Cărți bizare (I)

Am câteva ore la dispoziție în care aș putea scrie ceva pentru blog, pe care l-am neglijat în ultima vreme. Viața mea printre cărți? Nu mi s-a mai întâmplat nimic deosebit sau măcar amuzant de la ultima dare de seamă. Un articol despre literatura românească, cum vorbisem cu Anca? Nu îmi ajunge timpul [LE: haha, ce glumă! Nu mi-a ajuns nici pentru lista asta]. M-am hotărât, așadar, să scriu despre cele mai bizare cărți pe care le-am citit până acum. 

Poate v-ați lămurit deja că am o slăbiciune pentru poveștile ciudate, pentru istoriile morbide și grotești; dacă mai au și o acțiune complicată și confuză, care îmi face creierii pilaf în încercarea de a-i da de capăt, cu atât mai bine. Majoritatea acestor cărți m-au bântuit zile în șir sau chiar luni, prin atmosfera lor intensă și stranie, prin întrebările cu care am rămas în urma lecturii. Nu doar că sunt bizare, dar majoritatea sunt și excelent scrise, cu subiecte care dau de gândit - iar multe dintre ele se încadrează și la categoria mea preferată, cărți mai puțin cunoscute care merită citite.

Am pus un (I) în titlu în speranța că voi mai găsi și alte cărți ciudate de acum încolo. Dacă știți voi altele, vă rog, cu lacrimi de emoție în ochi, să mi le semnalați - pot aparține oricărui gen literar, dacă sunt bine scrise și au un subiect interesant. [LE: Între timp - căci au trecut vreo două zile de când m-am apucat de articol, iar impresia mea că îl voi termina repede s-a dovedit cât se poate de eronată - i-am povestit unei prietene despre această listă și mi-a recomandat Cosmos și Pornografie de Witold Gombrowicz.]

Obscena pasăre a nopții - José Donoso (recenzia aici)

Romanul chilianului José Donoso ocupă deocamdată locul întâi la categoria „cele mai bizare cărți” - probabil ați bănuit asta numai din titlu. Greu să-l detroneze altceva, pentru că aproape toată lectura a decurs într-o stare permanentă de confuzie; degeaba am căutat cheia prin străfundurile labirintice ale poveștii, căci nu am reușit să o găsesc la o primă lectură. Multă vreme nu am putut înțelege cine sunt personajele, dar mai ales cine vorbește într-un moment sau altul; abia mai târziu m-am lămurit că naratorul părăsește un personaj și preia identitatea altuia, câteodată chiar în decursul aceleiași fraze; mai mult, identitățile suferă transformări și metamorfoze de-a lungul narațiunii. Mda, ați ghicit, romanul este cumplit, iar eu habar n-am avut ce mă așteaptă când m-am apucat de el; nici măcar nu-i pot face o scurtă prezentare, căci nu există un subiect coerent. Pot spune însă că pasaje extraordinar de frumoase stau cot la cot cu scene scabroase și dezgustătoare, în care sexul joacă un rol dominant. Dacă ați ajuns cu bine la capăt, nu veți mai avea nicio teamă în fața cărților complicate pe care le-ați evitat până acum. Dar aveți curaj pentru cartea asta?

Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon (recenzia aici)

După ce este numită executoare a testamentului unui fost iubit extrem de bogat, Oedipa Mass, protagonista romanului, este absorbită într-o investigație care devine din ce în ce mai bizară și mai incredibilă, indicând spre o conspirație de proporții continentale, care atentează la monopolul poștal deținut de stat. Pentru cartea lui Pynchon, așa mică și inofensivă cum pare ea la prima vedere, e nevoie de multă răbdare și de o minte limpede, capabilă să gândească în mai multe direcții. Dar uneori nici asta nu este de ajuns, pentru că romanul sfidează logica prin absurditatea lui și prin frazele întortocheate, saturate cu jocuri de cuvinte și referințe dintre cele mai variate. Am simțit o satisfacție considerabilă când, la a doua lectură a unui capitol sau paragraf, ceea ce inițial părea o păsărească fără sens a căpătat ulterior un înțeles. Strigarea lotului 49 este o salată bizară de realitate și fabulație, stropită din belșug cu absurditate și umor, iar premisa lui devine doar un vehicul pentru simboluri și idei criptice. Cu o efervescență enciclopedică, Pynchon include tot felul de referințe despre muzică, pictură, istorie, știință, personalități americane și europene, precum și elemente imaginare, extinzând domeniul cunoașterii cu propriile fabricații.

Cartea cu pești a lui Gould - Richard Flanagan (recenzia aici)

Romanul lui Flanagan are o atmosferă sumbră și obsedantă, precum și un întreg labirint de personaje și întâmplări care - după ce că lectura este oricum dificilă - se mai și năruie spre final, când ultima frază dă un cu totul alt sens poveștii. Un cititor serios ar trebui să ia lectura de la capăt, dar eu una nu am mai avut resursele necesare, deși romanul mi-a plăcut foarte mult. A fost o experiență intensă și chinuitoare pe alocuri, din care nu au lipsit momentele de confuzie, fără de care nu se putea construi povestea grandomană, ridicolă, fabuloasă, grotescă și memorabilă a lui William Buelow Gould. Bețivan, falsificator, pușcăriaș, dar mai ales Artist, acest Gould chiar a trăit în Tasmania secolului XIX și a pictat peștii despre care se vorbește în carte (desenul de pe copertă îi aparține). Gould ne avertizează de la bun început că nu putem avea încredere în el, însă uităm destul de repede acest avertisment, fascinați de limbajul său rudimentar cu sclipiri lirice, declamatorii și filozofice. Unele pasaje ale romanului sunt adevărate opere de artă, în felul cum Richard Flanagan îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea. Nu este ușor de lecturat și, mai cu seamă, de înțeles, dar pentru mine a fost una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum. 

Trilogia gemenilor - Ágota Kristof (recenzia aici)

Am tot lăudat cu zece guri trilogia unguroaicei Ágota Kristof, scrisă într-un stil aparte, foarte curat și tăios, simplificat la extrem. Cele trei cărți au fost publicate la intervale de câțiva ani, însă cea cu adevărat genială este prima, Le grand cahier (Marele caiet). La început, lucrurile sunt relativ clare: gemenii Claus și Lucas sunt trimiși la bunica, unde trebuie să se descurce singuri; povestea lor este narată la unison, cu o voce singulară, limpede, care uneori transmite niște lucruri atroce. Vocea asta vrăjește, vă spun eu: am citit prima carte ca în transă, zguduită la răstimpuri de câteva întâmplări șocante, care te iau pe nepregătite. Odată cu cartea a doua, La preuve (Dovada), lucrurile se complică, iar în curând nu mai suntem siguri ce este real și ce este imaginat în povestea gemenilor. Fiecare dintre cele trei părți prezintă o nouă variantă a adevărului, care ne zdruncină convingerile de mai înainte, rearanjând faptele și proiectând o cu totul altă lumină asupra posibilei realități. Unii spun că Ágota Kristof ar fi trebuit să se oprească după prima carte, care este perfectă; în ce mă privește, cele aproape cinci sute de pagini tot nu au fost de ajuns. 

Zadarnică e arta fugii - Dumitru Ţepeneag (recenzia aici)

Mi-ar fi imposibil să fac un rezumat al cărții lui Ţepeneag, pentru că în ea nu se regăseşte, de fapt, o poveste coerentă. Nu există început, nici sfârșit, există doar un mijloc supus unei continue transformări, privit din mai multe unghiuri şi examinat parcă prin intermediul unei lupe, aidoma unui detaliu mărit dintr-un tablou. Personajele - a căror identitate poate suferi mutații - par să rămână blocate în aceleaşi scene, pe care le reiau iar şi iar, în ciuda încercării lor de a înainta, de a le depăşi. O situaţie, o mişcare, un cuvânt le aruncă, brusc, într-un alt loc şi într-un alt timp; trecutul şi prezentul coabitează în aceeaşi naraţiune, instaurând o imposibilitate de mişcare. Universul cărţii este unul straniu şi totodată domestic, populat de biciclişti şi peşti, de buchete de flori şi găini, de fugi dintre cele mai variate - după autobuz, după tren sau din calea realității. Aceleaşi secvenţe se repetă parcă la infinit, într-un iureş ameţitor - și totuşi, cartea este departe de a fi plictisitoare: naraţiunea, aparent neschimbată, se modifică încontinuu, cu variaţiuni care amplifică şi lărgesc povestea, cu detalii noi adăugate treptat, cu miniaturale tablouri suprarealiste, pe fundalul unui umor negru, savuros.

Vulpea albastră - Sjón (recenzia aici)

Cartea lui Sjón conține o poveste scurtă, dar tare bizară, care trebuie simțită și vizualizată, mai degrabă decât înțeleasă în cele mai mici detalii. În prima parte, paginile au fraze minimaliste - unele aducând a un soi de haiku nordic -, cu vaste spații goale care-ți strecoară îndoiala în suflet: nu cumva ai cumpărat o ediție defectă? Mulți cititori vor strâmba din nas (până la urmă, au plătit pentru pagini întregi de text, nu pentru unele pe trei sferturi goale), dar, pentru cei deschiși experiențelor literare neobișnuite, cuvintele se vor transforma treptat în imagini, iar goliciunea paginilor - în tăceri și așteptări care joacă rolul cadrelor lungi dintr-un film de artă. Mie toată partea asta, în care un om solitar înaintează prin imensitatea acoperită de zăpezi în urmărirea unei vulpi albastre, mi-a rămas în memorie ca un film, iar întâmplările stranii care urmează m-au readus în Islanda livrească de care m-am îndrăgostit datorită romanelor lui Halldór Laxness - un tărâm în mare parte imaginar, străbătut de magic și fantastic, populat de figuri emblematice. Sunt sigură că mulți vor da cu cartea de pereți când vulpea mai și începe să vorbească, dar pe mine m-a fermecat scriitura lui Sjón, care a avut ceva magic, ceva rudimentar, ceva eroic și ceva ridicol.

Salon de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort - Mario Bellatin (recenzia aici)

Ceea ce m-a atras la acest volum a fost micro-romanul Salon de frumuseţe, pe care mi-am dorit foarte mult să îl citesc (și, din fericire, nu m-a dezamăgit). Salonul unui travestit capătă o altă destinație, morbidă și neașteptată, pe măsură ce colegii acestuia se sting unul câte unul, victime ale unei boli necruțătoare și fără nume. Ceva mai indigest prin structura încâlcită, Lecţii pentru un iepure mort este un roman compus din 243 de fragmente, care urmăresc mai multe fire narative relatate intercalat. Parcă descinse din instalațiile artistului Joseph Beuys, fragmentele se îmbină într-un puzzle fără reguli precise, niciodată complet, din care spectatorul trage propriile concluzii. Cele două micro-romane sunt legate în primul rând prin amprenta sumbră a unui univers maladiv, populat de personaje marginalizate și atipice, marcate de prezența bolii și a infirmităților - de altfel, o temă recurentă la Mario Bellatin, prin prisma propriului handicap (scriitorului îi lipsește brațul drept, pe care îl înlocuiește cu proteze sofisticate, acționate prin impulsuri cerebrale).

De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veterany (recenzia aici)

După cum prefigurează și titlul, cartea este una stranie, cu o tentă grotescă și suprarealistă, cu umor negru pe alocuri și cu o imaginație debordantă cât cuprinde. Fiecare cititor va reacționa diferit la povestea semi-autobiografică a scriitoarei de origine română - mie mi-a plăcut, pentru că am o slăbiciune pentru tot ceea ce este ciudat, la granița dintre normalitate și nebunie. Este povestea maturizării unui copil, reconstituită din fragmente și exclamații, din temeri și vise, din realități și fantasme. Printre bătăi, numere de circ și permanenta amenințare a morții, fetița ascultă istoria copilului care fierbe în mămăligă, pe care și-o explică prin justificări fanteziste. Micro-romanul, care este un fel de un poem în proză, seamănă cu Vulpea albastră a lui Sjón prin prisma spațiilor goale lăsate adeseori în pagină. Prin frazele scurte și stilul simplu, dar cu un înțeles mai adânc, scriitura Aglajei Veteranyi mi-a amintit de cea a Ágotei Kristof, despre care am vorbit mai sus. Totuși, Aglaja evadează din existența incomodă în suprarealism, pe când Ágota se menține între limitele realității, chiar dacă îi conferă un aer ireal și oniric. 

Sub piele - Michel Faber (recenzia aici)

Mi-a plăcut mult romanul science-fiction al olandezului Michel Faber (punct de plecare pentru filmul omonim) - o carte incomodă, care transmite niște adevăruri greu de acceptat despre societatea și mentalitatea umană. L-aș recomanda numai cititorilor dotați cu imparțialitate și un stomac rezistent, pentru că prezența unor scene grotești și revoltătoare îi va pune la încercare. Protagonista romanului, o ființă ciudată pe nume Isserley, conduce în fiecare zi pe o autostradă din Scoția, în căutare de autostopiști - cu precădere, bărbați musculoși care par a se afla la periferia societății. Am trăit atât de intens în atmosfera romanului, încât, în perioada în care l-am citit, am ajuns să cântăresc din ochi bărbații pe care îi întâlneam, întrebându-mă dacă sunt îndeajuns de buni pentru planurile lui Isserley. La început nu am înțeles mare lucru din ceea ce se întâmplă, dar percepția asupra subiectului se modifică pe măsură ce scriitorul dezvăluie câte o nouă piesă a puzzle-ului. E dificil să rămâi obiectiv atunci când afli despre ce este vorba, mai ales că unele scene sunt foarte greu de suportat prin scârba și revolta pe care o stârnesc. 

Satantango - László Krasznahorkai (recenzia aici)

M-am obișnuit destul de greu cu atmosfera și ritmul acestui roman mohorât şi absurd, care m-a târât printr-o lume bizară, aflată într-o stare accentuată de degradare. La început nu e foarte clar dacă povestea lui Krasznahorkai este o distopie sau o alegorie, dacă personajele - care trăiesc într-o colonie izolată - sunt supraviețuitorii unei apocalipse sau molime, în urma căreia civilizaţia a fost eradicată. Totul se surpă şi putrezeşte în jurul acestor personaje; un mucegai fără leac ia în stăpânire zidurile, iar păianjeni nevăzuţi îşi ţes pânzele în tăcere, imobilizând ființe şi obiecte deopotrivă, într-o încercare de conservare și de stopare a timpului. Proza lui Krasznahorkai este una hipnotică prin frazele lungi, întortocheate, prin cuvintele cu sclipiri lirice, prin incertitudinea care străbate această lume decadentă. Universul coloniei este unul sufocant, dar fascinant; am putut distinge geamătul caselor şubrezite, lamentaţia unei ploi nesfârşite, mirosul de noroi şi de putrefacţie emanat pretutindeni, care a impregnat până şi pielea fiinţelor vii.

Uriașul îngropat - Kazuo Ishiguro (recenzia aici)

Cel mai recent roman al lui Ishiguro a stârnit tot felul de reacții, dar mie mi-a plăcut - iar la asta a contribuit atmosfera stranie și misterioasă, incertitudinea onirică care a plutit deasupra întregii povești, asemenea ceții dense din întunecata Britanie medievală. Lumea romanului este populată de cavaleri ai regelui Arthur și neînfricați războinici saxoni, dar și de spiriduși, căpcăuni, elfi, dragoni și tot soiul de demoni. Oamenii, stăpâniți de superstiții și temeri, își împart pământurile cu ființe mitologice și forțe întunecate, care pândesc la marginea satelor și a drumurilor. Peste această lume fantasmagorică a coborât o molimă a uitării, în urma căreia amintirile vechi şi cele recente se estompează într-o pâclă incertă. Este o carte bizară, care lasă în urmă o sumedenie de întrebări și incertitudini, dar care restituie o părticică din dimensiunea fantastică a vieții în Britania secolelor V și VI, desprinsă parcă dintr-un vis absurd cu accente de coșmar.

Zona Sinistra - Ádám Bodor (recenzia aici)

În tușe poetice și sumbre, romanul lui Ádám Bodor (scriitor maghiar născut în România) ne poartă într-un loc fără o ancorare clară în spațiu și în timp, unde realitatea se împletește cu un strop de fantastic și absurd, dând naștere unei povești cu un farmec straniu. Zona Sinistra pare un loc descins din universurile distopice și atemporale, aducând mai degrabă a colonie sau lagăr, iar personajele ce îl populează seamănă cu niște instalații de carton manevrate abil de cei aflați la putere. Naratorul, care sosește în zona Sinistra în căutarea fiului adoptiv, își pierde vechea identitate odată ce pătrunde în acest capăt de lume; el pare că își spune povestea la beție sau abia trezit dintr-un coșmar, pentru că textul este repetitiv, marginile poveștilor se suprapun, iar evenimentele curg înainte și înapoi, ca niște pași nesiguri dintr-un dans grotesc. Am gustat atmosfera bizară, suprarealistă a acestui roman - în speță, o alegorie în cheie grotescă a perioadei comuniste - și mi-au plăcut personajele ciudate și pitorești, precum meteorologul cu păr lung până la călcâie, gemenii albinoși cu același nume sau piticul care și-a vândut scheletul muzeului de științe naturale.

PS: Observ că pe listă au intrat trei autori de origine maghiară (Ágota Kristof, László Krasznahorkai și Ádám Bodor), chiar patru dacă o pun la socoteală și pe Aglaja Veterany, dar nu-mi dau seama dacă asta spune ceva despre literatura ungară. Mda, și am impresia că am abuzat de cuvântul „bizar” în acest articol - îmi cer scuze, dar nu există prea multe sinonime și cred că le-am folosit deja pe toate. 

PS 2: N-am mai nominalizat J. Ființa sexuală a lui Kenzaburō Ōe, care e ciudată prin subiect, dar nu și prin modul de abordare (la fel cum este și o altă carte a scriitorului japonez, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii), nici Sub ghețar de Halldór Laxness sau Pedro Páramo de Juan Rulfo, doar pe jumătate bizare. Morarul care urla la lună de Arto Paasilinna poate suna promițător, dar e o carte surprinzător de normală pentru un asemenea titlu.