Gustul, mirosul și amintirea – Anamaria Smigelschi

„Gustul, mirosul și amintirea” în camera de zi a Anamariei Smigelschi 

► „Gustul, mirosul și amintirea”, de Anamaria Smigelschi ◄

Editura Humanitas, 2013, 272 pag. | Colecția: Memorii/Jurnale

---

Am avut parte de o surpriză nemaipomenită cu volumul de memorii al Anamariei Smigelschi. În primul rând, pentru că l-am primit în urma unui blind date, pus la cale de Booktopia și librăriile Humanitas, pe 14 februarie. În al doilea rând, pentru că nu auzisem nici de scriitoare, nici de carte. M-am și speriat un pic citind cuvintele lui Andrei Pleșu de pe ultima copertă, din care am aflat că Anamaria Smigelschi este plastician, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la „chirurg plastician”, și trebuie să recunosc că memoriile unei vedete autohtone nu prea-mi trezeau interesul. Dar, frunzărind cartea, mi-a venit inima la loc: autoarea este, de fapt, artist plastic-grafician, iar primele paragrafe au fost de ajuns pentru a-mi spulbera reticența. 

Abia mai târziu, căutând mai multe informații despre artista-scriitoare, am aflat cu mare surprindere că Anamaria Smigelschi este cea care a creat poveștile cu Luna Betiluna și Dora Minodora, păpușile surori care m-au fascinat în copilărie (cartea mai există pe undeva, în biblioteca de acasă, dar numele autoarei îl uitasem între timp). Eh, păi altfel stă treaba în acest caz! Recunosc însă că nu-mi place să acumulez prejudecăți – poate că și amintirile unui chirurg plastician ar fi fost la fel de captivante și demne de citit, dar iată că, de data asta, am scăpat la mustață.

Oricum, alegerea celor de la Booktopia a fost mai mult decât inspirată: pe lângă faptul că-mi place să descopăr autori necunoscuți și titluri obscure, cartea aleasă pentru mine a fost întru totul savuroasă. Am râs, mi-am amintit și eu tot felul de întâmplări, m-am întristat un pic pe alocuri și am râs din nou, pentru că amintirile Anamariei Smigelschi sunt desprinse din viață, iar viața chiar așa este, un amestec de bucurii și supărări, de reușite și dezamăgiri. Este imposibil să nu suferi atunci când iubești – un om, un animal sau un lucru –, pentru că asta este menirea materiei, să dispară, să se piardă. Însă amintirile vor rămâne, chiar dacă pe moment par uitate, la fel cum se păstrează mirosurile și gusturile care, uneori, izbucnesc pe neașteptate dintr-un cotlon tăinuit al memoriei, declanșând o avalanșă de imagini și întâmplări.

Anamaria Smigelschi are amintiri de la doi ani și, prin intermediul unor pastile condensate și pline de savoare – proze-lițe, după cum le numește chiar ea –, ne poartă prin întreaga sa viață, mărturisind totul cu un umor debordant și cu un soi de teribilism infantil, genul de mândrie ingenuă cu care sunt relatate isprăvile sau boacănele în copilărie. Din paginile acestei cărți, artista iese la iveală drept o femeie formidabilă, veselă și pusă pe șotii, creativă și generoasă, un copil care nu s-a maturizat niciodată pe de-a-ntregul. O personalitate puternică, iubită de toți, o descurcăreață și o trombonistă din născare, o înotătoare abilă și o bucătăreasă iscusită, creatoare de încălțări din perdele și cronicară în imagini a lucrurilor mărunte, ignorate. 

Pe măsură ce m-am adâncit în lectură, ființa – până atunci, necunoscută mie – a prins contur și personalitate și, destul de repede, am început chiar s-o îndrăgesc. Oare cum ar reacționa dumneaei dacă s-ar trezi cu mine la poartă, cu cartea sub braț? I-aș spune: „Acum am venit să vorbesc eu, pentru că pe dumneata te-am ascultat preț de câteva zile!”

Întreaga carte este o lecție savuroasă de istorie și artă, servită într-o manieră mucalită, străbătută uneori de un curent de melancolie și regret după oameni și locuri care nu mai sunt. Unele întâmplări sunt atât de extraordinare încât par inventate, însă autoarea ne avertizează, de la bun început, că tot ce a scris aici este adevărat, așa că nu pot decât să mă minunez de unele episoade precum nașterea la care a asistat în Orient Expres sau întâlnirea cu palatul plutitor al lui Ceaușescu, pe lacul Snagov. Însă cel mai mult mi-au plăcut poveștile din copilărie, care aduc la viață o lume pitorească, pestriță și poliglotă, pentru că mama, Maria Trinchieri, era italiancă din Torino, care a părăsit la bella Italia pentru a se stabili la București, din dragoste pentru Victor Smigelschi, arhitect și fiu de pictor ardelean (este vorba de Octavian Smigelschi, cunoscut pentru pictura monumentală bisericească). 

Am aflat și tot felul de amănunte interesante, cum ar fi rețeta de lucicoș (un fel de supă cu varză și carne grasă), faptul că nu căldura râncezește untul, ci lumina și aerul, dispariția pepenilor topotami, pentru că pepenii se corcesc foarte ușor, sau legea pieirii farfuriuțelor înaintea ceșcuțelor. Am simțit totodată pofta să pornesc pe urma caselor vechi pomenite aici, cum este cea de pe Speranței nr. 15, unde a funcționat un atelier de gravură, sau cea de pe Christian Tell, unde ar fi locuit Rappinot, un vlăstar cu moravuri libertine al familiei Ghika. Mă întreb dacă mai există Vila Mimica de pe Mareșal Averescu, casa în care au locuit părinții și, ulterior, sora artistei, Ioana Șetran, o talentată ceramistă. Ca să nu mai spun că voi vizita, cu prima ocazie, colecția permanentă de la Muzeul Constanței, cu lucrări ale talentatului Ion Alin Gheorghiu, soțul autoarei (de care, spre rușinea mea, nu auzisem până acum, deși picturile lui mi se par fabuloase).

M-am regăsit, cu surpriză și încântare, în câteva din amintirile Anamariei Smigelschi: în mirosul specific al unor case, cum este cea a unchilor mei de la Arad, unde îmi petreceam după-amiezile încinse de vară în camera răcoroasă, cu obloanele pe jumătate coborâte, sau mirosul casei părintești, pe care eu nu îl puteam percepe, dar pe care o prietenă îl recunoștea de fiecare dată când trecea prin fața ușii. M-am regăsit și în curțile pline cu pisici din cartierul autoarei, unde am locuit și eu câțiva ani și m-am îndrăgostit de motani zbanghii, pentru ca apoi să sufăr amarnic când dispăreau fără urmă. Ah, și spuma de căpșuni de care am uitat cu desăvârșire, deși participam adeseori la prepararea ei, în copilărie!

Singurul lucru pe care îl pot reproșa acestei cărți sunt numeroasele personaje (reale) care apar în scenă pe neașteptate, fără o introducere prealabilă (ba au și multe porecle), astfel că a trebuit să întocmesc un fel de arbore genealogic, pentru a ține pasul cu toate numele și gradele de rudenie. Mă gândesc că o astfel de listă ar fi foarte utilă pentru cititori, la o eventuală reeditare. În schimb, mi-au fost de ajutor fotografiile de la finalul cărții, în care i-am studiat cu mare interes pe părinți, bunici, frați și prieteni – păcat că din poze lipseau cățeii Richard Setter și Thomas Boxer sau pisoii Ghinghi, Minin și Mocciomoro. 

Dacă tot am pomenit de fotografii, menționez și pliantul inclus în carte, ilustrat cu acuarele pe care artista le-a realizat la Vama Veche – scoici, pietre și cioturi aduse de valuri, un univers mic și aparent inutil, căruia Anamaria Smigelschi i-a conferit valoare prin trăsături măiastre de penel. O dovadă că lucrurile și întâmplările banale pot deveni memorabile, dacă sunt zugrăvite cu talent și inspirație, în cuvinte și imagini meșteșugite.

Sus: Cochilie, de Anamaria Smigelschi
Jos: Ceramică de Ioana Șetran; Lina cu mărgele, de Octavian Smigelschi
În dreapta: Compoziție de Ion Alin Gheorghiu

Mai târziu: După câteva luni de la publicarea cronicii, dorința mea s-a îndeplinit și am cunoscut-o pe Anamaria Smigelschi – o întâlnire care m-a bucurat mult și despre care am scris pe scurt aici. Abia peste ani m-am gândit că vizita asta a fost începutul rubricii „Bibliotecă de scriitor” și mă trag de urechi că tocmai Anamariei Smigelschi nu i-am luat un interviu (ce-i drept, în 2014 nu prea știam eu cum să fotografiez cărțile și nici nu-mi trecuse prin minte ideea unei astfel de rubrici). Nu-i nimic, mi-am propus să remediez în curând această scăpare. :)

 Camera de zi a Anamariei Smigelschi, așa cum am văzut-o în 2014.

Cartea cu autograful autoarei, pozată în grădina unei alte case din cartier, unde am locuit cândva.