Rugul – György Dragomán

► „Rugul”, de György Dragomán ◄

Ed. Polirom, 2015, 341 pag. | Traducere: Ildikó Gábos-Foarţă

Titlu original: „Máglya”, 2014 | Țara: Ungaria

---

Un roman minunat, „Rugul” m-a impresionat prin sensibilitatea, imaginația, talentul și scriitura excelentă a lui György Dragomán, autor maghiar născut în România. O poveste deopotrivă frumoasă și tristă, presărată cu mici întâmplări fabuloase, infuzate de farmec și magie, „Rugul” vorbește despre inocență și maturizare, despre vinovăție și iertare, despre adevăr și libertate. De multe ori, am avut senzația că cele povestite mi s-au întâmplat chiar mie, iar faptul că naratoarea romanului este o fetiță pe nume Emma a dus cu un pas mai departe identificarea mea cu protagonista. Pe lângă celelalte calități ale narațiunii, am fost uimită în primul rând de felul autentic și credibil în care un scriitor matur a reușit să privească lumea prin ochii unei copile de treisprezece ani, creând un personaj atât de proaspăt și de verosimil.

Povestea ni se dezvăluie prin ochii Emmei, care a ajuns la orfelinat după ce părinții ei au murit într-un accident. Fetița nu și-a cunoscut cu adevărat tatăl și mama, nici istoria familiei lor, nu știe nici măcar că bunica ei încă trăiește și locuiește în alt oraș, căci părinții au păstrat întotdeauna tăcerea asupra trecutului. Odată ajunsă în casa bunicii, Emma începe o existență nouă și tulbure, în care orice mărturie a existenței anterioare s-a pierdut, iar fiecare zi îi aduce alte și alte indicii despre viața părinților și a bunicilor ei – și, totodată, o poartă lent spre descoperirea sinelui și spre maturizare.

Înconjurată de prezența fantomatică a bunicului și de lucrurile sale care au rămas neatinse, de locuri misterioase și amenințătoare în care nu are voie să intre (dar care o atrag irezistibil), de o atmosferă de multe ori ostilă și înfricoșătoare, fetița povestește episoade scurte din viața de zi cu zi, cu inocență și candoare, dar și cu o maturitate incipientă: orele de școală și interacțiunea cu noii colegi, zvonurile confuze despre trecutul familiei, atracția organică pentru alergare și desen, viața plină de neprevăzut alături de bunică, momentele simple de observare a naturii și a propriului corp.

Visez că Mama și Tata n-au murit. Știu că-i doar un vis, că nu-i de-adevăratelea, și totuși sunt convinsă că ei mai trăiesc. N-au murit, n-a existat nici un accident și nici în străinătate n-au fugit, sunt acasă, totul e la fel ca odinioară, [...] numai eu nu sunt acolo, numai eu lipsesc din camera mea, de lângă masa mea de lucru, de lângă cărțile și caietele mele, de lângă temele mele.
Nu mă aflu în casă, sunt undeva în altă parte, la cotoroanța asta ciudată care m-a răpit, mințind că-i bunică-mea, nu trebuia s-o cred, e vina mea, dacă n-aș fi crezut-o, acum totul ar fi în regulă, totul ar fi din nou așa cum fusese pe vremuri, numai de mine depinde totul, dacă aș putea ajunge cumva acasă, dacă aș putea să găsesc cumva fostul nostru oraș, fostul nostru cartier, fostul nostru bloc, fostul nostru apartament, atunci totul ar fi din nou la fel ca pe vremuri. (pag. 57)

Îndrăzneață și totodată nesigură, aprigă și încăpățânată, talentată și plină de imaginație, cu o frumusețe pe care nu o conștientizează și o sensibilitate pe care o reprimă, Emma își găsește treptat echilibrul și locul în noua sa existență, iar personalitatea ei începe să capete contururi ferme. Deși uneori pare rece și mută, suferința intensă a copilei răzbate din visele ei chinuitoare, din amintirile pe care le alungă, din vinovăția copilărească care urcă perseverent la suprafață.

Întunericul revine pe parcursul poveștii, deopotrivă ademenitor și amenințător, tăinuind lucruri enigmatice și indescifrabile; el se revarsă din coșmarurile fetiței, din tablourile sumbre și deznădăjduite ale tatălui, din întâmplările traumatizante prin care a trecut bunica, din lumea tulbure și plină de secrete care o înconjoară pe Emma. La fel ca întunericul, în cuprinsul narațiunii revin o seamă de alte imagini-simbol (nisipul, pasărea, vulpea, focul, șopârla, furnicile, copacul), care lasă senzația unui înțeles mult mai mare și mult mai profund.

Întorc capul, îmi aduc aminte de tabloul cu gratii al Tatei, ăla era altfel decât toate celelalte, pentru că avea o singură pată mică de lumină printre toate gratiile alea multe și negre, adesea l-a luat și l-a prins cu piuneze pe perete, uitându-se îndelung la el, în timp ce frământa printre degete o bucată de cărbune, atunci îmi era teamă că va înnegri și acea unică pată de lumină. (pag. 138)

Îmi aduc aminte de Tata, în copilărie, ori de câte ori visam urât, el îmi spunea că pot să scap de coșmaruri numai desenându-le. Îmi vin în minte picturile negre ale Tatei, niciodată nu l-am întrebat dacă erau o încercare de a-și desena propriile coșmaruri. (pag. 190)

Lumea văzută prin ochii Emmei capătă valențe misterioase și fantastice, hrănite de obiectele bizare din casa bunicii, de ritualurile străvechi, cu elemente de magie și vrăjitorie, de lecțiile adeseori dure prin care bunica o ghidează pe fetiță, de credința din ce în ce mai profundă că poate influența cursul evenimentelor prin gândurile și dorințele sale, dar mai ales prin maltratarea propriului trup. 

Paharul cu care sunt tăiate gogoșile, fața de masă pentru făcut ștrudel, desenele trasate cu degetul în făină, ființa telurică plămădită într-un ritual halucinant, magazia de lemne din care răzbat plânsete – toate aceste elemente și multe altele creează o lume fantastică, plină de sensuri și posibilități. În centrul acestei lumi uimitoare se află bunica, o personalitate monumentală și fascinantă, dificil de descifrat și înțeles, care trece prin metamorfoze subtile. Bunica pendulează între tinerețe și senectute, între blândețe și brutalitate, între sacralitate și ticăloșie; chipul ei se schimbă și se modifică, ridurile se netezesc sau se adâncesc, trupul ei alternează între neputință și puteri aproape vrăjitorești, amintirile îi sunt supuse unui proces ciclic de uitare și rememorare. 

Rugul îl înălțăm în mijlocul rondoului din curte. Pentru asta Bunica aduce din magazia de lemne crengi mari de nuc, surcele și niște ziare vechi. [...]
Umple cu benzină sticlele goale de lapte, îmi întinde una. Zice să stropesc cu ea crengile de nuc. Dar nu oricum, ci exact așa cum face ea.
Cu picioarele larg depărtate, se așază cu spatele la rondou și începe să cânte vino-veselie-adio-tristețe, își saltă fusta mai sus de mijloc, apucă sticla plină cu amândouă mâinile, se apleacă în față și, trecându-și-o printre picioarele depărtate, începe să stropească crengile de-a-ndăratelea cu un jet gros de benzină. N-are chiloți, părul dintre picioarele ei e pe de-a-ntregul alb.
Mă întorc și eu cu spatele la rondou. Îmi ridic fusta, deși am chiloți, simt cum frigul îmi pătrunde fesele, fac piele de găină pe coapse. Încep și eu să cânt, îmi vine în minte blana de vulpe. Strâng cu putere sticla în mâini, mi-e teamă că Bunica o să mă pună să-mi dau chiloții jos, dar ea nu zice nimic. (pag. 254)

Emma povestește într-un ritm sacadat, în propoziții scurte și simple, care, atunci când sunt încărcate de emoții, se contopesc și nasc paragrafe lungi, în care cuvintele se înlănțuie ca într-un vârtej. Cartea asta are un ritm impresionant, aproape hipnotic, dozat cu măiestrie: uneori curge lent, întrerupt, iar alteori se învolburează precum o mare cuprinsă de furtună, în paragrafe pe care le citești pe nerăsuflate, absorbit de ritmul de titirez al emoțiilor. S-ar zice că György Dragomán trebuie doar să apese o pedală a intensității pentru ca ritmul să se modifice, iar cititorul să fie purtat de fluxul și refluxul cuvintelor. Sunt multe detalii mărunte și gesturi descrise cu minuțiozitate – însă fără a deveni plictisitoare sau redundante –, asemenea unor cadre de film privite cu încetinitorul sau a unor tablouri microscopice mărite sub lupa unui ochi atent și pătrunzător. 

Substratul este unul grav și serios, căci lumea în care trăiește Emma abia a ieșit din întunericul unei dictaturi, cei care au murit pentru libertate sunt încă vii în amintirea tuturor, luciditatea și adevărul pierd teren în fața urii și a dorinței de răzbunare, culpabilitatea își face loc în inimile celor care au supraviețuit. Cititorul privește schimbările și atmosfera încordată prin ochii Emmei, cu aceeași percepție fragmentară a evenimentelor proprie unui copil, însă cu interpretarea ce decurge dintr-o cunoaștere matură. Am apreciat faptul că scriitorul nu dezvăluie toate aspectele în mod explicit, ci îl lasă pe cititor să înțeleagă singur rostul și sensul anumitor întâmplări și simboluri, precum steaua galbenă prinsă obligatoriu în piept, conținutul dosarelor dispărute sau identitatea comandantului suprem ale cărui fotografii sunt distruse.

Mi-au plăcut nespus de mult vocea Emmei, aerul misterios și fantastic care învăluie întreaga poveste, precum și episoadele disparate care seamănă cu niște fragmente amestecate de puzzle, în care cauți colțuri și figuri recognoscibile pentru a putea reconstitui imaginea de ansamblu. În ce mă privește, lectura cărții s-a asemănat cu descifrarea unui joc, luând forma unei căutări febrile – a unui cadru temporal și spațial, a adevărului și a realului de dincolo de magie, a sensului din spatele fiecărui simbol –, la fel cum personajele își găsesc drumul prin tărâmul nebulos al uitării și își recapătă identitatea prin reconstituirea, piesă cu piesă, a unor obiecte cu rol tămăduitor. Frumusețea lecturii constă și în asta, în adunarea firimiturilor și în avansarea pas cu pas pe urma scriitorului, fără a cunoaște nimic dinainte, fără a ști încotro te îndrepți și ceea ce vei găsi la capătul drumului. 

Bunica zice să țin minte că de uitat e ușor să uiți. Poate că acum am impresia că n-o să uit niciodată nimic și că o să-mi amintesc întotdeauna totul, însă nu va fi așa. Până și cele mai importante lucruri pot fi uitate, și cele mai plăcute, și cele mai neplăcute, și cea mai mare suferință, și cea mai mare fericire, totul, totul. Mă privește în ochi, zice că uitarea e ca un blestem care apasă pe umerii tuturor, și pe ai mei, și pe ai ei, numai că pe ai ei apasă mult mai mult. (pag. 61)

[spoiler] 

Acțiunea cărții se petrece la scurtă vreme după căderea comunismului, cel mai probabil la începutul anilor 1990, într-un oraș românesc din centrul sau vestul țării. Episodul cu dispariția cadavrelor este inspirat probabil de Operațiunea Trandafirul, desfășurată în decembrie 1989, când din spitalul județean din Timișoara au dispărut 43 de cadavre ale oamenilor împușcați la demonstrațiile din acele zilele, cu scopul de a șterge urmele masacrului. 

Rugul din titlu revine de două ori pe parcursul romanului, poate chiar de trei ori, dacă socotim și scena de la final, când mulțimea e pe cale să îi ardă pe cei considerați informatori. Primul rug, cel din curtea orfelinatului, certifică finalul comunismului, mistuie probele materiale ale unui trecut oprimant prin arderea, într-un foc eliberator, a lozincilor, cărților cu scoarțe roșii și a tablourilor cu comandantul suprem; însă acest foc nu reușește să purifice și mentalitatea adânc înrădăcinată a celor care au trăit sub comunism. Al doilea rug este cel din curtea bunicii; prin intermediul lui se exorcizează emoțiile negative și se invocă dorințele, la lumina lui este plămădit, într-un ritual păgân, omul de lut, Osul Pământului. De-a lungul cărții am observat și câteva scene de îngropăciune – a gaiței, a pachetului cu ștrudel, a obiectelor care i-au aparținut bunicului –, ritualuri prin care se invocă uitarea, liniștea, finitudinea. 

Focul, simbol al schimbării și al purificării, al distrugerii și al regenerării, al spiritualității și al damnațiunii, este unul dintre multele elemente-cheie pe care le-am observat în romanul lui György Dragomán. Pe lângă foc, de-a lungul poveștii revin nisipul, pasărea, vulpea, întunericul, șopârla, furnicile sau copacul (poate și alte elemente pe care le-am trecut cu vederea). Cum nu mă pricep la simbolistică – cu excepția unor înțelesuri binecunoscute –, am căutat posibile sensuri ale acestor elemente, încercând să înțeleg rostul lor și ceea ce a vrut să sugereze scriitorul prin această rețea densă de simboluri. 

Păsările – apar foarte des în carte, metamorfozându-se din durere, din cântec, din vise sau din pata de sânge de pe cearceaf. Semnifică libertate, imaginație, transcendență, divinitate sau tranziția dintre viață și moarte. Păsările sunt văzute și ca o întruchipare a sufletului desprins de constrângerile trupului. 

Șopârla – aflată pe tabachera și pe bricheta bunicului, ca medalion la gâtul bunicii, pe sticluța din cutia îngropată în magazie. Este un simbol al viselor, al adâncimilor întunecate ce țin de alte realități pe care le percepem, dar care nu se află în planul fizic al existenței. Mai poate semnifica o înțelegere profundă, visare, himere, tăinuire, înțelepciune, spirit protector. 

Nisipul – nisipul fin din camera Emmei, nisipul din trup, nisipul negru din valiza bunicului. Este un simbol al timpului și al infinitelor posibilități. Cred totuși că sensul său este unul mai profund, însă mie una îmi scapă care ar putea fi acela. 

Furnicile au un loc aparte în cadrul romanului, inclusiv unul vizual (în loc de punctele dintre capitole avem imaginea unei furnici), îndeplinind și rolul de făpturi fermecate, care întorc ajutorul primit, asemenea celor din basmele românești. Sunt un simbol al muncii, al hărniciei, al îndârjirii și al răbdării.

Vulpea semnifică, cel puțin în cultura chineză, viața de dincolo de moarte, iar vederea unei vulpi (ca cea pe care Emma o zărește în cimitirul unde este îngropat bunicul) indică un semn din partea spiritelor celor morți. Diverse culturi îi atribuie rolul de călăuză sau de mesager, iar în Japonia este considerată un simbol al longevității și al protecției în fața răului. 

Copacul este văzut ca un recipient ce conține straturi succesive de cunoaștere și înțelepciune, fiind un simbol al hranei spirituale și fizice, al transformării și al subzistenței, al fertilității și al dezvoltării spirituale. Conform lui Jung, un copac apărut în vis poate simboliza evoluție, creștere, maturizare psihologică.

[spoiler] 

***

Rare sunt cărțile care depășesc contextul ficțional și se conectează în mod neașteptat la realitatea pe care o trăim chiar atunci, în momentul în care citim. „Rugul” lui György Dragomán a fost o astfel de carte, care, pe fundalul trist și revoltător al acestor zile, a fost atât o alinare, cât și un spin înfipt adânc în carne. Nu este nimic morbid în această potrivire, nimeni nu se mistuie în flăcări în cartea lui Dragomán, iar focul își păstrează rolul de factor al schimbării, al renașterii, al purificării, însă câteva aspecte vorbesc parcă despre ceea ce s-a întâmplat în jurul meu în aceste zile: ura și violența care, sub chipul dreptății, nu fac decât să adâncească dimensiunea răului, ușurința cu care zvonurile și vorbele defăimătoare anulează calitățile unui om, libertatea câștigată prin jertfa altora și irosită de cei care nu știu ce să facă cu ea. 

Profesorul zice că el credea că aici vin copii cărora le place să deseneze, copii care știu să lucreze și singuri, nu numai atunci când li se spune ce să facă. Copii care au idei. Dar se pare că noi nu suntem în stare de nimic, noi nu știm decât să ne ținem de prostii și să urlăm ca bovinele. Se pare că nu știm ce să facem cu libertatea care ni se oferă. [...]
Spune că el personal și-a riscat viața tocmai pentru a se termina cu idioțenia aia când niște idioți le dădeau ordine idioate tuturor, dar dacă noi vrem să fim cu tot dinadinsul idioți, atunci așa ne trebuie, n-avem decât. Atunci merităm ca ăia să ni se suie iar în cap, iar dacă aici va fi din nou ceea ce fusese, atunci ne-am făcut-o cu mâna noastră. A noastră va fi vina. (pag. 285)

„Rugul” a fost o reală surpriză și mi-a plăcut atât de mult, încât mi-a stârnit pofta de a începe imediat și celălalt roman al lui Dragomán, „Regele Alb”, în care un băiat de unsprezece ani, al cărui tată este închis din motive politice, povestește întâmplări din viața sa – așadar, un echivalent masculin al Emmei (de fapt, e invers, căci „Regele Alb” a apărut înaintea „Rugului”). Am romanul în bibliotecă de vreo doi ani, l-am pus și pe lista must-read de la începutul anului, dar, ca în multe alte cazuri, nu am reușit să ajung la el. Gata, nu mai amân, vreau să-l citesc cât mai curând, înainte de a-l vedea pe György Dragomán pentru a doua oară, în decembrie, la Festivalul Internațional de Literatură de la București.