miercuri, 5 februarie 2014

Balada de la Narayama - Shichirō Fukazawa



Nuvela japonezului Fukazawa este ca o lovitură de pumn în stomac. Am citit-o cu înfiorare, cuprinsă de o covârşitoare repulsie, dar şi de o teribilă fascinaţie. Este o poveste cutremurătoare, imposibil de uitat, care m-a răscolit până în cotloanele ascunse ale sufletului; o poveste care, odată încheiată, mi-a dat impulsul să-mi îmbrăţişez părinţii - dar ce păcat că sunt atât de departe de mine!

Inspirată de o legendă de pe meleagurile natale ale autorului (regiunea muntoasă Yamanashi), Balada de la Narayama relatează povestea neobişnuită şi, totodată, macabră, a unei comunităţi din Satul de Dincolo, un cătun izolat de munte. Lipsa constantă a hranei şi teama perpetuă de înfometare este drama ancestrală care a pătruns în fibrele cele mai intime din sufletul localnicilor, transformându-le umanitatea în ceva primitiv, monstruos. 

Viaţa zilnică a acestei societăţi distopice este guvernată de un set de reguli nescrise care au luat forma tradiţiei: dacă familia este deja prea numeroasă, nou-născuţii sunt omorâţi fără remuşcări, iar toţi bătrânii trecuţi de 70 de ani sunt părăsiţi pe muntele Nara. Odinioară izgoniţi fără voia lor, această practică a devenit, cu timpul, responsabilitatea asumată a bătrânilor, prin care ei uşurează viaţa familiei. În toiul iernii, fiii îşi iau în spinare părinţii, pentru ca, la capătul unei călătorii anevoioase, să îi lase pe culmea înzăpezită unde se spune că sălăşluiesc zeii.

În ciuda consecinţelor, oamenii sunt împinşi să fure mâncarea vecinilor; odată prinşi, pedeapsa este cruntă: după o bătaie zdravănă, casa hoţului devine un teren de încleştate lupte între vecini, care întorc totul pe dos şi îşi împart merindele găsite. Într-o astfel de lume meschină, guvernată de necesităţile lumeşti ale pântecului, mecanismele sufletului au cunoscut, parcă, o translatare iremediabilă înspre barbarie: nu sunt puţini copiii care îşi silesc părinţii să îşi urmeze destinul, legându-i pe cei care se împotrivesc; adeseori, îi abandonează la jumătatea drumului, răpindu-le bătrânilor singura mângâiere a călătoriei - contopirea cu divinitatea de pe muntele Nara.

Peniţa lui Fukazawa se opreşte asupra uneia dintre familiile care îşi duc viaţa mizeră în acest ungher izolat al Japoniei. Orin are 69 de ani, iar singura sa grijă, înainte de a pleca în călătoria finală a vieţii, este să îi găsescă o nevastă fiului ei, rămas văduv. Plecarea bătrânei nu este una necesară - prin chibzuinţa şi îndemânarea ei, familia are provizii îndestulătoare. Este o ironie faptul că această femeie, descurcăreaţă şi încă în putere, se supune cu inima deschisă unei tradiţii absurde; mai mult, bătrânii care încearcă să fugă din faţa acestui destin i se par lipsiţi de demnitate. Consideră că este responsabilitatea ei să plece atunci când ajutorul ei devine de prisos, iar gurile care trebuie hrănite se înmulţesc în gospodărie. În cazul bătrânei, graniţa abandonului este una neclară: fiul ei nu se îndură să o ducă pe munte, dar Orin îşi urmează cu încăpăţânare destinul asumat. 

Scena în care Orin încearcă să îşi spargă dinţii este una cutremurătoare; frumoasa ei dantură este un motiv de batjocură într-o lume în care mâncarea nu este niciodată de ajuns. 

În ruptul capului n-ar fi crezut că va ajunge să se facă de râs tocmai din pricina dinţilor. Cumpănea că, orice s-ar întâmpla, musai era să se lepede de câţiva înainte de-a lua calea muntelui, că altfel n-avea cum răzbate cu faţa curată. Spre Narayama dorea să plece ca o bătrână frumoasă, ştirbă, cum cerea buna cuviinţă, aşezată pe scândurica din cârca lui Tatsuhei, motiv pentru care se chinuia din răsputeri să-şi sfarme măcar vreo doi-trei dinţi cu bolovanul de cremene.

Este o abandonare totală, senină, în faţa regulilor crude ale unei societăţi înfometate. Prin Tatsuhei, fiul lui Orin, înţelegem că umanitatea mai pulsează încă în Satul de Dincolo. Dar orice urmă de optimism este negată de proza neîndurătoare a lui Fukazawa - sensibilitatea fiului contrastează cu indiferenţa şi cruzimea nepotului, care nu pare întristat de iminenta plecare a bunicii. În urma ei rămân doar cântecele care răsună pe poteci, poate singurul lucru frumos, uman, din această lume coborâtă în infern.

În momentul publicării ei, nuvela a iscat controverse datorită realismului ei catalogat drept cruzime. Pentru o poveste atât de scurtă, forţa ei este, într-adevăr, covârşitoare. Dureroasa realitate pe care o conţine este atenuată, într-o mare măsură, de umorul negru, subtil, care traversează, ca un curent subteran, întreaga naraţiune. Cu toate acestea, veţi resimţi însă, cu siguranţă, impactul unui pumn bine direcţionat.


Această nuvelă a apărut şi la noi, în colecţia de povestiri Balada de la Narayama (Editura Univers, 2009).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...