nu le pot conștientiza, și cu atât mai puțin exprima. Elena Ferrante pare să fi găsit rețeta miraculoasă, căci lumea cuprinsă în paginile cărții ei este una vie, fremătătoare, traversată de o analiză minuțioasă a celor mai mărunte sentimente și senzații, cu o intensitate care uneori devine copleșitoare.

Would I know how to imagine those things without her? Would I know how to give life to every object, let it bend in unison with mine? [...] Lila was able to speak through writing; unlike me when I wrote, unlike even many writers I had read and was reading, she expressed herself in sentences that were well constructed, and without error. I read and I saw her, I heard her. The voice set in the writing overwhelmed me, enthralled me even more than when we talked face to face: it was completely cleansed of the dross of speech, of the confusion of the oral. [...] Only as I listened did I realize what I had tried to do in those months whenever I had to write: to free myself from my artificial tones, from sentences that were too rigid; to try for a fluid and engaging style like Lila’s in the Ischia letter. 

Elena Greco, Lenù - personajul care împrumută prenumele scriitoarei - se îmbarcă într-o lungă călătorie pe firul memoriei, după ce Rafaella Cerulo, Lila, prietena ei de o viață, a înlăturat sistematic orice probă materială a trecerii ei prin lume și a dispărut fără urmă la șaizeci și șase de ani. Însă Rafaella nu se poate sustrage și din amintirile celor apropiați, astfel că Elena - care cunoaște motivele din spatele acestui gest radical - o reconstituie fragment cu fragment, amintire cu amintire, începând cu momentul în care cele două au devenit prietene.

O recuperare a ființei dragi din brațele disoluției, o continuare a unei tradiții nescrise care le-a traversat viața - aceea de a se provoca și înfrunta reciproc, într-o competiție deopotrivă tandră și înverșunată, prin care cele două s-au ridicat, la început instinctiv, apoi conștient, deasupra granițelor strâmte ale lumii lor meschine - o lume sufocată de animozități, sărăcie și violență.

Cu înțelegerea și privirea pătrunzătoare a unui adult, Elena se reîntoarce în perioada copilăriei, pentru care mărturisește că nu simte nicio nostalgie; deși pe atunci nu i se părea că duce o viață neapărat rea, mai târziu a înțeles că acei ani au fost marcați de violență și ignoranță, de frici și angoase, pe care le respira în aerul cartierului înainte de a le cunoaște semnificația. Pentru un copil, totul era deopotrivă frumos și înfricoșător, iar viața decurgea într-un prezent continuu, într-un acum neatins de sensul pe care adulții îl confereau zilei de ieri sau de mâine.

Născută într-o familie săracă și simplă, cu o mamă șchioapă și sașie, brutală și nefericită, și un tată care-și bate regulat soția și copiii, Elena găsește un refugiu în orele petrecute la școală, unde învață cu sârg și face tot posibilul să fie pe placul profesorilor. Însă ea este urmărită permanent de teama că va eșua la învățătură și, prin urmare, va fi nevoită să muncească, devenind asemenea părinților - dar mai cu seamă asemenea mamei, care îi provoacă silă și ură prin trupul și firea ei respingătoare. 

At home I was my father’s favorite, and my brothers and sister, too, loved me. The problem was my mother; with her things never took the right course. It seemed to me that, though I was barely six, she did her best to make me understand that I was superfluous in her life. I wasn’t agreeable to her nor was she to me. Her body repulsed me, something she probably intuited. She was a dark blonde, blue-eyed, voluptuous. But you never knew where her right eye was looking. Nor did her right leg work properly—she called it the damaged leg. She limped, and her step agitated me, especially at night, when she couldn’t sleep and walked along the hall to the kitchen, returned, started again. Sometimes I heard her angrily crushing with her heel the cockroaches that came through the front door, and I imagined her with furious eyes, as when she got mad at me.

Lila, colega ei de clasă, strălucește asemenea unui far în universul întunecat și abrutizat al cartierului, iar Elena este atrasă de ea ca un fluture dornic să evadeze spre lumină. Lila - slăbănoagă, mereu murdară și plină de zgârieturi, răutăcioasă și cu o gură spurcată, dar uimitor de inteligentă și curajoasă - face totul fără ezitare și fără milă, ignorând barierele și forțând limitele. Fascinată de personalitatea Lilei încă din prima zi de școală, Elena o urmează îndeaproape, convinsă că în prezența fetei cu miros de sălbăticiune va deveni și ea strălucitoare; însă rămâne întotdeauna cu un pas în urma ei, căci Lila, aflată dincolo de orice competiție, emană o energie formidabilă căreia nimic nu îi poate sta în cale.

Lila, care conferă sens și o aură irezistibilă lucrurilor și activităților, Lila care știe să povestească astfel încât realitatea se intensifică, iar faptele se umplu de semnificații; Lila, care citește mult și e însetată de cunoaștere, privind dincolo de aparențe și înțelegând lumea mult mai bine; Lila, care este măcinată din interior de un fel de foame și suferință, Lila care nu cedează și vorbește cu convingere despre pasiunile și visele sale.

I became convinced that nothing could stop her, and that every disobedient act contained breathtaking opportunities. [...] I felt as if she had everything in her head ordered in such a way that the world around us would never be able to create disorder. [...] I knew—perhaps I hoped—that no form could ever contain Lila, and that sooner or later she would break everything again. [...] I was afraid of what was happening to her, good or bad, in my absence. It was an old fear, a fear that has never left me: the fear that, in losing pieces of her life, mine lost intensity and importance.

Cu o privire judicioasă, care scotocește până în adâncul celor mai inexprimabile sentimente și percepții, scoțându-le apoi la lumină în fraze minunate, de o aparentă simplitate, Elena Ferrante face o radiografie complexă și minuțioasă a relației dintre Lila și Lenù: micile răutăți și izbucnirile de afecțiune, nesiguranța și invidia, dependența și schimbările de comportament, conversațiile în limbajul cărților și obsesia de a deveni bogate, dar mai ales competiția mai mult sau mai puțin subtilă prin care fetele se provoacă reciproc, încercând să scape de limitările mediului în care trăiesc. Lenù cântărește cu meticulozitate toate aspectele vieții lor, de la actele de curaj și notele primite la școală, la transformările prin care trec la pubertate, la declarațiile de iubire și băieții care le curtează, urmărită de teama că Lila, ce pare să locuiască într-un ținut fermecat unde nu are nevoie de nimeni și nimic, o va îndepărta mai devreme sau mai târziu. 

I soon had to admit that what I did by myself couldn’t excite me, only what Lila touched became important. If she withdrew, if her voice withdrew from things, the things got dirty, dusty. Middle school, Latin, the teachers, the books, the language of books seemed less evocative than the finish of a pair of shoes, and that depressed me. 

Elena - drăguță și delicată, cu cârlionți blonzi și ochi albaștri; Lila - răutăcioasă și băiețoasă, cu ochi întunecați și păr negru. Elena - dependentă, nehotărâtă, influențabilă; Lila - nepăsătoare, autosuficientă și fermă. Precum yin și yang, cele două forțe aparent opuse, care, de fapt, sunt complementare și interdependente, Lila și Lenù formează o dualitate, fiind jumătăți ale unui întreg care este mai puternic decât fiecare în parte; ele se potențează și se completează reciproc, într-o coeziune intensă care scoate la iveală tot ceea ce au mai bun. Uneori, însă, rolurile se inversează, personalitățile se substituie, slăbiciunile sau abilitățile migrează de la una la alta, creând tensiuni în ierarhia asumată drept definitivă. Unite parcă de o vrajă, viețile celor două fete converg și diverg, într-un dans al sorții care le apropie și le îndepărtează, fără a desface însă legătura puternică și inexplicabilă dintre ele. 

Pe fundalul acestei prietenii remarcabile se află cartierul, cu străzile prăfuite și casele de un alb murdar, cu familiile sărace și găștile de prieteni, cu conflictele și animozitățile care par să întrețină o luptă perpetuă, ce culminează în bătălia artificiilor de Anul Nou. Universul cartierului, reînviat în cele mai mici detalii prin cuvintele Elenei, apare deopotrivă pitoresc și sumbru, fascinant și șocant - un loc pe care îl simți și îl cunoști treptat și fragmentar, prin ochii unui copil care descoperă și înțelege mai multe despre lumea din jur. 

Este o lume plină de cuvinte care mutilează sau ucid, o lume saturată de furie, înjurături, blesteme oribile și obscenități; o lume în care a provoca durere este o boală, de care suferă în primul rând mamele, bunicile, surorile, care se ceartă și se lovesc mai abitir decât bărbații, posedate de o furie care nu pare să se stingă vreodată. Este o lume mutilată de sărăcie, în care doar o mână de oameni - membri ai Camorrei sau traficanți pe piața neagră - duc o viață prosperă, iar pentru ceilalți banii nu ajung niciodată, făcându-i prizonieri într-un lanț vicios al datoriilor, jocurilor de noroc, bețiilor și bătăilor. O lume în care părinții își înjură și își lovesc copiii, iar învățătura este privită ca ceva inutil; o lume infiltrată de evenimentele din trecut, pe care oamenii le ignoră, cum ignoră și injustețea, opresiunea și exploatarea. O lume care se schimbă subtil, zi de zi, dar regulile nescrise rămân aceleași, căci dreptatea se face aici prin violență, iar a apăra onoarea surorilor sau a fiicelor este o datorie imuabilă. O lume ca un vârtej, în care binele și răul sunt amestecate, și din care orice încercare de a scăpa are consistența unei iluzii. 

She gave concrete motives, ordinary faces to the air of abstract apprehension that as children we had breathed in the neighborhood. Fascism, Nazism, the war, the Allies, the monarchy, the republic—she turned them into streets, houses, faces. [...] People thought that what had happened before was past and, in order to live quietly, they placed a stone on top of it, and so, without knowing it, they continued it, they were immersed in the things of before, and we kept them inside us, too. 

Cine este prietena genială? Regăsim cuvintele din titlu destul de târziu, aproape de final, dar povestea este departe de a fi încheiată. Primul volum al tetralogiei se oprește într-un punct instabil, balansându-se periculos pe marginea unui eveniment important, iar singurul lucru care m-a oprit să încep imediat volumul al doilea (The Story of a New Name) a fost senzația copleșitoare pe care mi-a lăsat-o lectura. Vârtejul de sentimente adeseori contradictorii și minuțiozitatea cu care Elena își analizează emoțiile și trăirile devin la un moment dat apăsătoare, aproape de nesuportat, așa că am simțit nevoia unei pauze înainte de a pătrunde din nou în lumea turbulentă și imprevizibilă a celor două prietene, Lila și Lenù. Însă o voi face în curând, pentru că Prietena mea genială mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Pandora M, 2015, 336 pag.,
trad. Cerasela Barbone

Într-o lume avidă de publicitate, în care personalitatea autorului este uneori strâns legată de succesul cărților sale, Elena Ferrante - care scrie sub pseudonim - se ține departe de mass-media, nu participă la lansări și oferă puține interviuri - și acelea în scris. Adevărata identitate a autoarei este învăluită în mister și nu se cunosc prea multe lucruri despre viața ei - doar că a crescut în Napoli și că Tetralogia Napolitană este inspirată de o prietenie lungă și dificilă din copilărie, că este mamă și în prezent nu este măritată. Cu toate acestea, Elena Ferrante este considerată cea mai importantă scriitoare italiană din generația ei, iar Tetralogia Napolitană a devenit o adevărată senzație în lumea literară. Iată ce spunea autoarea într-o scrisoare adresată editurii:

I believe that books, once they are written, have no need of their authors. If they have something to say, they will sooner or later find readers; if not, they won’t. [...] I very much love those mysterious volumes, both ancient and modern, that have no definite author but have had and continue to have an intense life of their own. They seem to me a sort of nighttime miracle, like the gifts of the Befana, which I waited for as a child. [...] True miracles are the ones whose makers will never be known. [...] Besides, isn’t it true that promotion is expensive? I will be the least expensive author of the publishing house. I’ll spare you even my presence.