luni, 28 septembrie 2015

Thornton Wilder - Puntea Sfântul Ludovic (The Bridge of San Luis Rey)



Cred că n-aș fi ajuns prea curând la romanul lui Thornton Wilder, The Bridge of San Luis Rey - care a primit Premiul Pulitzer în 1928, la un an după publicare* -, dacă nu l-aș fi descoperit în lista prietenilor de pe Goodreads. Ediția publicată la noi prin 1968, sub numele de Puntea Sfântul Ludovic, nu se mai găsește decât prin biblioteci sau anticariate, dar cu greutate. Dacă ar fi după mine, aș reedita acest scurt roman chiar mâine, pentru că este o mică bijuterie care merită să stea din nou pe rafturile librăriilor. Eu l-am citit în engleză, iar uneori m-am lovit de unele formulări mai ciudate, explicabile probabil prin vechimea cărții - însă, în cea mai mare parte, povestea lui Wilder pare la fel de proaspătă și astăzi, fiind pe cât de concentrată și interesantă, pe atât de profundă prin implicațiile sale.

*Am eu o slăbiciune pentru numărul 10 și, sub impulsul unei presimțiri, am făcut calculele necesare, ajungând la concluzia că romanul a fost al zecelea care a primit premiul Pulitzer, iar 1+9 și 2+8 fac tot 10. :D 

Dacă romanul a împlinit deja 88 de ani, povestea pe care o relatează este și mai veche, purtându-ne în Peru pe la începutul anilor 1700. Cartea începe fără preambuluri inutile, precipitându-ne direct în miezul evenimentelor: într-o după-amiază de vineri, pe 12 iulie 1714, cel mai faimos pod din Peru - împletit de incași din răchită, în urmă cu o sută de ani - a plesnit ca sub greutatea unei forțe invizibile, aruncând cinci călători în abis. Evenimentul nefast este observat întâmplător de un călugăr franciscan, fratele Juniper, care, din dorința de a trece teologia în domeniul științelor exacte, încercase adeseori să găsească dovada existenței lui Dumnezeu prin tot felul de experimente și calcule. 

Sute de oameni treceau zilnic pe acest pod dintre Lima și Cuzco, care nu era ocolit nici măcar de arhiepiscopul Limei sau de guvernatorul țării, însă el s-a rupt chiar în momentul trecerii celor cinci călători. De ce li s-a întâmplat asta tocmai lor? Există oare un model invizibil în existența unui om, care îi dirijează traiectoria și finalul? Accidentul pare a fi un autentic act divin, în care o minte riguroasă ar putea întrezări intențiile lui Dumnezeu în stare pură. Fie trăim la întâmplare și murim la întâmplare, fie trăim după un plan și murim după un plan, crede fratele Juniper, care se hotărăște să cerceteze trecutul celor cinci oameni, în încercarea de a descoperi misteriosul plan latent din viața fiecăruia și motivul morții lor subite. 

If there were any plan in the universe at all, if there were any pattern in a human life, surely it could be discovered mysteriously latent in those lives so suddenly cut off. Either we live by accident and die by accident, or we live by plan and die by plan. And on that instant Brother Juniper made the resolve to inquire into the secret lives of those five persons, that moment falling through the air, and to surprise the reason of their taking off.

Rând pe rând, fiecare capitol ne introduce în viețile celor cinci călători, legate între ele în moduri subtile: Marchiza de Montemayor, care se întorcea la Lima cu o nouă înțelegere asupra vieții, și însoțitoarea sa, Pepita, destinată unui viitor hotărât de altcineva; Esteban, un tânăr devastat de moartea fratelui său geamăn, care continua să trăiască doar pentru că sinuciderea nu era îngăduită; Unchiul Pio, un aventurier versat, și Don Jaime, copilul unei actrițe celebre, Camila Perichole. Este uimitor felul în care această carte micuță reușește să cuprindă atâtea semnificații și istorii interesante: la finalul ei am avut senzația că îi cunosc pe toți acești oameni, chiar dacă nu am înțeles cu adevărat motivul morții lor. Dar există oare un motiv, un plan, o intenție? Și oare am înțeles patima fundamentală a fiecăruia dintre ei? Naratorul omniscient, care ne vorbește dintr-un plan atemporal, cunoscând mai multe decât a reușit să afle fratele Juniper în șase ani de cercetări asidue, ne avertizează că e foarte probabil ca până și el să fi omis însuși arcul din interiorul arcului. Poate că nici nu este cu adevărat important ce a declanșat moartea subită a celor cinci călători, ci ceea ce a rămas în urma lor - schimbările care au survenit în viața și, mai ales, în convingerile oamenilor apropiați. 

Some say that we shall never know and that to the gods we are like the flies that the boys kill on a summer day, and some say, on the contrary, that the very sparrows do not lose a feather that has not been brushed away by the finger of God.

Doña María, Marchiza de Montemayor, avea să devină o figură marcantă a literaturii spaniole prin scrisorile adresate fiicei sale, Doña Clara, scrisori prin care încerca să câștige admirația și dragostea fetei distante, care fugise de iubirea idolatră, sufocantă, a mamei pe care o disprețuia. Cunoașterea acestei femei minunate nu poate veni decât prin actul umilirii ei, spune naratorul romanului, iar personalitatea marchizei, care apare contemporanilor săi drept o femeie excentrică și nebună, este disecată în cele mai delicate și intime detalii. Aflăm că viața ei, întoarsă spre interior, se desfășura mai mult în imaginație, iar locul afecțiunii imposibile fusese luat de epistolele scrise și rescrise în fiecare noapte, pagini pline de remarci spirituale și elegante.

Doña María would have invented her genius had she not been born with it, so necessary was it to her love that she attract the attention, perhaps the admiration, of her distant child. [...] Many critics have accused her of keeping one eye on posterity and point to a number of letters that have all the air of being bravura pieces. To them it seems impossible that Doña María should have put herself to the same pains to dazzle her daughter that most artists expend on dazzling the public. 

Gemenii Esteban și Manuel sunt uniți printr-o legătură intensă și ciudată, în care dragostea se amestecă cu rușinea; ei comunică printr-un limbaj inventat, simbol al profundei lor comuniuni, al identității lor împărtășite. Însă unitatea lor nu este invincibilă: în momentul în care Manuel se îndrăgostește de o femeie, Esteban se simte respins, nedorit, exclus din lumea perfectă a legăturii lor - căci, dacă în inima lui Manuel există loc pentru două feluri de iubire care se completează reciproc, inima fratelui său geamăn este ocupată în întregime de o dragoste exacerbată pentru Manuel.

This language was the symbol of their profound identity with one another, for [...] love is inadequate to describe the tacit almost ashamed oneness of these brothers. What relationship is it in which few words are exchanged, and those only about the details of food, clothing and occupation; in which the two persons have a curious reluctance even to glance at one another? And yet side by side with this there existed a need of one another so terrible that it produced miracles as naturally as the charged air of a sultry day produces lightning. 

Colecția Meridiane, 1968,
160 pag., trad. Horia I. Popovici
O figură extrem de interesantă a romanului este Unchiul Pio, un aventurier versat în tot felul de activități mai mult sau mai puțin onorabile, un bărbat spiritual și inteligent, independent și secretos. În Peru, el găsește într-o copilă sărmană - care avea să devină faimoasa Camila Perichole - întruchiparea fortuită a celor trei scopuri ale vieții sale: dorința de a cunoaște totul despre ceilalți, venerația pentru femeile frumoase și admirația pentru comorile literaturii spaniole. Unchiul Pio devine mentorul și tutorele fetiței înfometate și firave, pe care o transformă în cea mai mare artistă a lumii spaniole; el o împinge mereu mai sus, într-o încercare nebunească de a stabili în Peru standardele unor teatre dintr-un Rai către care Calderon îi precedase, pentru un public ce nu putea fi găsit pe acest pământ. Povestea Unchiului Pio se împletește cu cea a Camilei Perichole, cu personalitatea ei electrică ce înfiorează publicul, cu sinceritatea care scade pe măsură ce tehnica i se desăvârșește, cu ascensiunea spre perfecțiune și imposibilitatea de a rămâne acolo. 

He possessed the six attributes of the adventurer - a memory for names and faces, with the aptitude for altering his own; the gift of tongues; inexhaustible invention; secrecy; the talent for falling into conversation with strangers; and that freedom from conscience that springs from a contempt for the dozing rich he preyed upon. [...] But there seemed to have been written into his personality, through some accident or early admiration of his childhood, a reluctance to own anything, to be tied down, to be held to a long engagement. It was this that prevented his thieving, for example. 

[spoiler]
Patima marchizei este dorința de a o stăpâni pe fiica sa, de a o avea numai pentru sine. Dragostea ei maternă are o nuanță de tiranie, căci Doña María o iubește pe fiică nu pentru binele acesteia, ci pentru binele său. Scrisoarea Pepitei și refuzul fetei de a o trimite (căci, în locul unei atitudini curajoase, transmite slăbiciune și dependență) îi arată marchizei că viața ei a fost lipsită de tărie de caracter. Din acel moment, ea își dorește să înceapă o existență nouă, și o începe cu prima epistolă scrisă stângaci și sincer. "Let me live now," she whispered. "Let me begin again."

For a moment she was filled with envy: she longed to command another's soul as completely as this nun was able to do. Most of all she longed to be back in this simplicity of love, to throw off the burden of pride and vanity that hers had always carried.

Esteban este devastat de moartea fratelui Manuel, precum și de alegerea pe care l-a forțat, indirect, să o facă. Patima centrală a vieții lui este depedența exacerbată de fratele geamăn, iubirea sufocantă care, atunci când în inima fratelui își face loc un alt fel de dragoste, se prezintă sub chipul tiranic al unei alegeri. Esteban este pregătit să se retragă din viața lui Manuel, care, îngrozit de perspectiva pierderii fratelui și înțelegând dimensiunea teribilă a durerii acestuia, renunță la dragostea sa pentru Periochole. Puterea lui de sacrificiu este admirabilă - însă păstrează urma veninoasă a unui regret, care îi otrăvește ultimele zile din viață. Covârșit de durere și singurătate, Esteban vrea să se sinucidă - însă Căpitanul Alvarado îl convinge să îl urmeze pe mare, spunându-i: "We do what we can. We push on, Esteban, as best we can. It isn't for long, you know. Time keeps going by. You'll be surprised at the way time passes." 

He could not understand why Esteban's misery should present itself as demanding a choice between him and the Perichole, but he could understand Esteban's misery, as misery. [...] It was not jealousy, for in their earlier affairs it had never occurred to either of them that their loyalty to one another had been diminished. It was merely that in the heart of one of them there was left room for an elaborate imaginative attachment and in the heart of the other there was not.

Trebuie să recunosc că nu am înțeles cu adevărat care este pasiunea centrală a vieții Unchiului Pio. În ciuda activităților sale mai puțin onorabile, el se dovedește a fi un om moral, care poartă în el credința într-o dragoste ideală, cum nu există decât în literatură sau pe scenele teatrelor. El însuși oferă această dragoste prin devotamentul față de femeile pe care le adoră și prin viața pe care i-o dedică Camilei Perichole. Unchiul Pio are o înțelegere personală și profundă a iubirii: el își dă seama că interpretarea Camilei nu va atinge perfecțiunea atâta timp cât tânăra nu va trece prin încercările inițiatice ale dragostei, singura experiență care îi poate aduce înțelepciune, dezvăluindu-i mecanismele lumii. 

"How absurd you are," she said smiling. "You said that as boys say it. You don't seem to learn as you grow older, Uncle Pio. There is no such thing as that kind of love and that kind of island. It's in the theatre you find such things."

Alături de cei trei adulți pier și doi copii: Pepita, orfana crescută de Madre María del Pilar, și Don Jaime, băiatul bolnav al Camilei Perichole. Odată cu Pepita se pierd toate planurile și ambițiile stareței, care își dorise cu încrâncenare ca munca ei de o viață să continue. Stareța își dă seama până la urmă că nu poate avea niciun control asupra viitorului, că cea cu adevărat importantă este munca în sine, nu continuitatea ei. Camila Perichole vede în moartea fiului un nou semn din partea divinității și realizează că i-a dezamăgit pe cei care au iubit-o necondiționat; am avut impresia că durerea și remușcarea resimțite îi aduc acea înțelepciune și cunoaștere la care aspirase tutorele ei. Cuvintele stareței, cu care se încheie romanul, sunt nespus de frumoase - căci în toate aceste povești este vorba despre multiplele fațete ale dragostei, fie ea tiranică, excesivă, altruistă sau egoistă: 

"Even now," she thought, "almost no one remembers Esteban and Pepita, but myself. Camila alone remembers her Uncle Pio and her son; this woman, her mother. But soon we shall die and all memory of those five will have left the earth, and we ourselves shall be loved for a while and forgotten. But the love will have been enough; all those impulses of love return to the love that made them. Even memory is not necessary for love. There is a land of the living and a land of the dead and the bridge is love, the only survival, the only meaning."

Însă mai este vorba despre ceva: despre aparențe și dificultatea de a pătrunde dincolo de ele. Marchiza este văzută drept o femeie nebună (sau nesăbuită, din perspectiva stareței), Unchiul Pio - drept un om decăzut, putred și „murdar ca un pachet de cărți”, Esteban - drept un tânăr ciudat, de neînțeles; influența aparențelor se dovedește, de cele mai multe ori, un obstacol de netrecut în încercarea de a întrezări esența personalității unui om.
[spoiler]

***

În ciuda scurtimii sale, Puntea Sfântul Ludovic (The Bridge of San Luis Rey) este o carte înțesată de vorbe spirituale și observații asupra caracterului și mentalității umane, cu precădere cele din secolele trecute - însă asta nu le face mai puțin interesante și savuroase, căci multe dintre lucrurile despre care se vorbește aici sunt atemporale. În încercarea de a înțelege motorul existențial al protagoniștilor și contextul vieții lor, cartea oferă cititorului numeroase teme de gândire. Deși a scris acest mic roman la câteva secole distanță de evenimentele relatate, și fără a călca vreodată în Peru, Thornton Wilder dă dovadă de o acuratețe și o finețe extraordinare, împachetându-și reflecțiile pătrunzătoare în povești care captivează. Dragostea ocupă un loc însemnat, regăsindu-se în viața tuturor personajelor, chiar dacă în feluri și manifestări variate. 

Acest Manuel nu se îndrăgostise prin nicio imitație a literaturii. Nu la el se referea, în orice caz, cea mai ascuțită limbă a Franței când remarcase, cu doar cincizeci de ani în urmă, că mulți oameni nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă nu ar fi auzit despre asta.
(referire la François de La Rochefoucauld, a cărui maximă spune că Il y a des gens qui n'auraient jamais été amoureux s'ils n'avaint jamais entendu parler de l'amour.)

Tot despre sentimente care nu s-ar manifesta dacă oamenii nu ar afla că există:

Ca toți bogătașii, nu-i venea să creadă că săracii (uită-te ce case au, uită-te ce haine au) ar putea suferi cu adevărat. Ca toți oamenii educați, era convins că numai cei cu o cultură vastă pot să-și dea seama că sunt nefericiți.

Scrisorile Marchizei de Montemayor (din păcate inventate, și din care sunt reproduse doar scurte bucăți) îi prilejuiesc naratorului comentarii asupra înțelegerii eronate a cititorului, care este atras mai degrabă de stil decât de conținut, trecând ușor cu vederea inima întinsă pe tavă de către autor: stilul este doar recipientul ușor vrednic de dispreţ în care lichidul amar este prezentat lumii

Like her son-in-law they misunderstood her; the Conde delighted in her letters, but he thought that when he had enjoyed the style he had extracted all their richness and intention, missing (as most readers do) the whole purport of literature, which is the notation of the heart. Style is but the faintly contemptible vessel in which the bitter liquid is recommended to the world.


8 comentarii:

  1. Am ediția veche în română, vreo 2 lei am dat pe ea. E jerpelită, dar am intuit eu că o să-mi placă, recomandată fiindu-mi de cineva. Și dacă ti-a plăcut ție, am speranțe mari. Partea proastă e că habar n-am pe care raft și pe al câtelea rând este. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andreea, chiar m-am gândit că tu ai fi un cititor potrivit pentru această carte. :)
      Ce fain că ai găsit-o la anticariat! Eu n-am văzut-o niciodată, iar când am încercat să o iau de la bibliotecă mi-au spus că nu mai găsesc exemplarul pentru împrumut (mai era doar cel de la sala de lectură). Aș fi vrut să citesc cele două ediții în paralel, pentru că unele fraze în engleză sună cam ciudat. Dacă o găsesc în vreun anticariat, o voi cumpăra cu siguranță - dar sper totuși că va fi reeditată la un moment dat.

      Ștergere
    2. Și eu am dat peste ea de mai multe ori. Dacă sunt mai norocoasă, o iau pentru tine. :)

      Ștergere
    3. O, ce fain ar fi, mulțumesc tare mult, Andreea! :D
      E drept că aș fi putut comanda cartea la un anticariat on-line, probabil că se găsește pe net, dar n-am făcut niciodată o astfel de achiziție. E mult mai plăcut să scormonesc prin rafturi și să descopăr câte o carte pe care mi-o doream de multă vreme. :)

      Ștergere
  2. Te saluțin cu drag, Ema! Nu aș fi crezut că mai e o altă persoană care face calcule de genul exemplelor de mai sus şi tot la 10 să ajungă! Heheee, aceeași "obsesie" şi de partea mea. Tare faină e coincidența asta, mi-ar plăcea cândva să împărtășim mai multe.
    Iar cartea pe care o recomanzi în acest articol este trecută pe lista mea de întrebări pt următoarea vizită în universul magic numit Anticariat. Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sper să ai noroc și să găsești cartea într-un anticariat. :) Și eu voi fi cu ochii în zece :P la următoarea vizită prin anticariate (vreau să ajung mai ales la cel deschis recent pe strada Doamnei).
      Hihi, eu chiar m-am gândit să public recenzia pe 28 octombrie, care e întâmplător și ziua mea de naștere (de aici vine feblețea pentru numărul 10 :P), dar era pregătită dinainte de a pleca în vacanță, așa că am făcut un compromis și am publicat-o pe 28 septembrie. :))

      Ștergere
    2. Mult noroc îți doresc! Sigur o voi căuta când voi merge acasă de Crăciun, e un gen de dependență să merg în anticariate. În studenție, mergeam aproape zilnic. Îmi place atmosfera de altă lume şi ce mai mă încântă, de asemenea, este când găsesc cărți scrise cu citate, mesaje de mult.
      Poate am noroc şi găsesc cartea!
      Eu sunt născută pe 10 mai, de aici obsesia mea! Toate cele bune, Ema!

      Ștergere
    3. Îți înțeleg prea bine depedența. :)) Eu încerc să mă tratez, pentru că m-au copleșit cărțile necitite din bibliotecă (deja nu mai am unde să le pun, au început să apară tot felul de teancuri pe podea), așa că mă limitez la o vizită pe lună, sau chiar mai rar - iar atunci îmi impun să cumpăr doar ce îmi doresc foarte, foarte mult. :D
      Și mie îmi plac cărțile cu notițe ale foștilor cititori, dar le-am întâlnit foarte rar. Am totuși un exemplar din „Kitchen” de Banana Yoshimoto cu niște remarci tare amuzante notate pe marginile paginilor. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...