Trilogia gemenilor – Ágota Kristof

~ The Notebook, The Proof, The Third Lie: Three Novels ~
(Grove Press, 1997, 480 pag., traducere de Alan Sheridan, David Watson și Marc Romano) 
~ Trilogia gemenilor: Marele caiet. Dovada. A treia minciună ~
(Editura Trei, 2007, 504 pag., traducere de Aliza Ardeleanu)

Dacă cineva mi-ar cere o singură recomandare de lectură, aș alege, fără urmă de șovăială, Trilogia gemenilor. De ce tocmai această carte? Pentru că e aproape necunoscută la noi și o consider o carte excepțională, scrisă într-o manieră aparte, singulară (mai ales în Marele caiet), care te antrenează într-o avalanșă de senzații și emoții puternice.

Tonul hipnotic al scriiturii aruncă peste cititor plasa unei fascinații inexplicabile și un pic morbide. Devii captiv în interiorul poveștii, care se derulează cu impactul unui film în fața ochilor tăi, spectator imobilizat într-un scaun de cinema. De multe ori, m-am trezit cu mâna acoperindu-mi gura, de șoc sau surpriză, ca și cum m-aș fi întrupat acolo, în lumea dezarticulată a gemenilor Claus și Lucas, trăind alături de ei ororile războiului, dar și dezumanizarea lor progresivă.

Iar asta nu este totul – fiecare dintre cele trei părți ne prezintă o nouă versiune a adevărului, care ne zdruncină convingerile de mai înainte, însă toate aceste îndoieli și confuzii se adaugă plăcerii și groazei care ne încearcă pe rând. Poate că vom reuși, în final, să pătrundem prin vălul mistificărilor, întrezărind un crâmpei de adevăr – însă nu vom ști cu certitudine dacă ne aflăm în dimensiunea corectă: în vis sau în lumea reală. Chiar dacă unele aspecte par exagerate și greu de crezut, narațiunea reușește să fie întotdeauna convingătoare – în ce mă privește, a fost o lectură care m-a tulburat profund.

În copilărie aveam un vis recurent despre o lume pe care nu o cunoscusem în realitate: mă regăseam într-un oraș străin, aflat sub bombardament, unde mă ascundeam sub fereastra unei case necunoscute; vedeam avioane pe cer, urechile îmi erau asurzite de explozii, eram cuprinsă de frică și neputință. Cu toate că nu trăisem niciodată un război, visele mele aveau o autenticitate înfricoșătoare. Ar putea fi realitatea mea dintr-o altă viață, dacă aș crede în reîncarnare; sau ar putea fi realitatea din nemărginitul tărâm al viselor, unde mintea deține puteri nelimitate.

Agota Kristof a trăit un război, dar își scrie romanele ca și cum ar fi desprinse din vise – nu suntem niciodată siguri ce este real și ce este imaginat, nici unde se sfârșește adevărul și realitatea începe să fie denaturată. Claus și Lucas sunt gemeni cu o singură voce, cu o viață comună – ar putea fi, la fel de bine, o unică ființă care visează, un suflet solitar, traumatizat, covârșit de singurătate și suferință.

Stilul în care este scris Marele caiet magnetizează de la primele paragrafe. Cu un ton rece, impersonal, autoarea ne introduce în lumea gemenilor Claus și Lucas, lăsați de mamă în grija unei bunici pe care abia o cunosc – o femeie neîngrijită, zgârcită și răutăcioasă, dar absolut fascinantă, unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-am întâlnit în literatură. Gemenii fac totul împreună, vorbesc într-un singur glas. Inteligenți și pragmatici, ei observă și acceptă fiecare experiență fără uimire, nu judecă niciodată, însă recurg la răzbunare atunci când o consideră necesară. Cei doi au propriul cod moral, legea lor este legea Vechiului Testament. Treptat, prin exerciții care ne dau fiori, ei află ce înseamnă să fii orb sau surd, învață să facă față foamei, durerii și nedreptății, ajung să tolereze cruzimea și moartea.

Nu există aproape nimic frumos în această lume care, în scurtă vreme, este prinsă într-un război nenumit, pe care îl percepem prin ochii gemenilor. Soldații străini, deportarea evreilor, atrocitățile comise sunt prezentate sub forme alegorice, imprecise. Lumea gemenilor se transformă într-un nou Babel, unde prevalează legile supraviețuirii: o lume diformă, de o urâțenie, cruzime și depravare distorsionate până în punctul în care totul devine irațional și grotesc, provocând teamă și dezgust. Gemenii aleg calea barbariei și a promiscuității – sau este, oare, calea de întoarcere la origini, la o existență primitivă? Sunt Claus și Lucas niște sociopați sau reprezintă omul nou, produsul unei societăți pervertite de război?

Trilogia gemenilor este una dintre cele mai șocante și fascinante cărți pe care le-am citit până acum. Dar cea mai tristă carte nu poate fi niciodată mai tristă decât viața, spune Kristof. Cât de mult poate o ființă să îndure? Dacă te afli în căutarea unui sens al vieții, nu există niciunul – afirmă scriitoarea. Însă cum rămâne cu dragostea, motorul universal al existenței? Gemenii exclud noțiunea de iubire din structura lor sufletească – dar atunci ce reprezintă legătura dintre ei, dacă nu este dragoste? Exercițiile lor reneagă sentimentele și slăbiciunile ființei umane, însă ei merg chiar mai departe, încercând experimentul suprem: acela de a reteza ceea ce îi leagă, divizând o unică ființă în două jumătăți. Rămâne întrebarea: pot cele două ființe să trăiască separat, pot ele să supraviețuiască?

***

Ágota Kristof (sursa foto)

Ágota Kristof, scriitoare de origine maghiară născută în 1935, a fugit din țară la 21 de ani, împreună cu soțul (fostul ei profesor de istorie) și fiica lor în vârstă de patru luni. S-au stabilit în Elveția, unde, după cinci ani în care a lucrat într-o fabrică, Ágota a început să studieze franceza și să scrie în această limbă. Primul său roman, „Le grand cahier” (Marele caiet) a apărut în 1986; ulterior, a fost recompensat cu Premiul European pentru Literatură Franceză. Peste doi ani a publicat o continuare, „La preuve” (Dovada), pentru ca ultima parte a trilogiei, „Le Troisième Mensonge” (A treia minciună) să apară în 1991. 

Eu am citit cartea în engleză, într-o traducere foarte bună, și am fost uimită să descopăr că trilogia a apărut și la noi, la Editura Trei, deși am impresia că acest volum a trecut aproape neobservat. Mi se pare nedrept, fiindcă Trilogia gemenilor este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată și cred că lectura ei nu va lăsa pe nimeni indiferent (mă gândesc acum în special la Marele caiet, despre care un cititor extrem de pretențios a spus că i se pare genială). Poate că va fi reeditată cândva, iar Ágota Kristof va fi scoasă din conul nemeritat de obscuritate. Am citit între timp și memoriile scriitoarei, „L'analphabète: récit autobiographique”, o altă carte excelentă despre care am scris aici.