marți, 11 februarie 2014

Inimă atât de albă - Javier Marías



Nu ştiu cum pot vorbi despre Inimă atât de albă altfel decât prin frazele-i lungi, meandrate, întinzându-se nesfârşit între trecut şi viitor, prin repetiţiile care ne fixează adevăruri pe care le-am cunoscut cândva, sau poate doar le-am întrezărit, fără să le putem înţelege pe de-a-ntregul, prin frumusețea prea plină a unor fraze care nu poate fi cuprinsă într-o primă citire, prin tresărirea inimii care recunoaşte întâmplări sau senzaţii trăite şi surghiunite într-un cotlon al memoriei, un amănunt uitat în distrugerea sistematică la care ne supune timpul, iată, acesta este stilul narativ al lui Javier Marías, pe care am ajuns să-l îndrăgesc şi să-l caut, pe care unii îl numesc pretențios, dar care mie îmi vorbeşte aşa cum puţini scriitori o pot face.

Romanul începe cu o moarte neaşteptată, o sinucidere care nu respectă ordinea firească a celor vii şi a celor morţi, iar motivele din spatele ei le aflăm abia spre final, când cunoaştem şi cuvintele care au provocat-o. Vorbele nu au mai multe urmări nefaste decât cele pe care le au de obicei, spune Marías, iar eu încerc să înţeleg pe deplin ce poate însemna acest lucru.

Fiecare decizie pe care o luăm, crezând că ne aparţine numai nouă, este influenţată, de fapt, de tot ceea ce ni s-a întâmplat, am văzut şi am auzit, nu putem face abstracţie de factorii cunoscuţi sau invizibili care ne modelează în fiecare secundă a vieţii. Toată lumea obligă pe toată lumea, fiindcă nimeni nu ştie prea bine ce vrea, dar mai cu seamă, ce nu vrea, iar prin tot ceea ce facem şi spunem, dar şi prin ceea ce trecem sub tăcere sau ne abţinem să înfăptuim, influenţăm, conştient sau nu, destinele celor cu care ne intersectăm drumurile de-a lungul vieţii.

Fiecare pas făcut şi fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare (când ezită sau când e convins, când e sincer sau când minte) au consecinţe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaşte, pe cel care nu s-a născut sau nu ştie că va trebui să ne suporte, atâtea vieţi şi atâtea morţi îşi au enigmatica obârşie în ceea ce nimeni nu observă şi nimeni nu-şi aminteşte.

Romanul are un început înşelător, care ne dă impresia că vom citi o poveste alertă, dar, aproape imediat, tempoul este încetinit şi suntem învăluiţi de cugetările meandrate ale scriitorului, care se adânceşte pe firul gândurilor fără a deveni plictisitor sau redundant, fără a se pierde în fundături, aşa cum fac oamenii obişnuiţi, ci găsindu-şi întotdeauna drumul înapoi, ca un ochi atotştiutor care priveşte de deasupra labirintului, pentru a reveni, spre jumătatea romanului, la o proză ceva mai concretă şi captivantă, cu poveşti pline de umor din lumea translatorilor şi a comercianţilor de artă.

Juan şi Luisa se căsătoresc la puţin timp după ce s-au cunoscut prin mijlocirea ocupaţiei comune - cea de translatori şi interpreţi la congrese şi întâlniri politice. Întrebarea pusă în ziua nunţii de către Ranz, tatăl lui Juan (Ei bine, şi acum?) îi alimentează fiului temerile şi îndoielile privind viitorul odinioară abstract, care a devenit între timp viitor concret, din care lipsesc micile necunoscute care au condimentat viaţa şi au umplut timpul înainte de căsătorie. La acestea se adaugă misterul trecutului lui Ranz, de care Juan devine interesat abia târziu - tatăl a fost căsătorit cu încă două femei care au murit, una dintre ele fiind sora celei de-a treia neveste, soră care se sinucide chiar la începutul romanului, abia sosită din călătoria de nuntă cu Ranz. Sunt poveşti al căror timp a trecut, uneori e mai bine să taci pentru totdeauna şi să încerci să le uiţi; dar, cu toate acestea, totul se poate povesti, e de ajuns să începi, un cuvânt vine după celălalt.

Prin vocea lui Juan, Javier Marias vorbeşte despre căsătoria trăită ca un sfârşit şi nu ca un început, despre repetiţia prin care până şi lucrurile urâte devin suportabile, despre imaginaţia care ne fereşte de multe nenorociri, pentru că le înfăptuim doar în gând, despre prieteni dragi pentru care strângem poveşti şi senzaţii, aşteptând momentul în care le vom împărtăşi, despre frânturile de cântece, care nu se adresează nimănui, fredonate de femei din toate timpurile, dar, mai ales, vorbeşte despre faptele cunoscute şi cele neştiute care influenţează destinul oamenilor din jurul nostru. 

Uneori viaţa celorlalţi, a celuilalt (alcătuirea unei vieţi, desfăşurarea ei, nu doar câţiva paşi) depinde de hotărârile şi ezitările noastre, de laşitatea sau curajul nostru, de cuvintele şi de mâinile noastre, uneori şi de faptul că noi avem bani şi ei n-au.

Îndoiala, teama, bănuielile nerostite păstrează adevărul intact, căci adevărat este doar ceea ce nu este cunoscut şi nu este transmis, ceea ce nu este povestit şi deformat prin cuvinte, fiindcă, povestind, încercăm să diluăm veridicitatea celor întâmplate, împingându-le tot mai mult înspre nefiinţă, înspre neîntâmplare. Adevărul nespus, transformat în secret, intenţionat sau întâmplător, continuă să existe în trecut, aşteptând gura care îl va povesti în sfârşit, dar, uneori, este o singură gură care îl poate aduce la suprafaţă, oferindu-l urechilor fără apărare, ele nu se pot închide, aşa cum fac pleoapele care refuză să vadă, urechile ascultă chiar şi fără să intenţioneze acest lucru, tălmăcesc şi înţeleg şi reţin, pentru ca alte guri să transmită altor urechi acel adevăr odinioară ascuns, poate chiar în intimitatea cuplului, unde tot ce este exterior este lipsit de importanţă şi denigrat, trădat şi expus, pentru că tot ce contează este acea intimitate care se poate destrăma la un moment dat, dar până atunci oamenii îşi dau porecle unul altuia, este un semn de afecţiune, sau poate doar simulează că sunt alţii, pentru a nega banalitatea şi capătul de linie.

Poate că nu credem în coincidenţe, dar poveştile aparţin tututor, povestea cuiva o putem retrăi şi noi când ne aşteptăm mai puţin, rolurile sunt numărate în această viaţă, fiecare poate lua locul altei persoane la un moment dat, nu ştim ce ne rezervă viitorul abstract, el este întotdeauna nesigur, chiar dacă poate părea viitor concret, nimic nu este hotărât până la sfârşitul vremurilor, lucrurile se schimbă, la fel şi sentimentele, mai puţin oamenii, dar, cu toate acestea, rolurile nu rămân pentru totdeauna aceleaşi. 

Ceea ce există este identic cu ceea ce nu există, ceea ce alungăm sau lăsăm să treacă e identic cu ceea ce luăm şi apucăm, ceea ce experimentăm e identic cu ceea ce nu cunoaştem, şi totuşi viaţa merge înainte şi ne-o trecem alegând şi respingând şi selectând, trasând o linie care separă aceste lucruri ce sunt identice şi fac ca starea noastră să fie o istorie unică [...] din pricina asta suntem copleşiti de remuşcări şi de regretul unor ocazii pierdute, când e sigur că nimic nu se susţine şi totul se pierde.



Editura: RAO, 1998
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Număr de pagini: 316
Titlu original: Corazón tan blanco (1992)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...