Marina Stepnova despre ”Femeile lui Lazăr”, literatură și scris

Marina Stepnova (foto: arhiva personală)

Am auzit de cartea ei înainte de a-i cunoaște numele - nume care, la vremea aceea, nu însemna nimic pentru mine. Femeile lui Lazăr, cel de-al doilea roman al Marinei Stepnova (care nu se consideră, cel puțin nu încă, o scriitoare adevărată), s-a dovedit a fi o experiență cu totul deosebită. M-am îndrăgostit de scriitura savuroasă și densă, de poveștile complexe țesute cu sensibilitate, umor și inteligență, de cuvintele cu o putere aproape magică de a stârni imagini și senzații. La un moment dat, două personaje secundare s-au dovedit a fi părinții scriitoarei, astfel că, învinsă de curiozitate, mi-am luat inima în dinți și i-am scris pe Facebook. Marina Stepnova a fost neașteptat de amabilă și comunicativă, răspunzând la toate întrebările mele, chiar dacă a fost nevoită să o facă în engleză. Ideea unui interviu a venit apoi în mod spontan, și iată-mă muncindu-mi creierii pentru a găsi niște întrebări îndeajuns de bune. Mi-aș fi dorit să ne aflăm față în față, pentru că din răspunsurile ei au răsărit alte și alte întrebări (cum ar fi aceea dacă primirea unui premiu important i-ar confirma statutul de scriitor), pe care mă abțin să le pun acum - altfel interviul acesta nu s-ar mai finaliza niciodată. Cine știe, poate ne vom întâlni la un moment dat, când se va împlini dorința Marinei de a locui câteva luni la București - iar atunci sper să aibă răbdare pentru toate întrebările mele, căci, între timp, numele ei a căpătat o greutate și un sens pentru mine. Nu știu dacă ați citit deja ”Femeile lui Lazăr”, dar eu vă îndemn să deschideți cartea, oriunde o veți găsi, și să citiți primele pagini: poate romanul acesta chiar a fost scris pentru voi.

Abia după cincizeci de ani de la moartea unui autor va deveni mai clar cât valorează de fapt textele sale. Pentru a face parte (sau nu) din istoria literaturii, trebuie să mori, acesta este prețul. 

E.C.: Cine este scriitoarea Marina Stepnova? Numele tău devine cunoscut și în România prin apariția unui prim roman la editura Curtea Veche, ”Femeile lui Lazăr”, foarte bine primit în Rusia și câștigător al premiului Bolșaia Kniga. Când și cum te-ai apucat de scris?

M.S.: Nu consider că Marina Stepnova este scriitoare. Nu încă. A fi scriitor reprezintă un destin. Tot ceea ce am făcut a fost să scriu câteva cărți. Bineînțeles, sunt foarte bucuroasă că cititorii și chiar criticii au apreciat cărțile mele, dar asta nu este de ajuns pentru a mă considera un scriitor adevărat. Abia după cincizeci de ani de la moartea unui autor va deveni mai clar cât valorează de fapt textele sale. Pentru a face parte (sau nu) din istoria literaturii, trebuie să mori, acesta este prețul. 

Încă din copilărie am citit foarte mult și mi-a plăcut să născocesc povești - un context potrivit pentru a te apuca de scris. Și chiar asta am făcut pe la șaisprezece ani. :) Din fericire, scriu foarte încet și cu dificultate, așa că cititorii nu au de ce se teme. Rafturile bibliotecilor nu se vor prăbuși din cauza cărților mele. 

E.C.: Începând din 1997, până anul trecut, ai lucrat la revista XXL. Cum s-a împăcat munca la o revistă glossy, și încă una pentru bărbați, cu scrierea unor romane serioase? La prima vedere, par două activități total opuse. Poate că cititorii s-ar fi așteptat ca redactorul-șef al revistei XXL să scrie literatură erotică sau chik-lit, însă ”Femeile lui Lazăr” s-a dovedit a fi o carte inteligentă, extrem de bine scrisă, care, la nivelul literaturii contemporane ruse, stă pe picior de egalitate cu romanele Ludmilei Ulițkaia. Ai primit feedback din partea cititorilor revistei XXL în legătură cu romanele pe care le-ai publicat? 

M.S.: Ai mare dreptate, meseria de editor și scrierea unei cărți sunt nu numai două activități complet diferite, ci reprezintă și două părți diferite ale creierului. Am iubit întotdeauna activitatea mea la revistă, am avut parte de o echipă grozavă, iar revista noastră era una amuzantă și chiar inteligentă. Însă asta nu a avut nimic de-a face cu cărțile pe care le-am scris. Până și din punct de vedere stilistic, articolele și cărțile mele par a fi concepute de două persoane diferite. Iar asta este în regulă, în ce mă privește. Creația este un teritoriu al libertății absolute și un lucru foarte personal. Însă la serviciu, chiar și la cel mai grozav dintre toate, faci ceea ce vor alții, nu ceea ce îți dorești tu. 

Am avut întotdeauna o relație bună cu cititorii revistei, unii dintre ei continuă să îmi scrie chiar și în prezent. Le cunosc părerile, sunt oameni politicoși care nu mă critică sau învinovățesc. Ceea ce cred alții - nu știu, pot doar să sper că nu am dezamăgit prea multă lume.

E.C.: Am aflat că ai trăit zece ani la Chișinău și că ai studiat limba română în timpul facultății - mai mult, ai și tradus piesa lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, în limba rusă. Cum ai ajuns să înveți limba română? O mai foloseși și astăzi? Ai vizitat România?

M.S.: Am trăit într-adevăr la Chișinău timp de zece ani, este orașul copilăriei mele, încă îmi este drag. Am studiat limba română la școală, ca toată lumea, dar nu m-am ales cu mare lucru din asta. Am studiat și aritmetica la școală, și totuși nu pot să socotesc decât cu ajutorul calculatorului. Abia la Moscova, la Institutul de Literatură, am început să studiez limba română în mod conștient. Am avut o profesoară minunată, Tatiana Svesnikova, care iubea limba și cunoaștea foarte bine literatura română. Ea a sădit în mine această dragoste. Am început să citim ”Steaua fără nume” în timpul cursurilor, doar pentru a exersa, iar ulterior m-am hotărât să o traduc în limba rusă, pentru că m-am îndrăgostit de această piesă.

Din păcate, mi-am pierdut cea mai mare parte a cunoștințelor, pentru că la Moscova nu am pe nimeni cu care să pot vorbi românește, iar orice limbă necesită un exercițiu constant. Însă atunci când vizitez Moldova sau România, încerc să vorbesc cât de mult pot, chiar dacă uneori fac greșeli îngrozitoare. Din fericire, oamenii sunt foarte înțelegători și îmi tolerează totul. 

Iubesc foarte mult Bucureștiul, este într-adevăr un oraș minunat. Știu că unii îl numesc ”micul Paris”, dar mie îmi amintește mai degrabă de Viena. De asemenea, Bucureștiul este un oraș foarte literar, asta se poate simți în atmosfera sa. Mi-ar plăcea să trăiesc câteva luni la București, doar pentru a mă plimba și a scrie. 

Am vrut să scriu doar o poveste despre o mică balerină care nu își dorește să danseze, ci vrea să fie o persoană obișnuită. Căci talentul nu este un lucru simplu și nu întotdeauna te face fericit. 

E.C.: ”Femeile lui Lazăr” a stârnit vâlvâ printre cititorii din Rusia, iar la noi romanul este deja epuizat la editură. Abia după ce l-am citit am înțeles de ce. Cum ți-a venit ideea acestei povești complexe, construite pe mai multe nivele, în care portretul unui geniu iese la lumină prin prisma femeilor pe care le iubește, portretizate la rândul lor într-un mod atât de minuțios și extraordinar? Ai avut modele în realitate pentru personajele tale? 

M.S.: Am vrut să scriu doar o poveste despre o mică balerină care nu își dorește să danseze, ci vrea să fie o persoană obișnuită. Căci talentul nu este un lucru simplu și nu întotdeauna te face fericit. Destul de repede, cartea a pus stăpânire pe mine, a început să se dezvolte și s-a transformat într-un roman extins despre cămin, iubire și familie. Despre Rusia. Pur și simplu s-a întâmplat. 

Aproape toate personajele din roman - cu excepția celor istorice - sunt ficționale. Prefer să creez propriile povești, nu să le repovestesc pe ale altora. Este mult mai complicat, dar totodată și mult mai interesant. 

Ed. Curtea Veche, 2014, 400 pag.,
trad. Antoaneta Olteanu

E.C.: La un moment dat, două dintre personajele secundare ale romanului, Elia și Isaak, se dovedesc a fi părinții tăi. Din câte am înțeles, tatăl tău chiar s-a născut în Basarabia, iar părinții locuiesc în continuare la Chișinău. M-am întrebat cât din povestea lor, așa cum este scrisă în carte, este adevărată? Bunicile tale - rusoaica Valia din Voronej și evreica Anele din localitatea moldovenească Fălești - chiar au trecut prin toate acele încercări cumplite din timpul evacuării lor forțate?

M.S.: Într-adevăr, părinții mei au fost modelele pentru personajele Elia și Isaak, iar rusoaica Valia din Voronej și evreica Anele din Fălești sunt bunicile mele. Este o situație neobișnuită ca într-una din cărțile mele să apară oameni reali, și nu unii ficționali. Este adevărat și faptul că mama și tatăl meu au fost evacuați în timpul războiului. Însă ei s-au aflat la aproape o sută de kilometri distanță unul de altul și s-au întâlnit abia după război, când erau deja mai în vârstă. Am vrut să le ofer ocazia de a fi împreună un pic mai mult timp. Din păcate, tata a murit în această primăvară și e dureros numai să mă gândesc la asta. El și mama au trăit împreună timp de 54 de ani.

E.C.: Unii cititori au fost șocați de partea în care vorbești despre tratamentul inuman la care sunt supuse elevele de la școala de balet din Ensk, unde fetițe de treisprezece ani fumează cu acordul profesorilor, pentru a-și păcăli foamea. Ceea ce am citit este destul de greu de crezut, însă, în lumina altor critici mai mult sau mai puțin tăioase pe care le-ai făcut de-a lungul romanului, tind să cred că și această bucată este o critică la adresa insituției faimosului balet rus. Cum ai aflat despre situația din spatele scenei?

M.S.: O, dar este întru totul adevărat! Mulți dintre cei care practică baletul se apucă de fumat la vârste foarte tinere, pentru că fumatul potolește foamea. Și, într-adevăr, copiii trebuie să îndure pe parcursul pregătirii lor o mulțime de greutăți care ar părea imposibile oamenilor obișnuiți. Marea frumusețe a baletului clasic rus ascunde o muncă titanică, o mare umilință și un mare altruism. Iar majoritatea elevilor se sacrifică în numele artei. Nu critic pe nimeni; îi admir pe artiștii de balet, le admir voința, curajul și răbdarea. M-a interesat doar să prezint o balerină pentru care baletul nu înseamnă un țel important, ci un iad cotidian. 

Nu îmi place deloc faptul că în Rusia de astăzi există tendința de a separa lumea în prieteni și inamici. Este o prostie să cauți dușmani, când ar trebui să cauți prieteni.

E.C.: Acțiunea romanului ”Femeile lui Lazăr” se oprește la sfârșitul anilor 1990, iar romanul cuprinde o serie de comentarii sociale și politice, spuse cu umor și ironie, de multe ori sub formă de alegorii. Spui despre ruși că sunt oameni onești, muncitori, buni, însă mânați de un idealism simplu, oarecum naiv. Poporul rus a crezut în puterea sovietică ideală, dar nu și în cea concretă, reală, care le-a înșelat așteptările. Cum este mentalitatea poporului rus în prezent, cum văd oamenii trecutul și cum văd viitorul? Ai scrie o carte în care să comentezi asupra tarelor din Rusia modernă?

M.S.: Oamenii de pretutindeni vor să creadă în ceva mai bun, iar rușii nu sunt o excepție. Secolul 20 a fost dificil pentru toată lumea, iar secolul 21 a început cu tulburări. După căderea Uniunii Sovietice, multe lucruri s-au schimbat în Rusia, și nu neapărat în bine. Oamenii au devenit mai duri, se gândesc mai mult la ei înșiși. Sentimentele umane s-au depreciat, iar asta este trist. Însă am primit și ceva în schimb - libertatea de a spune ceea ce credem cu adevărat. Și să gândim ceea ce spunem. Și, desigur, libertatea de a călători prin lume. 

Nu îmi place deloc faptul că în Rusia de astăzi există tendința de a separa lumea în prieteni și inamici. Este o prostie să cauți dușmani, când ar trebui să cauți prieteni. Izolarea înseamnă declinul țării, reprezintă o fundătură. Iar istoria o dovedește. 

E.C.: Cum sunt celelalte romane pe care le-ai scris? Care dintre ele crezi că ar fi receptat mai bine de cititorii români? Dacă n-ar fi o misiune aproape imposibilă, eu una m-aș apuca să învăț limba rusă pentru a citi cel mai recent roman al tău, Безбожный переулок (nici nu știu ce înseamnă asta), dar sper să fie tradus la un moment dat și în România.

M.S.: Nu te-aș sfătui să folosești cărțile mele pentru a învăța limba rusă. Există Nabokov, Bunin, Pușkin – ei sunt cei de la care ai ce învăța. De altfel, noua mea carte, «Безбожный переулок» (în tranducere - “Italian lessons”), este despre Rusia modernă, despre felul în care s-a schimbat. Despre felul în care oamenii și chiar lucrurile din jur s-au schimbat. Lumea (nu numai Rusia) alunecă din nou înspre vremuri întunecate. Spre marele meu regret. Din cauza aceasta romanul s-a dovedit a fi unul trist. Nu știu dacă va fi tradus în limba română, este decizia editurii, nu a mea. Dar mi-ar plăcea să se întâmple asta, pentru că cititorii români sunt minunați. După publicarea ediției românești a ”Femeilor lui Lazăr”, mi-am dat seama că am avut noroc nu doar cu traducătoarea - extraordinara Antoaneta Olteanu - ci și cu cititorii. ”Femeile lui Lazăr” a fost tradusă în 22 de limbi, dar cele mai multe scrisori le-am primit din România.

E.C.: Scriitura ta, care mie mi-a plăcut foarte mult, este proaspătă și aproape magică prin abilitatea ei de a stârni senzații și imagini. Care sunt autorii care și-au pus amprenta asupra stilului tău? Am observat că în romanul ”Femeile lui Lazăr” faci adeseori trimiteri la Nabokov și Pușkin.

M.S.: Citesc mult, iar scriitorii mei preferați, textele lor, devin o parte din mine. Consider că în felul acesta se modelează stilul unui autor. Am spus mereu că stilul este ca o amprentă. Însă amprenta este formată din multe linii, iar fiecare linie reprezintă o carte pe care ai citit-o, o emoție, o observație. Totuși, abilitatea de a scrie este un dar înnăscut. Ca urechea muzicală - o poți dezvolta sau o poți compromite. 

În Rusia, oamenii au citit întotdeauna cu o pasiune aparte. Aici, fiecare scriitor și poet este un profet.

E.C.: Cu atâția giganți ai literaturii care se înalță deasupra autorilor ruși contemporani, cum îți poți găsi propriul drum pentru a ieși din umbra unui Tolstoi sau Dostoievski? Cum este mediul literar în Rusia de astăzi? 

M.S.: Nu cred că ar trebui să fim intimidați de predecesori, rădăcinile puternice sunt cele care îți oferă o mare forță. Este imposibil să ne gândim la literatură - nu doar la cea rusă - în lipsa lui Tolstoi și Dostoievski. Însă lumea se schimbă, stilul se schimbă, ritmul vieții este diferit și ne oferă posibilitatea de a scrie cărți noi, de a privi viața în alt mod. Sunt o mulțime de scriitori importanți în Rusia - Evgheni Vodolazkin, Mihail Șișkin, Zakhar Prilepin, Ludmila Ulițkaya, Andrei Volos. Dar numai timpul va decide care dintre ei va rămâne în literatură pentru totdeauna. 

E.C.: Ce îmi poți spune despre cititorii din Rusia, este lectura o parte importantă a vieții oamenilor? Și care crezi că sunt așteptările lor de la scriitorii contemporani?

M.S.: În Rusia, oamenii au citit întotdeauna cu o pasiune aparte. Aici, fiecare scriitor și poet este un profet. Oamenii încă au certitudinea că scriitorii dețin răspunsurile la toate întrebările lor, mai cu seamă cele profunde. Evident că nu este așa. Însă este un lucru fermecător. În Rusia, literatura este mai mare și mai importantă decât viața însăși.

E.C.: Am înțeles că ai predat cursuri de scriere la Moscova. Ai vreun sfat pentru cei care visează să scrie o carte la un moment dat? Așa cum spuneai într-un alt interviu, consideri într-adevăr că a fi scriitor este doar o meserie care se poate învăța, sau implică totuși mult mai mult?

M.S.: Cred în mod sincer că scrisul este o meserie. Grea și frumoasă, dar totuși o meserie pe care o poți învăța. Sunt o mulțime de școli literare în toată lumea și acesta este un lucru bun. Sunt mulți oameni care își doresc și pot învăța să scrie, și nu ar trebui privați de această oportunitate și fericire. Mai este însă ceva, creația autentică necesită talent. Care nu poate fi oferit decât de Dumnezeu. După cum am spus deja, nu te naști ca un scriitor adevărat și important, trebuie să trăiești ca unul și să mori ca unul.

*Recenzia mea pentru ”Femeile lui Lazăr” se găsește aici.

**Am publicat și varianta originală, în engleză, a interviului, care poate fi citită aici.