Milena Agus - Mal di pietre (From the Land of the Moon)

Scrisă minunat, în cuvinte puține, dar bine alese, cu inserțiuni de fraze în limba sardă care dau o savoare aparte narațiunii, Mal di pietre (From the Land of the Moon) este dovada clară că lungimea nu este neapărat un semn al valorii. Milena Agus, o autoare originară din Sardinia, a reușit, în numai o sută douăzeci de pagini, să concentreze o mică bijuterie narativă, pe care am citit-o cuprinsă de încântare, dar și cu o umbră de tristețe - iar la final am avut parte și de o surpriză, care a răsturnat înțelesul celor citite până atunci. Cartea a fost tradusă și la noi, la Humanitas, păstrând titlul original în limba sardă (din păcate, ediția este epuizată); americanii au fost mai cu moț și au schimbat titlul în From the Land of the Moon - cuvinte deloc lipsite de rost, care se regăsesc în interiorul poveștii și au o mare relevanță pentru personajul central; un personaj extraordinar, o bunică din Sardinia anilor 1940-50, a cărei viață este rememorată prin ochii nepoatei-naratoare.

Bunica avea peste șaizeci de ani când eu m-am născut. Îmi amintesc cum, în copilărie, mi se părea frumoasă și o priveam, subjugată, când se pieptăna și își făcea o crocchia de modă veche, separând părul care nu albise și nici nu se subțiase, împletindu-l apoi în două cozi pe care le răsucea în coc. Eram mândră când mă aștepta la școală, cu zâmbetul ei tineresc, printre mamele și tații celorlalți copii; părinții mei, fiind muzicieni, călătoreau tot timpul prin lume. Bunica era totul pentru mine, cel puțin la fel de mult cum muzica era totul pentru tata, iar tata era totul pentru mama.

Istoria bunicii, împletită cu amănunte pitorești din comunitățile sarde și ajunsă la noi prin mai multe guri, capătă aerul unui basm modern, cu prințese și cavaleri ai timpurilor noastre și o poveste de dragoste ruptă din cele mai îndrăznețe vise. A fost bunica o femeie nebună sau una genială? A fost duplicitară sau credincioasă? A transmis ea mai departe boala ce pune dragostea pe fugă sau mai degrabă a salvat echilibrul afectiv al generațiilor următoare? Cu un ușor mister ce planează asupra personalității bunicii și a întregii povești, naratoarea pune sub semnul întrebării ceea ce știm, de fapt, despre oamenii apropiați, aducând în discuție și destinul tragic al celor care ies din tiparele vremii, oameni neînțeleși și repudiați de semenii lor. 

From the Land of the Moon ar însemna, pe românește, „picată din lună” - nimic mai adevărat când vine vorba despre protagonista acestui micro-roman. Nu-mi dau seama însă cum ar trebui tradus sardul Mal di pietre pentru a suna bine și în limba română - „bolnav de pietre” sau „durere de pietre” sună destul de jalnic. Însă pietrele acestea - și nu de orice fel, ci pietre la rinichi - au un rol crucial în poveste, asemenea unor pietre de hotar care marchează momente importante ale drumului prin viață. Bunica naratoarei a suferit încă din tinerețe de această boală, care pentru multă vreme a împiedicat-o să aibă copii. Dar, după spusele ei, copiii au fugit și de cealaltă maladie, nebunia - o etichetă atribuită cu ușurință de familia ei și de comunitatea sardă, cu care tânăra face notă discordantă prin firea ei lirică, izbucnirile distructive, scenele de isterie și o tânjire bolnăvicioasă după dragoste. 

Doar femeile normale aveau copii, femeile vesele lipsite de gânduri urâte, ca vecinele din Via Sulis. De îndată ce își dădeau seama că se află în burta unei femei nebune, copiii își luau tălpășița, așa cum făcuseră toți acei pețitori.

De când a învățat să scrie și să citească, în puținii ani de școală care i-au fost îngăduiți de părinți - ce mult mi-a amintit cartea asta, în unele momente, de Prietena mea genială a Elenei Ferrante! -, bunica a scris practic toată viața în carnetul ei negru cu bordură roșie, pe care îl ține ascuns de ochii celorlalți: poeme, gânduri, bucăți de viață care uneori evadează în ficțiune, totul învârtindu-se în jurul aceleiași obsesii - de a găsi dragostea, lucrul cel mai important într-o viață, fără de care nimic altceva nu are rost. Însă dragostea o ocolește cu încăpățânare: deși este frumoasă și harnică, pețitorii se retrag inexplicabil înainte de a-i cere mâna, astfel că anii trec și bunica ajunge fată bătrână la cei treizeci de ani ai săi, marginalizată de familie și de regulile aspre ale societății sarde.

Duminica, când se duceau fetele la slujbă sau să se plimbe la braț cu logodnicii pe strada mare, bunica își strângea într-un coc părul - des și negru mi-l amintesc de când eram copil, cum o fi fost oare pe-atunci! - și pleca la biserică să-i ceară socoteală Celui de Sus. De ce era așa de nedrept încât să n-o lase să cunoască dragostea, lucrul cel mai frumos, singurul pentru care merită să trăiești o viață în care te trezești la patru dimineața ca să faci treabă-n casă și pe urmă să te duci la câmp, ș-apoi la școala de brodat atât de plictisitoare, ș-apoi să iei apă de băut de la izvor, purtând carafa pe cap, ș-apoi, din zece-n zece nopți, să stai trează ca să faci pâine, ș-apoi să scoți apă din fântână, ș-apoi să fie nevoie să dai de mâncare la găini. Așa că, dacă Dumnezeu nu voia s-o lase să cunoască iubirea, mai bine să-i pună capăt zilelor cumva. (sursa traducerii)

Împotriva voinței ei, este măritată cu primul bărbat care o cere de nevastă: un evacuat văduv din Cagliari, care sosise în satul lor după ce casa i-a fost distrusă și întreaga familie ucisă în bombardamentul din 1943. Speriată de acest străin cu care împarte patul, însă nu și intimitatea, bunica îi spune de la bun început că nu îl iubește și că nu va putea fi o soție adevărată - iar bărbatul îi acceptă condițiile, fără a încerca să se apropie de ea, menținând întotdeauna distanța. După ce bunica e trimisă la băi termale pentru a se trata, în scenă intră un al treilea personaj-cheie: Veteranul, care face o impresie puternică asupra femeii de aproape patruzeci de ani. Mă opresc aici și nu povestesc mai multe - oricum, întâmplările de mai sus sunt cuprinse în primele pagini ale cărții -, pentru că romanul merită citit și descoperit de fiecare cititor în parte. 

Dragostea - lucrul acesta esențial, care se sustrage regulilor și nu poate fi obținut nici printr-un efort de voință, nici prin fapte bune sau pricepere la pat - este firul care unește poveștile a trei generații de femei: bunica, nora și nepoata-naratoare, între care își face loc și bunica maternă, care ascunde, la rândul ei, o istorie impresionantă. Nu lipsesc momentele senzuale - ba chiar erotice -, însă nu este nimic siropos în aceste istorii amoroase mai degrabă tragice, poate cu excepția unor asemănări cam bizare între viețile și pasiunile acestor femei (mă întreb dacă nu cumva am înțeles unele lucruri greșit).

Humanitas, 2009, 120 pag.,
trad. Roxana Utale

Pe fundalul acestor povești de viață se află Sardinia, surprinsă de Milena Agus în paragrafe scurte, dar pline de pitoresc: tipicul unei societăți tradiționaliste din interiorul insulei, cu munca grea a femeilor, duritatea părinților, bârfa și superstițiile absurde; atmosfera diferită din Cagliari, unde vecinătatea mării pare că și-a pus amprenta asupra oamenilor, făcându-i mai liberi și mai nepăsători; străduțele întunecate și labirintine din Cagliari, care se deschid brusc spre lumină și mare, a căror descriere minimalistă a fost de ajuns pentru a-mi trezi pofta de a vizita acest oraș din Sardinia (alături de Gavoi, prezentat la fel de irezistibil de Milena Agus). 

De ziua bunicului, 13 mai, războiul s-a încheiat și toată lumea era fericită. [...] Orașul nu avea apă, canalizare, electricitate; nu se găsea nici măcar de mâncare, în afară de supă americană, iar prețurile urcaseră cu trei sute la sută, dar, când vecinele spălau vasele, râdeau la vreun sciollorio, orice lucru mărunt. Bunica nu spunea prea multe, însă era întotdeauna prezentă, zilele treceau și ei îi plăcea că vecinele din Cagliari nu erau atât de melodramatice ca cele de la țară, iar dacă ceva mergea prost, spuneau “Ma bbai!”. Dacă, de exemplu, o farfurie cădea pe podea și se spărgea, chiar dacă erau sărace, ele ridicau din umeri și adunau cioburile. În esență, erau mulțumite că erau sărace, mai bine așa decât să aibă bani ca atâția alții din Cagliari care făceau avere profitând de nenorocirea altora, pe piața neagră sau furând dintre dărâmături, înainte ca bieții oameni să-și poată căuta lucrurile. Și apoi, erau în viață mi naras nudda! - mie-mi spui?

***

[spoiler] 

N-am înțeles inițial care este rostul poveștii bunicii Lia, mai ales că seamănă ciudat de mult cu povestea mamei Veteranului, iar pe alocuri și cu povestea bunicii paterne; acest fir narativ a cam întins limita credibilității - că doar nu toate femeile sarde au aplecare spre poezie și muzică, cum s-ar deduce din cartea Milenei Agus - însă rolul său pare a fi acela de a contrabalansa istoria bunicii paterne, care și-a trăit o mare parte din viață în imaginație. Bunica Lia nu s-a plâns niciodată de viața sa de cenușă după acea singură scăpărare - însă ea a iubit și a fost iubită, povestea ei de dragoste a fost una reală, chiar dacă a ales fuga, cu consecințe tragice. 

În schimb, bunica paternă a fugit de viața reală, refugiindu-se în imaginara poveste de iubire cu Veteranul, o întruchipare a dragostei ideale, nicicând cunoscute. Pentru ea, Veteranul reprezintă tot ceea ce îi lipsește existenței sale: apreciere, atenție, tandrețe, pasiune, dar și cineva care vine de pe același tărâm ca și ea, cineva care o înțelege și cu care poate comunica. Prezența lui este cea care o ajută să își ducă viața mai departe, oferindu-i echilibrul și liniștea care i-au lipsit în tinerețe. Ar fi renunțat ea cu adevărat la soț și la fiu dacă Veteranul i-ar fi propus să fugă împreună? Aparent, da, căci pentru bunică dragostea era mai importantă ca orice altceva. 

A iubit-o sau nu soțul pe bunică? Din paginile cărții reiese că el o protejează și o acceptă, este indulgent și nu îi cere socoteală, chiar dacă nu este afectuos și nu știe ce să îi spună în cele mai multe momente; nici fiul nu găsește cuvintele potrivite prin care să comunice cu mama, care i se pare o ființă străină. Singura care pare să o înțeleagă pe bunică este nepoata, cea care o iubește în felul care trebuie. 

Cartea Milenei Agus arată cât de ușor este să ignori ceea ce îți oferă viața și să te refugiezi în imaginație, tinzând mereu spre acea proiecție idealizată a dragostei și a fericirii. Gesturi de tandrețe care trec neobservate, momente importante care nu aduc mulțumire, cuvinte nespuse și gesturi care rănesc, iar apoi regrete, multe regrete, pentru tot ce a trecut și nu a fost apreciat așa cum se cuvine. Pietre care rămân, chiar dacă altele au fost înlăturate de-a lungul timpului. Însă pentru cineva ca bunica, care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci preferă sinuciderea unei vieți lipsite de dragoste, imaginația este singura modalitate de salvare și supraviețuire. 

[spoiler]