L'analphabète: récit autobiographique (Analfabeta) – Ágota Kristof

Analfabeta, de Ágota Kristof | Ungaria / Elveția
 Original: L'analphabète: récit autobiographique, 2004, 57 pag.

Cum ar fi arătat viața mea dacă nu mi-aș fi părăsit țara? Mai dură, mai săracă, mă gândesc, dar și mai puțin solitară, mai puțin sfâșiată, fericită probabil. Faptul de care sunt sigură, însă, este că aș fi scris, oriunde aș fi fost și indiferent în ce limbă.*

A fost o întâmplare fortuită faptul că, pentru prima mea lectură în limba franceză, am ales „L'analphabète: récit autobiographique” – o carte de memorii în care Ágota Kristof își mărturisește cu atâta modestie condiția de analfabetă. M-am legat astfel, în mod simbolic, de această scriitoare despre care spuneam, în recenzia la „Trilogia gemenilor”, că a trăit un război, dar își scrie romanele ca și cum ar fi desprinse din vise – fapt care poate explica surpriza mea când am întâlnit următoarele fraze în „L'analphabète”: Ceea ce mi se pare straniu sunt puținele amintiri pe care le-am păstrat din acea perioadă. Ca și cum totul s-ar fi întâmplat într-un vis, sau poate într-o altă viață.

Ágota Kristof își scrie memoriile în același stil simplu și precis pe care l-am întâlnit în „Trilogia gemenilor”. Folosește cuvinte puține, dar bine alese – cartea are puțin peste cincizeci de pagini, însă narațiunea este înzestrată cu o puternică încărcătură emoțională. Aflăm despre copilăria autoarei într-un sat din Ungaria și despre dragostea ei precoce pentru literatură. Pe atunci, nu își putea imagina că o altă limbă ar putea exista; limba țiganilor o percepe ca pe un limbaj inventat, asemenea celui pe care ea îl vorbește cu fratele mai mare, Yano. Sărăcia și climatul politic fărâmițează peste ani familia: tatăl este închis, iar Ágota și Yano sunt trimiși la internat, unde se confruntă cu singurătatea și lipsurile.

La 21 de ani, Ágota Kristof trece ilegal granița spre Austria împreună cu soțul ei (care-i fusese profesor de istorie) și fetița lor de numai patru luni, supunându-se unor pericole pe care le conștientizează abia mai târziu. De la Viena sunt trimiși în Elveția, într-un mic sat unde Ágota găsește de lucru într-o uzină. M-a emoționat bunăvoința cu care austriecii și elvețienii se poartă cu acești oameni rămași fără țară, deși generozitatea lor este amestecată cu milă și curiozitate, căci îi privesc pe refugiați ca pe niște exponate ciudate. 

Lipsită de patrie, de părinți, de frați și prieteni, de cărți noi în limba maternă (deși este mai bine să recitești decât să nu citești deloc), Ágota duce o existență monotonă și searbădă, fără așteptări și fără speranțe, care a înlocuit treptat exaltarea de a-și fi câștigat libertatea. 

Dacă sunt tristă, este mai ales din cauza siguranței prea mari din prezent și pentru că nu este nimic de făcut, nici de gândit, în afară de muncă, uzină, cursuri, rufe murdare, mese, și pentru că nu este nimic altceva de așteptat în afara duminicilor, pentru a dormi și a visa un pic mai mult la țara mea. 

Singurătatea și dorul de familie o determină să scrie, atât în copilărie, cât și mai târziu, în Elveția, unde se confruntă cu imensul deșert cultural și emoțional al vieții de exilat. Scrie în liniștea sălii de studiu de la internat, în jurnale cifrate, pentru ca nimeni să nu-i poată desluși gândurile. Scrie mici scenete pe care le joacă împreună cu colegele de școală, pentru a face rost de bani sau mâncare. Scrie în uzina elvețiană, unde poemele prind contur în zgomotul sacadat al mașinilor. 

După cinci ani petrecuți în exil, poate vorbi limba franceză, însă nu poate citi sau scrie, astfel că se reîntoarce la școală. Ágota Kristof mărturisește cu modestie că nu va ajunge niciodată la nivelul scriitorilor nativi de limbă franceză. Poate că tocmai în condiția ei de analfabetă își are izvorul stilul său laconic și puternic, cu propozițiile simple ale unui copil care încă studiază și învață, dar cu încărcătura unei minți de adult – un stil percutant, care sare în ochi de la primele pagini din „Trilogia gemenilor”. A scrie într-o limbă împrumutată, o limbă ostilă, pe care niciodată nu o va stăpâni cu adevărat, dar care, treptat și ireversibil, ia locul limbii materne. O nouă identitate, o adaptare, dar și o sfidare: Să scriu în franceză, este o obligație. Este o sfidare. Sfidarea unei analfabete. 

Dar cum devine cineva scriitor?

Trebuie să continui să scrii. Chiar și atunci când nu interesează pe nimeni. Chiar și atunci când crezi că nu va interesa pe nimeni, niciodată. Devii scriitor prin răbdare și încăpățânare, fără a pierde niciodată încrederea în ceea ce scrii.

Într-adevăr, Ágota Kristof a avut încredere că primul roman îi va fi publicat – ceea ce s-a și întâmplat, la scurtă vreme după ce a trimis manuscrisul la trei dintre cele mai cunoscute edituri pariziene. Este încrederea pe care o resimți, probabil, când te afli în fața unei creații de o valoare universală, care transcende gusturile și timpurile. Ulterior, Le grand cahier (Marele caiet) a câștigat Premiul European pentru Literatură Franceză.

Pe lângă rememorarea evenimentelor care i-au marcat viața, Ágota Kristof expune și câteva păreri legate de politică și de literatură. Aflăm că unul dintre scriitorii săi preferați este austriacul Thomas Bernhard (pe care îmi propun de multă vreme să îl citesc, iar acum am un motiv în plus să o fac), scriitor care nu a încetat să își critice țara și contemporanii, cu aversiune și cu dragoste, și totodată cu umor. Kristof observă că nu există însă scriitori ruși dizidenți care să critice Uniunea Sovietică – un tiran de care ei au fugit și în numele căruia nu și-au cerut niciodată scuze pentru faptul că a schimbat soarta atâtor țări. 

Ceea ce nu vom putea măsura niciodată este rolul nefast pe care dictatura l-a exercitat asupra filozofiei, artei și literaturii din țările Europei de Est. Impunându-le ideologia sa, Uniunea Sovietică nu numai că le-a întrerupt dezvoltarea economică, dar a încercat totodată să le sufoce cultura și identitatea națională.

*Am încercat să traduc citatele din această recenzie cât mai fidel față de originalul în limba franceză.