Plagiatul în blogosferă – un fel de epilog la episodul al doilea

(sursa foto)

M-am tot gândit dacă are rost să scriu acest articol și să vorbesc deschis despre ce s-a mai întâmplat în legătură cu cele două cazuri de plagiat din blogosferă, despre care am povestit aici. Între timp, cineva mi-a atras atenția că „plagiat” este un termen incorect pentru ceea ce au făcut cei doi bloggeri – căci „trebuie folosit strict în domeniul academic și nu are semnificație pe net, unde orice scrii devine, odată on-line, o copie care se multiplică de fiecare dată când pagina respectivă e deschisă de cineva”. Mi s-au oferit și termeni alternativi, mai adecvați mediului: „șuteală, furăciune, ciordeală, împrumut” – dar și „ciupeală”, cum am aflat că a fost termenul folosit pentru admonestarea lui Andrei Cioată: „i-am scris lui Andrei acum două zile și i-am transmis că dacă face parte dintr-o comunitate sau dacă își asumă apartenența la ea, nu e ok să ciupească textele colegilor de breaslă”.

O prietenă mi-a sugerat că, în fond, oamenii care și-au spus părerea la articolul precedent merită să cunoască și ei continuarea poveștii – căci despre o încheiere nu poate fi vorba. În ultimele trei zile, n-am prea făcut altceva decât să răspund comentariilor și mesajelor, să scriu mailuri și să le trimit editurilor cu care colaborează cei doi bloggeri care au șutit, ciordit, ciupit, mă rog. Ce am urmărit eu prin aceste mailuri, scrise în numele meu și al Danei? Decât să fac un rezumat, mai bine vă arăt un fragment:

Am decis să vă scriem pentru că am considerat că gândiți la fel ca noi: plagiatul nu trebuie încurajat sub nicio formă, chiar dacă apare în mediul mai puțin important al blogosferei. Nu este o scuză că acest lucru se întâmplă și la case mai mari, schimbarea începe de la membrii mărunți ai societății. Nu avem pretenția că ceea ce scriem pe blogurile noastre este important sau original, doamne ferește! Însă avem măcar pretenția ca munca noastră să fie respectată, pentru că, în definitiv, petrecem ore întregi scriind despre cărțile pe care dumneavoastră le publicați. O facem cu pasiune, fără a aștepta nicio compensație materială – dar ne așteptăm totuși la o atitudine justă din partea editurilor care îi sponsorizează pe acești bloggeri.

Nu am fost de acord cu cei care au spus că și editurile sunt de vină pentru situații de genul acesta, ci am preferat să plec urechea la cei cu o atitudine pozitivă, care au considerat că ar fi un nonsens ca o editură să trimită în continuare cărți unor bloggeri care nu sunt în stare să-și scrie propriile texte. Mi-am dat și eu seama că oamenii care lucrează în edituri nu au timp să verifice atâtea recenzii și cu atât mai puțin să urmărească dacă bloggerii au copiat de la alții sau dacă frazele le aparțin. Așa că mi s-a părut normal să le scriem noi și să le atragem atenția asupra celor întâmplate, iar editurile urmau să ia măsurile pe care le credeau de cuviință. Recunosc că am privit totul dintr-o perspectivă idealistă și că m-am așteptat la o atitudine corectă – dacă nu sistarea colaborării cu acești bloggeri, măcar o tragere la răspundere de un fel sau altul. M-am gândit că, în fond, este și „onoarea” editurii la mijloc și că nu și-ar dori nimeni să susțină pe cineva care a copiat. Nu mi-am imaginat că voi da peste o persoană cu o părere diferită în legătură cu semnificația și implicațiile acestui termen.

Buun... Am primit doar patru răspunsuri, dintre care primul a fost pozitiv, al doilea nu avea legătură cu problema semnalată, al treilea a fost unul convențional (Vom lua măsurile care se impun), iar al patrulea m-a lăsat cu gura căscată și cu un gust foarte amar (LE: între timp am primit și un al cincilea, cu o atitudine echitabilă). Să fie clar, nu vreau să atrag atenția asupra editurii respective și nici asupra persoanei cu care am discutat, de aceea nu voi da nume – nici acum, nici mai târziu. Îmi cer scuze „autorului” că de data asta voi omite sursa citatelor. Nu scriu pe un blog de scandal și pot face diferența dintre cărțile publicate de editură și părerile personale ale unui angajat. Însă vreau să atrag atenția asupra atitudinii cuiva care lucrează într-o editură și se ocupă de relația cu bloggerii colaboratori. Atitudinea unui om care are mână liberă în a lua decizii în privința lor. Eu nu mă număr printre partenerii lor și nici nu îmi doresc acest privilegiu, deși voi citi în continuare – nu foarte des, însă – cărți apărute la această editură.

Acest angajat s-a rezumat la păreri personale legate de inițiativa noastră, specificând că nu reprezintă editura – deși în unele formulări s-a identificat totuși cu ea. Nu știu ce credeți voi, dar eu consider că un om care intermediază legătura dintre editură și bloggerii cu care colaborează are, chiar și fără să intenționeze, puterea de a șifona un pic imaginea editurii. Citez mai jos câteva păreri:

Cred că această campanie a voastră de demonizare a unor bloggeri pentru că au folosit "idei" similare? e ușor deplasată. Vă întreb dacă are rost să faceți acest lucru, să le scădeți lor șansele de a colabora cu editurile. Atât efort pentru cineva care a copiat de pe blogul vostru câteva cuvinte? Oare voi nu ați descris locuri și idei comune atunci când ați analizat o carte? Ați dat de fiecare dată credit surselor din care v-ați inspirat? Au recenziile voastre note bibliografice? Este de înțeles ca mai mulți cronicari să găsească lucruri similare într-o anumită carte, nu?

[...] Nu susțin șuteala, credeți-mă, atunci când îți asumi o poziție în interiorul unei comunități axate pe o anumită direcție culturală, dar nici demonizarea celor care nu-și respectă semenii, pentru că aceștia se exclud din start prin atitudinea lor față de ceilalți și nu se vor putea integra în acesta pe deplin. De altfel, nici nu cred că acești oameni nu pot fi reformați și că nu pot învăța din mers și din propriile greșeli valorile implicite ale comunității, una dintre acestea fiind să dai credit colegului cronicar, dacă te-ai inspirat în vreun fel din textul lui.

[...] De ce simți nevoia să creezi presiunea asta? Te-ai simți mai bine dacă am întrerupe colaborarea cu respectivul blogger ca la comandă? Aici trebuie să înțelegi că o editură nu este o poliție a internetului. Dacă sunt recenzii proaste despre cărțile noastre nu le cenzurăm sau interzicem. Fiecare are un fel de a lucra, de a critica, nu suntem responsabili pentru deciziile pe care le iau, în nume propriu, nu în numele editurii noastre, persoanele cu care colaborăm. (Angajat)

La final, aș fi vrut să îl întreb dacă mi-ar putea oferi o adresă de e-mail a unui angajat care poate vorbi în numele editurii, căci, după toate aparențele, textul meu nu a ajuns unde trebuie. Dar, ca să fiu sinceră, mi se făcuse lehamite. Iar acum, recitind ceea ce mi-a scris această persoană, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să-mi bat capul să-i mai răspund – căci, indiferent de ceea ce am spus eu, concluzia a rămas aceeași: cuvântul furt e inclus în structura de bază a internetului, iar o editură nu poate fi folosită pentru a mă răfui cu cel care mi-a copiat textele. Recunosc, într-un anumit punct al discuției am făcut greșeala de a confunda părerile personale ale unui angajat cu părerea editurii:

Eu: Se poate spune că pun presiune, dar, de fapt, pun la încercare corectitudinea celor cu care mă confrunt. Din atitudinea ta pot înțelege mai multe lucruri: a) editura se spală pe mâini și lasă responsabilitatea pe umerii colaboratorului (omițând faptul că, în lipsa sancțiunilor, poate părea complice); b) editura nu vrea să renunțe la serviciile lui Andrei, pentru că astfel nu mai ajunge nici la cititorii lui; sau aș putea, totodată, să mă gândesc că poate c) vrei să îi acorzi o altă șansă lui Andrei. Dacă este așa, atunci ai omis faptul că această șansă i-a fost acordată deja și a cam zbârcit-o.

Angajat: Echivalezi atitudinea mea cu editura, ceea ce nu este în regulă, pentru că nu cred că reprezint editura îmi exprim o părere personală referitoare la felul în care bloggerii copiază paragrafe de la alți bloggeri și de ce nu mi se pare răul absolut chestia asta. Editura ar zice că problema asta trebuie rezolvată între tine și bloggeru care te-a copiat. Nu te poți folosi de o editură, orice nume ar avea, să te răfuiești de la distanță și prin presiuni cu un partener de-al ei. Editura nu are scopul de a-și pedepsi colaboratorii și nici nu vrea să intre într-o astfel de dispută, în care este implicată forțat și circumstanțial.

M-am întrebat la un moment dat dacă am făcut toate aceste lucruri (primul articol, mailurile către edituri) ca să mă răzbun; nu am simțit nicio bucurie la gândul că Andrei ar putea rămâne fără cărți primite gratuit – nu sunt ironică, până la urmă este de apreciat faptul că el citește și e posibil chiar să nu-și permită cărțile respective. Însă, din punctul meu de vedere, a fost singura atitudine justă pe care am putut-o avea, fără să-mi reproșez ulterior că am închis ochii la ceea ce se întâmplă în jurul meu și fără teama că-mi voi tăia singură craca de sub picioare, pierzând ocazia de a colabora în viitor cu o editură sau alta. (Later edit) Între timp, am început să mă întreb dacă nu cumva am exagerat vorbind în mod fățiș despre copiatul, plagiatul, ciorditul în blogosferă. Poate că am încălcat vreun cod nescris, poate că despre acest subiect nu se mai vorbește decât în offline.

Nu voi reda aici tot ceea ce s-a discutat, dar primul meu răspuns a fost acesta:

Ți-am scris pentru că editura pentru care lucrezi apare ca sponsor pe blogul lui Andrei Cioată. Totul ar fi trebuit să se rezume la atitudinea pe care editura o ia în această situație - sau lipsa de atitudine, căci eram pregătită și pentru această variantă. Însă, în legătură cu acest lucru, nu mi-ai spus nimic. Dacă ai fi văzut capturile de ecran, ai fi înțeles că Andrei a copiat nu doar idei, ci paragrafe întregi. Chiar dacă, într-adevăr, totul este la liber pe internet și nimeni nu prea mai vorbește despre asta, pentru că acest tip de furt este perceput ca ceva inevitabil, ba chiar normal, nu înseamnă că nu se poate face nimic în privința asta. O editură poate sista colaborarea cu un blogger care își scrie recenziile în acest mod, menționând și de ce a făcut-o. Chiar dacă nu și-ar schimba mentalitatea, bloggerul va înțelege că poate pierde ceva – și măcar asta îl va face să se abțină pe viitor. Pentru că, hm, majoritatea visează la acele cărți gratis care le dau iluzia că sunt un pic mai importanți. Dar când oamenii care lucrează pentru acea editură consideră că furtul informațiilor de pe internet e ceva normal, mda, atunci nici bloggerul cu pricina nu va învăța nimic bun, nici măcar la nivelul câinelui lui Pavlov (furi – nu mai primești cărți).

Eu una sunt destul de scrupuloasă și nu-mi place să-mi asum idei sau fraze care nu-mi aparțin. Pentru că îmi asum ceea ce sunt. Poate că îți vine greu să crezi, dar chiar menționez în recenziile mele faptul că am citit ceva pe Wikipedia, de multe ori oferind și un link, plus sursele imaginilor pe care le folosesc. Așa că nu ți-ai ales tocmai omul potrivit pentru această diatribă. Iar faptul că citatele folosite în recenzie îi aparțin autorului, asta se poate vedea cu ochiul liber, pentru că sunt prezentate ca citate sau chiar în italice, dacă se regăsesc în interiorul paragrafelor. Ți-am spus, sunt destul de scrupuloasă, dacă vrei îți trimit și print-screen-uri de pe blogul meu, căci am de unde alege. Așadar, nu poate fi vorba de o plagiere în cazul cărților despre care vorbesc, căci totul se învârte în jurul lor, cu numele autorului de drept scris la vedere, mai mult decât citeț.

Poate ne vom întâlni la un moment dat față în față și vom constata că niciunul dintre noi nu este atât de răuvoitor sau naiv pe cât apare dintr-un schimb de emailuri. Nu știu dacă se va întâmpla vreodată, dar, până atunci, sunt cam dezamăgită de felul în care privești lucrurile și de modul în care ai ales să răspunzi unui om care crede că ceva se poate schimba, chiar dacă numai la nivel micro.

La finalul primului schimb de opinii, mi s-a propus să trimit un e-mail „pentru a putea începe un parteneriat prin care să puteți avea acces mai ușor la cărțile noastre, pe care chiar vă invit să le plagiați, folosind citate și fragmente din ele”. Poate că alții, în locul meu, s-ar fi simțit jigniți înainte de toate chiar de această propunere, care sună ceva de genul: „Hai, gura mică, mai bine ia niște cărți de la noi!” Dar parcă mai mult mă jignesc părerile redate mai sus, care îmi contrazic valorile în care am ales eu să cred. Răspunsul meu a fost următorul (am omis o parte din text):

[...] nu vei primi un email de la mine în legătură cu o posibilă colaborare cu Lecturile Emei. Nu mă cunoști, dar probabil presupui că oricine și-a făcut un blog de carte visează cu ochii deschiși la cărțile pe care le-ar putea primi gratis de la edituri. Eu una mă pot lipsi cu dragă inimă de acest beneficiu, fie el unul actual sau potențial, dar mai ales de un beneficiu primit din partea cuiva care consideră că a vorbi despre bloggerii care copiază de la alții este cam deplasat.

Au mai urmat două schimburi de mailuri, dar s-a dovedit că părerile noastre nu vor ajunge la un consens. Redau o singură părere și răspunsul meu:

Angajat: [...] cei care ciupesc lucrările altora se exclud din start prin atitudinea față membrii comunității din care cred că fac parte și nu se vor putea integra niciodată în acesta pe deplin.

Eu: Andrei a copiat din nou, așadar nu a învățat nimic din prima experiență, și nici reputația lui nu a avut de suferit în ce-i privește pe cititorii lui. Membrii comunității nu sunt reprezentați doar de ceilalți bloggeri, ci și de cititorii lui Andrei, iar aici s-a integrat destul de bine. Se vor găsi în continuare o mână de tineri care să îi viziteze blogul și să se bucure de cărțile pe care le oferă la concursuri. Din păcate, aceasta este realitatea.

Care ar putea fi concluziile? Le puteți trage voi, însă eu mă abțin de această dată, pe de o parte fiindcă nu am primit răspuns de la toate editurile pe care le-am contactat, pe de alta fiindcă încep să mă obișnuiesc cu ideea că, pentru unii oameni, a se folosi de munca altora nu reprezintă ceva greșit. Iar în aceste trei zile am început să mă dumiresc că, în ciuda atitudinii pe care o iau la un moment dat, nu toți oamenii sunt pregătiți să meargă până la capăt – nu atunci când au și ei ceva de pierdut.

Nu e exclus ca în urma acestui articol să mă aleg cu un dușman (ar fi chiar primul dușman adevărat din viața mea, yeey!), dar, ca de obicei, nu am putut să tac, iar părerea lui merită făcută publică. Nu pentru că vreau să mă răzbun – nu îl detest, nu vreau să fie dat afară, nu am niciun gând criminal în ce-l privește. Dar cred că și voi, cei care aveți aceeași atitudine ca și mine în privința plagiatului, ar trebui să fiți pregătiți pentru a primi la un moment dat o palmă metaforică, care vă va trezi din reveriile idealiste.

Dacă vreți să vă spuneți părerea mai jos, o puteți face. Vă cer iertare dinainte, însă nu voi mai răspunde la comentarii (poate doar la urgențe), pentru că pur și simplu nu mai am energie pentru acest subiect și simt nevoia să mă ocup și de altceva. 

Măcar există și o parte bună, căci zilele astea am descoperit ceva în ceea ce mă privește: deși cu o lună în urmă am afirmat exact contrariul într-o discuție, adevărul e că nu m-am schimbat prea mult față de cea care eram pe la douăzeci și ceva de ani, când eram gata să renunț la o slujbă cu beneficii pentru că nu eram de acord cu părerile șefului și nu puteam să tac atunci când asistam la o nedreptate (am primit ceva palme din cauza asta, ba odată chiar și gaz lacrimogen de la un taximetrist, drept în ochi, când am sărit în ajutorul unui prieten). Așa că închei acest articol zâmbind, pentru că am reușit să aflu ceva despre mine la finalul acestor zile. Mai am multe de învățat despre lumea asta, dar mă bucur că nu m-am pierdut undeva pe drum – deși aș fi beneficiat de un viitor mult mai îndestulat, după toate probabilitățile –, și e de ajuns ca cei care mă cunosc să arunce o privire în prezent pentru a mă recunoaște: scriu pe un blog care nu-mi aduce niciun ban, în casa mea e mai mereu dezordine și încă mai am păreri idealiste despre oamenii din jur. Și nu, nu voi începe să scriu articole de self-help. :)