Un blestem cu domiciliu stabil - Rodica Ojog-Braşoveanu

Pe la 12-14 ani citeam cu înfrigurare aventurile Melaniei, iar romanul Coșmar mă bântuie și astăzi, însă pe Rodica Ojog-Braşoveanu o clasasem drept o autoare a copilăriei mele și nu mă gândeam că voi reveni vreodată la cărțile dumneaei. Dar, cum niciodată nu trebuie să spui niciodată, iar eu una sunt deschisă la recomandări convingătoare, am mers pe mâna Cameliei și am citit Un blestem cu domiciliu stabil. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit o scriitură curgătoare și plină de umor, care m-a captivat instantaneu - însă adevărata surpriză au fost personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu, plămădite atât de realist și de uimitor încât am avut senzația că le cunosc de o viață, că le-am trecut pragul sau cel puțin le-am întâlnit pe stradă, în repetate rânduri. Umorul delicios și personajele excelent construite sunt cele două puncte forte ale romanului, care pătrunde mai mult pe tărâmul socio-psihologic și mai puțin pe cel al suspansului.

Dumitru Mihuț, profesor ieșit la pensie, un om șters și banal căruia niciodată nu i s-a întâmplat ceva ieșit din comun, intră în posesia unei moșteniri neașteptate și decide să o folosească pentru opere de caritate - mai precis, pentru înființarea unui club destinat oamenilor singuri. Cu ajutorul nepotului, Dan Mihuț - un bărbat seducător care, după ce scăpase cu viață din cutremurul din 1977, devenise imun la emoții și de o uscăciune cinică -, pensionarul ajuns milionar își începe munca de caritate prin angajarea unei liote de oameni mai mult sau mai puțin ciudați, care au în comun tocmai solitudinea - fie ea aleasă cu bună știință sau impusă de circumstanțe.

Marietta Bogdan, ochelaristă și unsuroasă, dădea senzația că miroase. Persoană fără succes, se baricadase în țarcul unor idei nestrămutate, caracteristice de fapt tuturor femeilor ignorate sau având numeroase rateuri sentimentale la activ. Ea însăși începuse să creadă că este victima propriilor însușiri, o persoană superioară care nu poate fi percepută și apreciată decât de o elită, fatalmente - mai ales în societatea noastră - puțin numeroasă. [...] Odinioară, dosarul de cadre al Mariettei cuprinde o singură filă și, fără a apela la ficțiune, nimeni n-ar fi putut inventa mai multe. Viața ei încăpea într-o telegramă de douăzeci de rânduri. (pag. 29-30)

Astfel intră în scenă, precum figurația unei piese de teatru, niște personaje absolut delicioase, portretizate cu fler, minuțiozitate și mult umor de Rodica Ojog-Braşoveanu - o foarte bună observatoare și cunoscătoare a firii umane și o maestră a detaliului savuros, care se mișcă cu dezinvoltură pe toate treptele claselor sociale. Deși Dumitru Mihuț este protagonistul romanului, aproape toate personajele au aceeași greutate și importanță în cadrul narațiunii: fiecare ocupă la un moment dat centrul scenei, polarizând simpatia sau animozitatea cititorului. Și, vai, scriitoarea știe să învârtă atât de bine din condei, încât n-ai cum să nu fii inundat de un val de afecțiune, de milă sau de antipatie, în funcție de trăsăturile și caracterul fiecăruia. Până și personajele enervante sunt savuroase, căci Rodica Ojog-Braşoveanu pătrunde dincolo de masca omului de lângă noi, în intimitatea și structura sa sufletească, scoțând la iveală ineditul, grotescul, ridicolul și, în general, cam tot ce oamenii ascund cu grijă de ochii lumii. 

N-o să pomenesc acum toate personajele, care sunt destule - dar fiecare memorabil în felul său -, ci doar câteva, pentru a vă face o idee despre distribuția romanului. La capitolul „simpatici” se încadrează Sașa - colecționar de ghinioane, grăsuț și cu trăsături păstoase, care seamănă „cu un caș pe care crescuse păr” -, dar și Crinu, un adolescent ai cărui părinți au fugit peste graniță și nu s-au mai întors; cum-necum, băiatul s-a descurcat de minune de unul singur, găsind mereu soluții fără îndrumarea unui adult. La capitolul „antipatici”, nu mă pot hotărî cine a fost mai enervantă: frumușica și superficiala Sanda, parașută a Bucureștiului, interesată doar de flirt și distracție, sau obtuza și intoleranta Cornelia, prototipul soacrei de coșmar, care nu-și cumpărase în viața ei farduri sau chiloți sexi și nu cunoștea coaforul. 

Preferata mea a fost, de departe, Olimpia Fabian, o domnișoară în vârstă de șaptezeci și unu de ani, celibatară convinsă și fire independentă, care nu pare să-și dea seama că a îmbătrânit: poartă tocuri înalte și rochii prea scurte, o coafură tinerească și culori nesăbuite, și, chiar dacă gurile rele spun că nu mai are la ce să-i folosească, ea studiază cu sârg limba germană. Am avut puternica senzație că Olimpia Fabian este, de fapt, un alter-ego al scriitoarei, prin atributele pe care cele două le împărtășesc: siguranța de sine, independența, ideile și modul de viață ce contrazic rolul tradiționalist al femeii în familie și societate. Rodica Ojog-Braşoveanu mi se pare o fire remarcabilă și îmi place să cred că, prin intermediul Olimpiei Fabian, am avut acces la o mică parte din personalitatea și concepțiile sale. 

Era de ajuns să o privești o singură dată ca să-ți dai seama că domnișoara Fabian „își ajunge”, că și-a concentrat întregul univers în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipsește nimeni și nimic. Domnișoara Fabian constituia desigur un unicat cu mult peste posibilitățile de înțelegere ale cumetrelor care, indiferent de statut social sau grad de instruire, nu pot concepe viața decât în parametrii punctați de o pereche de pantaloni, o plită veșnic încinsă, aromă de cozonaci în Săptămâna Mare și scutece atârnând în baie și pe balcon. (pag. 11)

Scena pe care se petrec evenimentele este o clădire veche din cartierul Cotroceni, care poartă în spate o istorie sumbră și o faimă de casă blestemată: construită pe la 1890 de un armator grec pentru amanta sa, casa a fost martoră, de-a lungul anilor, unor accidente bizare și crime pasionale care au adus spaima în mahala. Istoria casei, care a scăpat ca prin minune de la distrugere (nu știam că în 1989 exista un plan de demolare pentru cartierul Cotroceni, întrerupt de evenimentele din decembrie), a fost una dintre părțile care mi-au plăcut cel mai mult, culminând cu descrierea stării în care se afla în anii socialismului victorios:

Imobilul Mavrodin [...] își pierdu strălucirea, deveni tern, ponosit, trist, o clădire aproape de paragină adăpostind un stup de oameni săraci, nemulțumiți, veșnic puși pe ceartă. [...] La un moment dat, locuiau în imobilul din Dr. Caracaș paisprezece familii, însumând cincizeci și șase de persoane. Imobilul ajunsese de nerecunoscut, din zidurile scorojite țâșneau lugubru brațe de burlan (tristele godinuri!), încăperile își pierduseră destinația. Se ridicară pereți împărțind o piesă spațioasă în patru, cinci chichinețe încercând iluzorii izolări, se improvizară oficii sanitare și bucătării minuscule - odioasele chicinete, frecvente în epocă; aveau dimensiunile interiorului unui ascensor, dar înăuntru intra un aragaz cu două ochiuri. (pag. 39)

Un alt aspect fain al romanului a fost vocabularul bogat al Rodicăi Ojog-Braşoveanu, care cuprinde o mulțime de arhaisme și regionalisme pe care nu le-am mai întâlnit până acum: arhondologie, mohoreală, comersant, șoacăț, focăraie, tractir, brambureală, reviriment, nefățărit, halotcă, a scociorî, atenansă, a vorovi, ortoman, a duhăni, caraliu, chinoroz, puiculeană, fanar, verbiaj, a flana, papotaj, farafastâcuri, pațachină.

Deși a meritat să citesc Un blestem cu domiciliu stabil doar pentru a mă delecta cu scriitura, umorul și personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu, trebuie să recunosc că nu toate aspectele romanului s-au ridicat la înălțimea acestora. Au fost și pasaje banale sau plictisitoare, o idilă care pare forțată și nerealistă [s]pasiunea subită a lui Dan Mihuț pentru Alina[s], suspansul și misterul sunt prezente într-o măsură mult mai mică decât mi-ar fi plăcut, iar criminalul este foarte ușor de dibuit - căci da, există și un criminal, deși n-ai crede după felul în care decurge narațiunea. Faptul că acțiunea se precipită abia în ultimele șaptezeci-optzeci de pagini aduce un fel de dezechilibru poveștii, care se axează, în cea mai mare parte, pe personaje și evoluția lor, și mai puțin pe latura detectivistă. Totuși, plusurile echilibrează balanța (ba chiar o înclină în favoarea lor) și nimic nu m-a deranjat într-atât de mult încât să las baltă cartea, care, una peste alta, a fost o lectură ușoară, deconectantă și foarte amuzantă - alegerea perfectă pentru o lungă călătorie cu trenul spre vestul țării. 

Editura: Nemira, 2014

Număr de pagini: 262