Olive Kitteridge – Elizabeth Strout

Olive Kitteridge: o personalitate complexă și furtunoasă, rece și schimbătoare, asemenea mării lângă care trăiește în Crosby, Maine. Viața ei este un șir de furtuni mai mici sau mai mari, care îi împing existența înainte. Uneori senină și calmă, alteori furioasă și amenințătoare, Olive stârnește neliniște și antipatie prin stările inconstante și prin părerile acide. Olive Kitteridge nu este o persoană comodă și plăcută, pe care să o poți îndrăgi cu ușurință; nu doar locuitorii din Crosby, Maine se confruntă cu această problemă, ci și noi, cititorii – iar Olive nu face aproape nimic pentru a trăi în armonie cu lumea. Este severă, drastică și neiertătoare, neclintită în părerile ei precum o stâncă, incapabilă să-și recunoască greșelile și să-și ceară iertare. Un munte de femeie, la propriu și la figurat, căci Olive împrumută ceva nu doar din firea mării, ci și din cea a munților, prin fermitatea părerilor ei tranșante și prin atitudinea neînduplecată în fața sorții.

Olive's private view is that life depends on what she thinks of as "big bursts" and "little bursts". Big bursts are things like marriage or children, intimacies that keep you afloat, but these big bursts hold dangerous, unseen currents. Which is why you need the little bursts as well: a friendly clerk at Bradlee's, let's say, or the waitress at Dunkin' Donuts who knows how you like your coffee. Tricky business, really.

Ne-am obișnuit, poate, cu protagoniști masculini ursuzi și arțăgoși, asociali și sarcastici, iar existența unui corespondent feminin în literatură este un pic surprinzătoare – însă nu mai puțin credibilă. Elizabeth Strout recurge la o modalitate foarte interesantă de a-și construi personajul, care capătă profunzime din multiple trăsături de penel, adăugate de mâini diferite și, cel mai adesea, de ochi critici și neiertători. În cele treisprezece povestiri din acest volum, întinse de-a lungul câtorva decenii, personalitatea ciudată și dificilă a lui Olive Kitteridge iese la iveală puțin câte puțin, precum rădăcinile încâlcite și ramificate ale unui copac, care au ajuns la adâncimi și extinderi nebănuite. 

Cititorii care se așteaptă la un roman vor fi, poate, un pic dezamăgiți să constate că e vorba de o colecție de proză scurtă. Prezența lui Olive Kitteridge este firul care leagă toate aceste povestiri, laolaltă cu orășelul de coastă în care se învârt personajele lui Elizabeth Strout. În unele situații, Olive ocupă prim-planul narațiunii, iar în altele este doar o prezență secundară, trecătoare – chiar și sub forma unui gând sau a unor vorbe pe care le-a spus cândva. În legătură cu acest volum, o prietenă de pe Goodreads a remarcat că, în majoritatea cazurilor, nu ajungem să cunoaștem prea bine personajele secundare, a căror soartă este să rămână în umbra protagoniștilor – dar iată că aici ele capătă o cu totul altă greutate. Poate nu întâmplător, o femeie din cartea lui Strout remarcă, privind casele pe lângă care trece împreună cu soțul: “All these lives,” she said. “All the stories we never know.”

Șapte dintre cele treisprezece povestiri surprind episoade disparate din viața câtorva locuitori din Crosby, Maine, mai mult sau mai puțin apropiați de Olive, oameni care se confruntă cu diverse probleme pe care le-au purtat cu ei din copilărie sau pe care le descoperă abia la bătrânețe. Este o lume departe de perfecțiune și de fericire, în care protagoniștii încearcă să-și găsească un loc și un sens. Aflăm despre copilării marcate de sinuciderea sau de nebunia unuia dintre părinți, despre tineri care nu au parte de dragoste și nu își pot găsi locul în lume, despre căsnicii șubrezite de neînțelegeri sau de adultere, despre oameni nemulțumiți de propria viață, care caută o satisfacție înșelătoare în nefericirea sau în eșecul celor din jur, despre bătrânețea (de altfel, o temă recurentă a cărții) care pentru unii înseamnă un capăt de drum, iar pentru alții, un nou capitol al vieții.

Sometimes, like now, Olive had a sense of just how desperately hard every person in the world was working to get what they needed. For most, it was a sense of safety, in the sea of terror that life increasingly became. People thought love would do it, and maybe it did. 

Olive Kitteridge, profesoară de matematică, soție, mamă și soacră, este supusă observațiilor din exterior, fiind văzută prin prisma celor care o cunosc mai profund sau mai superficial. Henry, soțul afabil și plin de bunătate, o iubește pe Olive în ciuda firii ei capricioase și a certurilor constante. Christopher, fiul tăcut și introvertit, a suferit din cauza severității și a stărilor schimbătoare ale mamei sale, incapabilă să își exprime dragostea față de el. Elevii o consideră o profesoară aspră, de care se tem, dar câțiva reușesc să o aprecieze și să o îndrăgească; unora dintre ei, Olive le-a întins o mână în momentele grele prin care au trecut. O fostă elevă își amintește cuvintele stranii, de o greutate aparte, pe care Olive Kitteridge le-a spus odată în fața clasei: "Don't be scared of your hunger. If you're scared of your hunger, you'll just be one more ninny like everyone else." Lucrurile sunt mult mai complexe decât par la prima vedere, căci sufletul lui Olive e traversat de un curent de empatie, împletit cu unul de teamă, care ne împiedică să o plasăm pe protagonistă într-o categorie definitivă. 

Uneori, însăși Olive se supune unei autoanalize care, deși este limitată de granițele propriei înțelegeri, se apropie cu luciditate de focarele întunecate ale personalității sale. Femeia este conștientă de existența unei întunecimi în interiorul său, care pune stăpânire pe ea adeseori (she had a darkness that seemed to stand beside her like an acquaintance that would not go away); își dă seama și de momentele când caută o mulțumire în nefericirea altora. Gândindu-se la soțul Henry, Olive spune la un moment dat: You will marry a beast and love her. Atât cât se cunoaște și se înțelege pe sine, Olive Kitteridge nu se sustrage autocriticii, dar nici nu se abate de la principiile sale puternice, fie că sunt legate de politică, religie sau de relaționarea socială. 

She would have sat on a patch of cement anywhere to have this—her son; a bright buoy bobbing in the bay of her own quiet terror. [...] Whatever rupture had occurred, starting years ago, spreading downward till it had split her from her son—it could be healed. It would be leaving its scar, but one accumulated these scars, and went on, as she would now go on with her son.

Ed. Litera, 2015, 320 pag.,

trad. Ioana Opaiţ

Nu toate povestirile au fost pe gustul meu, însă majoritatea m-au impresionat prin forța narativă, prin temele abordate și prin minuțiozitatea cu care autoarea le analizează pe parcursul întregii cărți, fără a deveni ostentativă sau critică. Mi-au plăcut mult scriitura și stilul lui Elizabeth Strout, care mi-a amintit de Alice Munro prin predilecția pentru subiecte aparent banale, care ascund în miezul lor observații pătrunzătoare despre viață, căsnicie, dragoste și relațiile interumane. Am apreciat faptul că autoarea nu vorbește explicit despre anumite lucruri, lăsându-și cititorii să intuiască ceea ce se întâmplă; mi-a plăcut și felul cum se leagă poveștile, prin teme și observații care se potrivesc mai multor personaje și istorii de viață.

În „Olive Kitteridge”, Elizabeth Strout pare să fi adunat toate poveștile imperfecte dintr-un mic oraș american; autoarea a lăsat deoparte momentele fericite și s-a concentrat pe dramatismul și erorile vieții, pe relațiile dificile dintre părinți și copii, dintre bărbați și femei. Nu este o lectură reconfortantă și comodă, iar protagonista este greu, dacă nu chiar imposibil, de iubit – însă cartea este asemenea unei doctorii amare, dar necesare, cu picături concentrate de viață neplăcut de reală, care vindecă uneori răni și miopii sufletești, aducând un rost și o împăcare când încă nu este prea târziu.

*sursa foto