Lupta mea: Moartea unui tată - Karl Ove Knausgård

Mi-am dorit foarte mult să citesc Moartea unui tată, prima carte din seria Lupta mea a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, iar când am ajuns în sfârșit la ea am găsit o cutie de carton cu poleială aurie, în care conținutul a fost divers și amestecat. Fragmente scrise remarcabil stau alături de pagini întregi cu întâmplări banale și plictisitoare, pasaje fascinante despre artă, moarte și literatură alternează cu descrieri amănunțite ale unor gesturi mărunte, anoste, sinceritatea brutală, cu o etalare a lumii interioare și familiale apropiată de exhibiționism, este contrabalansată de inexactități, contradicții și neglijențe în structurarea narațiunii. Cum se explică atunci succesul uriaș al acestei serii care cuprinde șase cărți și totalizează nu mai puțin de 3600 de pagini? Un răspuns posibil a sosit după ce am ascultat-o pe Ivona Skuld, traducătoare din limba norvegiană: sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård vorbește despre cele mai intime și degradante gânduri, pe care majoritatea oamenilor fie le trec sub tăcere, fie nu le recunosc nici măcar în forul lor interior. O franchețe atipică mai ales pentru norvegieni, care au o grijă fantastică în a-și proteja imaginea și a nu lăsa ochii străini să pătrundă în gândurile și intimitatea lor. 

Știi prea puțin, și anumite lucruri nu există pentru tine. Știi prea mult, și iarăși nu există. A scrie înseamnă a scoate la lumină ceea ce există din umbrele a ceea ce știm. (pag. 225)

Cartea începe în forță: fără alte preambuluri - cu excepția titlului acestui volum, care vorbește de la sine -, Knausgård începe să peroreze despre moarte într-un mod provocator, care pentru unii cititori se va dovedi incomod - iar acesta este doar începutul. De ce ne ascundem morții, de ce înălțimea și moartea se exclud reciproc, de ce numele care se referă la trup cât omul este în viață denumește, după moarte, purtătorul lui care era viu, și nu trupul său? Toate aceste întrebări mi-au adus aminte de filmul Tideland, unde cadavrul tatălui continuă să stea la vedere în fotoliul în care a murit, lângă fetița rămasă complet singură - o imagine incredibil de răscolitoare, care mă bântuie și acum, la fel cum, probabil, mă va bântui imaginea tatălui lui Knausgård, mort în fotoliul său și înconjurat de o mizerie înfiorătoare. 

Lupta lui Karl Ove Knausgård se duce pe mai multe fronturi, unele mai pregnante, altele mai subtile. Înainte de toate, a fost lupta de a se elibera de sub influența tatălui, care a avut întotdeauna puterea de a-l umili și a-l face să plângă, trezindu-i totodată o teamă viscerală, incontrolabilă, prin stările de spirit mereu imprevizibile, prin pedepsele ingenioase, prin furia care se putea revărsa oricând asupra copilului și adolescentului Karl Ove. Apoi, este lupta dintre ambițiile sale și dorința de singurătate, pe de o parte, și responsabilitățile de soț și tată, pe de altă parte. Autorul vorbește cu franchețe despre frustrările care decurg din viața de părinte, despre dorința de a evada, despre afecțiunea pe care o resimte doar de la distanță, și nu în contactul direct cu copiii, despre asprimea comportamentului său pe care îl regretă ulterior - niște subiecte de regulă tabu, care sunt trecute sub tăcere de majoritatea părinților. 

Oare nu e destul? Ba da, dacă fericirea ar fi scopul meu, asta ar fi destul. Dar nu fericirea e scopul meu, nu a fost niciodată, ce să fac cu ea? Nici familia nu e scopul meu. Dacă era scopul meu și mi-aș fi putut folosi tot timpul și prisosul de energie pentru ea, ar fi fost fantastic, sunt sigur. [...] De ce trebuie ca eu să scriu, să mă izolez de lumea asta? De ce trebuie ca eu să scriu și din cauza asta toate cărucioarele noastre să arate ca și cum le-am fi găsit la gunoi? Ca eu să ajung la grădiniță cu ochii tulburi și cu chipul înțepenit într-o mască grotescă de frustrare? [...] Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea. (pag. 44-46)

Personalitatea lui Karl Ove Knausgård se dezvăluie treptat, uneori în mod direct, prin confesiunile sale incredibil de sincere, alteori prin lucrurile înțelese printre rânduri; unele mărturisiri sunt incerte sau contradictorii, ridicându-mi semne de întrebare (dar despre asta voi vorbi mai încolo). Antisocial și închis în sine, cu o viață dezorganizată și imprevizibilă, mânat de ambiția de a scrie ceva excepțional, scriitorul a fugit întotdeauna de uniformitate, de tipare, dar mai ales de anonimitate. 

Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele - așa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani -, frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viața mea de adult - ambiția că într-o zi voi scrie ceva excepțional - e amenințat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine ca un șobolan, e să evadez. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac... da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături, mă joc cu copiii afară, la locurile de joacă, îi iau și îi dezbrac, le fac baie, am grijă de ei până adorm, îi culc, le agăț hanele la uscat, le împăturesc și le pun în dulap, fac curățenie, frec masa, scaunele, dulapul. (pag. 41) 

Knausgård spune despre sine că, pe măsură ce a crescut, și-a pierdut naturalețea și sinceritatea în relațiile cu oamenii, a început să-și ascundă gândurile și părerile, ba chiar a jucat roluri, disimulând și mulându-se după opiniile celorlalți; moartea tatălui i-a declanșat însă nevoia de a evada din sine însuși, de a scăpa de acea parte din el care îl păzea atât de asiduu. Poate că așa s-a născut această carte, prin ieșirea din rol, prin dezgolirea sinelui în fața lumii, prin sfidarea ochilor care îl privesc și a părerilor celor din jur. Prin acest volum și cele care urmează, Knausgård pare să se înconjoare, iar și iar, de acea sferă protectoare despre care vorbește la un moment dat (simțurile amorțite de durerea pierderii), sferă prin care lumea e anulată, iar el devine imun la opiniile și criticile celorlalți. Desigur, reacțiile nu au întârziat să apară, căci autorul a fost dat în judecată de câteva rude scandalizate, care au negat detaliile înfiorătoare ale morții tatălui și au încercat să oprească publicarea cărții.

Adolescența scriitorului a stat sub semnul respingerii: mai întâi a fost tatăl, un bărbat rece și distant, care nu scăpa nicio ocazie de a-l umili pe copil, profitând de eșecurile și slăbiciunile acestuia. Apoi au urmat bunicii din partea tatălui, care nu îl aveau la inimă pe nepot pentru că era mult prea serios și dependent de grija și atenția lor (această seriozitate se remarcă în scriitura lui Knausgård, care este aproape total lipsită de umor). În cele din urmă l-a respis și mama - cea la care găsea de obicei sprijin și înțelegere, alături de care se simțea liber - atunci când nu a mai suportat episoadele de beție ale fiului și l-a dat afară din casă. Singurul care nu l-a respins (cel puțin nu în mod direct) a fost fratele mai mare, Yngve, de care Karl Ove a fost multă vreme dependent emoțional. Nu știu dacă este ceva tipic pentru țările nordice, însă m-au izbit lipsa de comunicare, distanța și răceala dintre oameni, întreținute probabil de grija cu care fiecare își păstrează secretele și își protejează imaginea. Knausgård spune la un moment dat că nu cunoaște gândurile și opiniile fratelui său, și mai spune că nu intrase niciodată în discuție cu un străin.

[...] nu văd la ce mi-ar folosi să socializez. Nu spun niciodată ce gândesc de fapt, niciodată ce vreau să spun de fapt, dar mă apropii mereu de fiecare din cei cu care vorbesc, mă prefac că mă interesează ceea ce spun ei, cu excepția momentelor când beau, atunci când cel mai adesea merg prea departe în direcția opusă și mă trezesc pradă neliniștii că am exagerat. [...] De aceea nu mai beau. Nu vreau să se apropie cineva de mine, nu vreau să mă vadă cineva, și așa se și întâmplă: nimeni nu se apropie de mine, nimeni nu mă vede. Asta trebuie să mi se fi întipărit pe chip, de asta e probabil așa de rigid, asemenea unei măști, și aproape imposibil de asociat cu mine însumi când îl văd întâmplător în vreo vitrină pe stradă. (pag. 33)

Knausgård mărturisește că nici la patruzeci de ani - vârsta la care a început să scrie Lupta mea - nu poate spune că îl înțelege pe tată, că știe ce fel de om era. După lectura cărții, am constatat că el nici nu și-a dat prea mult silința să îl înțeleagă. Este de condamnat pentru asta? Evident că nu, chiar dacă el este scriitor, iar de la scriitori ne așteptăm de obicei la revelații și observații pătrunzătoare, la o cunoaștere și o înțelegere superioare nouă. Imaginea tatălui rămâne parțial în umbră, cu multe detalii și circumstanțe care lipsesc - iar dacă tatăl, care aparent se află în centrul acestei cărți, nu are parte de o prezentare amănunțită, atunci nu ar trebui să fiu mirată că mama rămâne, până la final, o siluetă doar pe jumătate schițată. Caracterul mamei, adunat din fragmente dispersate și incomplete, rămâne un mister, o umbră care nu capătă cu adevărat formă și o personalitate distinctă. În această privință, Knausgård se află la polul opus față de Gregor Von Rezzori, în ale cărui memorii, Zăpezile de altădată (despre care am scris aici), am regăsit o analiză impresionantă a personalității părinților, pe care autorul încearcă să îi înțeleagă în cele mai mărunte detalii, fără a ocoli amănuntele provocatoare. 

[...] când îl vedeai stând acolo cu pipa în mână, bărbos și, dacă nu cu plete, cel puțin cu o claie de păr, într-un pulover tricotat și cu o pereche de jeanși evazați, privindu-te cu ochi zâmbitori, ai fi putut ușor să-l iei drept unul dintre tații blânzi care începuseră să apară și să se afirme în vremurile acelea, unul din cei care nu erau străini de împinsul cărucioarelor, de schimbatul scutecelor sau de joaca alături de copii. Cu toate astea, nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Singurul lucru pe care îl avea în comun cu ei era pipa.
O, tată, și acum mi-ai murit? (pag. 311) 

Tata îmi întipărise în minte atât de puternic propria lui imagine de sine încât niciodată nu-l văzusem dintr-un alt unghi, nici măcar atunci când cel care devenise se depărtase într-atât de cel care fusese, atât în privința fizionomiei, cât și a caracterului, încât asemănările abia mai erau vizibile; întotdeauna mă raportam la cel care fusese. (pag. 360)

Minuțiozitatea și sinceritatea - ba chiar indiscreția - cu care Knausgård vorbește despre sine și cei apropiați, în pastile-bombă pe care le aruncă ici și colo, se extind doar asupra aspectelor pe care el vrea să le povestească, nu și asupra celor care ne-ar interesa pe noi, cititorii. El este cel care se află, de fapt, în centrul narațiunii, totul se învârte în jurul lui, iar grija primară nu este construirea unei narațiuni logice, complete și bine închegate, ci de a scoate la lumină și a-și exorciza gândurile, frământările și frustările. Această minuțiozitatea selectivă nu mi-a plăcut, mai ales că multe întâmplări relatate în detaliu mi s-au părut neinteresante și plicticoase, iar uneori am avut impresia că egoul scriitorului este unul uriaș. Prețul plătit pentru privilegiul de a trage cu ochiul în intimitatea unui om este, în cazul lui Knausgård, tot materialul în exces, balastul lipsit de valoare literară care vine la pachet odată cu dezvăluirile șocante, întâmplările interesante și pasajele cu tentă filozofică. Este o inegalitate a narațiunii care m-a nedumerit și, la un moment dat, m-a făcut să-mi pierd încrederea în autor și în importanța cărții sale. Din fericire, partea a doua a volumului este considerabil mai bună decât prima - iar printre rânduri am găsit și o posibilă caracterizare a scriiturii lui Knausgård: nu limbajul învăluia realitatea în atmosfera lui, ci invers, realitatea își avea originea în el.

***

Sunt pasaje minunate, precum cele în care vorbește despre pictură:

Există o pictură pe care merg să o văd de fiecare dată când sunt la Londra și care mă emoționează la fel de tare ca întotdeauna: un autoportret pictat de bătrânul Rembrandt. [...] tabloul are peste patru sute de ani, și Rembrandt a murit în anul în care l-a pictat. Ceea ce este așadar reprezentat aici – ceea ce Rembdandt a pictat – este însăși ființa acestui om: cea la care se trezea în fiecare dimineață și care se strecura imediat printre gânduri, dar care era diferită de aceste gânduri, cea care imediat își făcea simțită prezența în sentimente, dar era diferită de aceste sentimente, și cea de care se despărțea în fiecare seară când se ducea la culcare, în cele din urmă fără să se mai trezească; acel ceva într-un om pe care timpul nu-l atinge și de la care vine lumina ochilor. Diferența dintre această pictură și celelalte picturi târzii ale lui Rembrandt este ca aceea dintre a vedea și a fi văzut. Cu alte cuvinte, în acest tablou el se vede pe sine privind în timp ce este privit. (pag. 34)

... sau cele în care vorbește despre literatură:

Ceea ce am învățat atunci a fost că și viețile noastre ridicol de neînsemnate, în care nu puteam obține nimic din ceea ce voiam, în care totul se afla dincolo de abilitățile și puterile noastre, erau și ele o parte a lumii acesteia și, prin urmare, o parte a supremului, deoarece cărțile existau, trebuiau doar citite, nimeni altcineva în afară de mine nu mă putea ține departe de ele. [...] Nu am învățat nimic de la ei, nu am înțeles nimic, dar simplul fapt de a fi în legătură cu ei, de a avea cărțile lor în bibliotecă, a dus la o schimbare în conștiința mea, simplul fapt că știam că existau era o îmbogățire și, deși nu mă copleșeau cu înțelesuri noi, am devenit totuși mult mai bogat în intuiții și senzații. (pag. 385-386) 

Dar sunt mult mai multe pasaje în care existența cotidiană este relatată amănunțit, iar autorul face un inventar obositor și inutil al tuturor gesturilor mărunte și banale, al produselor de curățenie folosite, al felurilor de mâncare, al observațiilor despre cer, mare, trecători, haine, străzi, magazine - care, probabil, au rolul de a ne îmbiba cu rutina vieții lui Knausgård, de a ne familiariza cu cele mai comune amănunte ale existenței sale; din păcate, eu nu am reușit să văd rostul și farmecul acestor informații prezente în cantități industriale. Se vorbește despre puterea hipnotică a prozei lui Knausgård, care menține interesul chiar și pe parcursul bucăților plictisitoare, sau despre autenticitatea emoțională care creează o punte între cititor și personaj. Din păcate, această vrajă nu a avut efect în cazul meu decât fragmentar, și poate tocmai din acest motiv am observat aspectele slabe și îndoielnice ale cărții. Faptul că am ascultat-o pe Ivona vorbind despre autor și contextul țării sale native m-a făcut să privesc neajunsurile cărții într-o altă lumină: pasajele plictisitoare nu au devenit brusc mai interesante sau mai valoroase, însă am înțeles că ele redau destul de fidel modul de viață și felul de a vorbi al norvegienilor. 

Nu-mi făcea nici un bine să stau acolo sub apă, așa că am oprit-o și m-am șters cu un prosop mare, m-am dat cu deodorant la subsuori și m-am dus în bucătărie ca să văd cât era ceasul, în timp ce-mi uscam părul cu un prosop mai mic. (pag. 273)

Uneori, comparațiile sunt cel puțin bizare, dacă nu de-a dreptul morbide. De exemplu, senzația pe care o simte adolescentul Karl Ove când fata de care e îndrăgostit îl privește:

De fiecare dată când o făcea, simțeam că mă topesc. Aș fi putut să sparg toate geamurile din jurul nostru, să trântesc toți pietonii la pământ și să sar cu picioarele pe ei până i-aș fi stors de orice picur de viață, atâta energie îmi dădeau ochii ei. (pag. 184)

Pe lângă pasajele plictisitoare, am observat că unele aspecte pur și simplu nu se leagă sau sunt tratate cu superficialitate. Knausgård menționează lucruri pe care le-am remarcat ca fiind importante și le-am reținut preț de sute de pagini, însă autorul fie uită de ele și nu le dezvoltă, ori face o tranziție bruscă pe care nu o explică. De exemplu, chiar la începutul cărții, Knausgård spune că, la vârsta de opt ani, era singurul copil din cartier care se declarase creștin, spre rușinea tatălui (pagina 14). Nu aflăm nimic despre circumstanțele acestui fapt, dar, șaptezeci și două de pagini mai târziu, situația este cu totul alta: din când în când mă rugam la Dumnezeu, în care nu credeam. Cum s-a făcut tranziția între cele două momente ale vieții sale? Mi-ar fi plăcut să aflu, dar Knausgård nu explică nimic, cum, de altfel, nu detaliază multe alte lucruri care, la o primă menționare, păreau să aibă o anumită importanță în evoluția narațiunii.

Un alt lucru care mi-a atras atenția sunt contradicțiile dintre lucrurile pe care autorul le mărturisește despre sine. După ce, la pagina 74, spune că „În ciuda faptului că petreceam cu Per mai mult timp decât cu alții, nu-l consideram prieten, nu-l pomeneam niciodată în alte împrejurări, atât pentru că era mai mic decât mine, cât și pentru că era atât de țăran”, la pagina 211 afirmă: „Credeam că toți oamenii erau la fel de valoroși, iar calitățile interioare ale omului erau întotdeauna mai importante decât exteriorul. Eram, cu alte cuvinte, pentru profunzime și împotriva superficialității, pentru bine și împotriva răului, pentru blândețe și împotriva durității.” Ce să înțeleg din aceste afirmații contradictorii, care vorbesc despre tânărul Knausgård la aproximativ aceeași vârstă? Deși spune că era împotriva superficialității, el dă dovadă de superficialitate, deși spune că era împotriva răului, el dă dovadă de răutate. Pot înțelege că un adolescent avid de libertate, care se revoltă împotriva tuturor, face uneori lucruri care, de fapt, nu-i stau în fire. Sau poate că stările și gândurile contradictorii sunt cele care îl caracterizează în realitate pe autor - cea mai importantă fiind, desigur, contradicția dintre faptul că nu spune niciodată ceea ce gândește și această carte, în care a scos totul afară, chiar și amănuntele care țin de intimitatea celorlalți. Recunosc că l-am bănuit pe Knausgård că joacă un rol, că a mizat pe sinceritatea sa și pe dezvăluirile senzaționale pentru a-și atinge scopul: acela de a fi cineva special, de a fi aclamat și apreciat. 

Nu l-am citit pe Proust, așa că nu am înțeles exact de ce cărțile lui Karl Ove Knausgård sunt asemănate cu À la recherche du temps perdu. Poate că este vorba despre celebra madlenă, care atrage după sine un lanț nesfârșit de amintiri, căci Lupta mea este plină de astfel de momente: un fir narativ din prezentul cărții este întrerupt adeseori pentru a rememora secvențele trezite de diverse obiecte și situații, astfel încât narațiunea este, de fapt, un du-te-vino continuu și imprevizibil între trecut și prezent, fără un subiect concret cu început, mijloc și final. Recent l-am citit pe Héctor Abad Faciolince, un alt scriitor fascinat de cărțile lui Proust și, pur întâmplător, cartea lui de memorii, Suntem deja uitarea ce vom fi (despre care am scris aici), vorbește tot despre figura paternă - însă diferența dintre cele două cărți este uriașă. Oare faptul că volumul columbianului este mult mai puțin cunoscut și apreciat dezvăluie ceva despre lumea în care trăim, despre atribuirea selectivă a importanței și valorii? Iar dacă tot e vorba despre povești adevărate care au în centru un tată violent și imprevizibil (nu este și cazul tatălui lui Faciolince), celor care citesc în limba engleză le recomand cartea de memorii a irlandezului John McGahern, All Will Be Well: A Memoir, despre care am scris aici.

Knausgård spune că nu-și amintește prea multe episoade din copilărie, ci mai degrabă încăperile în care se petrecuseră, că noaptea îi revine, în vise, trecutul pe care ziua îl uită, că și-a distrus jurnalele ținute în adolescență - dar atunci de unde vin toate aceste mii de detalii mărunte, pe care este imposibil să le fi ținut minte? După toate aparențele, Lupta mea: Moartea unui tată este atât o carte de memorii, cât și una de ficțiune, iar întrebarea este unde se oprește realitatea și unde începe imaginarul, cât este adevăr și cât este invenție în cartea lui Knausgård? Am aflat ulterior că unele rude au negat vehement că lucrurile s-au petrecut așa cum le descrie autorul, astfel încât el a început să se îndoiască de propriile amintiri, până când cineva din afară i-a confirmat veridicitatea informațiilor din carte (mă întreb însă de ce nu i le-a confirmat chiar propriul frate, care i-a fost alături când a murit tatăl).

Cu excepția pasajelor mai dense, unde gândurile autorului iau o turnură filozofică, romanul se citește ușor - și trebuie să recunosc că abia am rezistat tentației de a sări peste nesfârșitele descrieri plicticoase, pe care oricum le-aș fi uitat în următoarele minute. O sută de cuvinte care spun ceva ce putea fi comprimat într-o frază, sau mai degrabă eliminat cu desăvârșire din carte, pentru că, cel puțin pentru mine, au fost lipsite de interes și nememorabile. Se pare însă că acesta este stilul de a scrie și a vorbi al norvegienilor, care, spre deosebire de alte popoare, folosesc o mulțime de cuvinte redundante. Dar atunci cum de nu m-am lovit de acest aspect până acum? Îmi place literatura nordică și cei mai mulți autori pe care i-am citit sunt norvegieni - Tarjei Vesaas, Hanne Ørstavik, Kjersti Skomsvold, Per Petterson și, cel mai recent, Anne B. Radge -, însă la niciunul nu am remarcat o vorbărie inutilă și lipsită de substanță. Că tot am pomenit-o pe Anne B. Radge, în Plopii din Berlin (despre care am scris aici) se regăsește o scenă similară cu cea din Lupta mea: după moartea mamei, fiii sosiți la fermă se apucă de curățenie, care are același rol eliberator și tămăduitor ca în cazul lui Knausgård. 

Am citit Lupta mea: Moartea unui tată împreună cu un prieten irlandez, care a fost foarte dezamăgit de carte, spunând că:

- the acclaim for this book has something to do with the times in which we live when this type of I-must-tell-you-everything-that-happened-to-me detail is the fuel that keeps Facebook, twitter etc. steaming along 

și 

- the representation of truth does not necessarily exist in describing, or showing, someone walking along a street, with due attention to their cloths and the buildings and sky behind them. To understand the quiddity of that reality we need to have the experience reimagined for us so that we can be inside that scene and experience it as a transcendent moment, a moment of "enstrangement". That is why a book like Mircea Cărtărescu's Nostalgia is a book I adore and which seemed more real to me as I read it than any moment of Knausgaard's redundant demonstrations of "honesty". 

Experiența mea nu a fost atât de dezastruoasă, căci am găsit destule aspecte pe care le-am apreciat - onestitatea autorului, ușurința cu care își transmite emoțiile și frământările, pasajele despre artă și literatură, toată bucata despre condițiile înfiorătoare în care a trăit și a murit tatăl -, și nu pot spune că lectura a fost o totală pierdere de vreme. Voi mai citi și următorul volum? Habar n-am, poate doar dacă prima carte va trece testul timpului și îmi va rămâne în memorie - deși, ca să fiu sinceră, nu m-aș supune de bunăvoie altor sute de descrieri lipsite de substanță în speranța că voi găsi, ascunse printre ele, materialul valoros. 

Editura: Litera, 2015

Număr de pagini: 511

Traducere: Ioana-Andreea Mureșan

Titlu original: Min Kamp, Første bok, 2009