J. Ființa sexuală – Kenzaburō Ōe

Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii (1958), romanul de debut al lui Kenzaburō Ōe, mi-a trezit apetitul pentru lucrările mature ale scriitorului japonez, însă nu am ajuns prea departe în timp: J. Ființa sexuală a apărut în 1963, când autorul avea 28 de ani. Din câte am aflat de pe Wikipedia, perioada 1961-1964 a însemnat pentru Ōe trecerea de la temele preponderent sexuale la cele care explorează violența din societatea marginală, însă romanul de față pare să le îmbine pe amândouă: un sex ostentativ, uneori extrem, și o violență surdă, de multe ori aflată în fundal, de unde izbucnește la răstimpuri.

În prima parte a romanului, șapte oameni (J, soția și sora lui, un poet, un actor, o cântăreață de jazz și un cameraman) se îndreaptă spre casa de vacanță a lui J pentru a filma un scurtmetraj. Este noapte, iar o amenințare abia simțită plutește în aer. Într-un cătun din apropiere, femeile și bătrânii s-au adunat în fața casei unei femei adultere, pentru a o umili printr-o polarizare tacită și colectivă a furiei lor. Mai târziu, în cabană, cei șapte oameni - care evoluează ca pe o scenă de teatru - sunt urmăriți de un martor ascuns și tăcut.

Ōe ne propulsează într-o lume decadentă și puternic sexualizată: cei șapte beau încontinuu și și-o trag aproape în văzul tuturor, inclusiv J și cântăreața nimfomană care umblă mai mult goală. Soția lui J, Mitsuko, se ascunde în spatele frigidității pentru a-și proteja pasiunea arzătoare pentru film; ea își reneagă sexualitatea pentru a se elibera de constrângerile feminității (orgasmul, gelozia) și a deveni o artistă liberă. Deși J apare drept protagonistul implicit, la început el este pierdut printre celelalte personaje, fără a ieși în evidență cu ceva. Totuși, ne dăm seama treptat că bărbatul se află în centrul acelui grup, dominându-și prietenii nu prin carismă și popularitate, ci prin bogăție și influență. Legați de J prin firele invizibile ale unei false prietenii, cei șase sunt stăpâniți de sentimente ambigue și instabile, iar ostilitatea se insinuează repede în relațiile dintre ei. 

J este un tânăr bogat care visează la un micro-univers sexual perfect, singurul care poate conferi un sens vieții lui. Însă J este laș, se teme de scandal și este urmărit de repercusiunile pe care alegerile din trecut le-au avut asupra primei lui soții. J vrea să transforme sentimentul de vinovăție într-o afirmare legitimă a sinelui, însă el se ascunde, cum de fapt se ascund toți cei din jurul lui: Și-au dat seama că, până în clipa aceea, nimeni din grupul lor de șapte nu văzuse sau nu fusese văzut de o altă ființă umană. Ba chiar nu se văzuseră nici măcar pe ei înșiși.

În cea de-a doua parte a romanului, J, reîntors în oraș, pătrunde în lumea stranie și periculoasă a chikan-ilor, perverși care agresează femeile în public, masturbându-se în trenurile sau autobuzele aglomerate. A fost extrem de ciudat să privesc lumea prin ochii unor astfel de indivizi antisociali, care, în mod normal, mi-ar suscita doar repulsie și ură - însă Oe a reușit să-mi mențină interesul și obiectivitatea. Scriitorul pătrunde în psihicul lor și le desface, unul câte unul, mecanismele care îi împing spre această existență de perverși: curajul nebunesc amestecat cu teama că vor fi prinși și umiliți, necesitatea sentimentului de pericol, fără de care plăcerea lor se diluează, disperarea de a atinge statutul de chikan adevărat, care își asumă riscurile și nu este preocupat de siguranța proprie. Pentru J, care se simte departe de universul sexual dorit, începe o existență nouă și riscantă, în care dorința de a se pedepsi se îmbină cu pofta mistuitoare de plăcere. 

Nu uita că chikan-ii sunt și mai antisociali decât homosexualii. Probabil că ziua când homosexualitatea nu va mai fi considerată o infracțiune nu e departe, însă nu va veni niciodată ziua când perverșii să scape de incriminare. Și asta tocmai pentru că există oameni de genul tău, pentru care arestarea și pedeapsa sunt condiții fundamentale ale existenței tale de chikan. (pag. 89)

Dens și uneori criptic, aproape minimalist prin descrierea locațiilor și a personajelor, micul roman nu s-a dovedit a fi o lectură ușoară, în ciuda scurtimii lui - ba au rămas și unele paragrafe pe care nu le-am înțeles pe deplin. Lipsit de sentimentalism și de poezia iubirii, cu o abundență de detalii sexuale fără perdea, cu perverși și frustrați care se zbat înspre perfecțiune și autodistrugere, romanul a fost unul cât se poate de bizar. Dacă aș fi citit J. Ființa sexuală acum câțiva ani, cred că aș fi detestat din inimă personajele și subiectele atinse, mai ales că, în romanul lui Oe, femeile nu apar într-o lumină măgulitoare, ci sunt tratate mai degrabă cu misoginism. Ele sunt abuzate, sunt înșelate, sentimentele lor sunt călcate în picioare, iar J (și, implicit, autorul) le scoate la iveală urâțenia: nu doar chipurile urâte, respingătoare - pomenite adeseori -, ci și hidoșenia interioară, meschinăria, ghemul încâlcit de concepții aberante. 

Acum, când am căpătat o oarecare obiectivitate, cartea nu m-a revoltat, deși are un mare potențial în acest sens (o cititoare feministă o va rupe în bucățele, presimt). Am putut aprecia măiestria lui Kenzaburo Oe de a condensa idei și de a ascunde înțelesuri printre rânduri, felul în care structurează întâmplările și franchețea cu care abordează subiectele (probabil) tabu ale societății japoneze. J. Ființa sexuală a fost o lectură bizară, dar foarte interesantă, prin intermediul căreia am putut privi în culisele sexualității nipone și în psihicul unor indivizi antisociali și depravați. Însă, dincolo de spoiala șocantă a perversității, în povestea lui J regăsim singurătatea și alienarea, imposibilitatea de a găsi iubirea și plăcerea într-o viață simplă, normală, precum și căutarea sinelui în identități extreme. 

PS: Am rămas surprinsă când Kenzaburo Oe îl menționează la un moment dat pe Dinu Lipatti: În momentul recitalului la care fusese făcută înregistrarea, starea de sănătate a lui Lipatti era foarte proastă. Fusese ultima lui apariție publică. Murise două luni mai târziu în timp ce asculta Cvartetul în fa minor de Beethoven. (pag. 21)

Alte păreri la Răzvan, Coffee.

Editura: Polirom, 2014

Traducere: Roman Pașca

Număr de pagini: 124