luni, 12 mai 2014

Asasinul orb - Margaret Atwood



Uneori înțelepciunea vine mult prea târziu, când noi nu mai avem ce face cu ea, pentru că faptele au fost deja comise, consecințele și-au urmat cursul, iar noi am rămas să privim cum tăvălugul timpului își continuă parcursul, înțelepți dar neputincioși, pentru că ceea ce a fost făcut nu mai poate fi îndreptat. Iar la finalul vieții, tristețea și lacrimile nu mai folosesc la nimic, pentru că doar cei tineri au privilegiul de a fi consolați și salvați. Rămâne însă confesiunea, în speranța că vom fi înțeleși și iertați.

O construcție impresionantă desfășurată pe aproape 700 de pagini, Asasinul orb este o poveste în poveste, cu câteva artificii care o încadrează în curentul postmodernismului. Titlul poate induce în eroare - nu avem de-a face cu un roman polițist, ci cu povestea unei familii canadiene, o adevărată saga din care mai lipsesc doar aspectele mitologice. Avem regrete, secrete și destine ruinate de alegeri proaste, vieți triste și neîmplinite care s-au pierdut inutil, căci - spune Atwood - orice viață e o groapă de gunoi chiar și atunci când este trăită, dar mai ales după moarte

Romanul este, totodată, o lecție de istorie, pentru că aflăm o mulțime de amănunte despre Canada, mai ales din prima jumătate a secolului XX. Povestea este fragmentată, alternând istoria familiei cu părți dintr-un alt roman și câteva articole din presă, ceea ce conferă narațiunii un iz de autenticitate. Avem impresia că citim autobiografia personajului central, Iris Chase Griffen, care, la mai bine de 50 de ani de la sinuciderea surorii Laura, așterne pe hârtie povestea familiei lor, dezvăluind secretele pe care le-a purtat cu ea atâta vreme. Intercalate în acestă poveste sunt capitole din cartea Laurei Chase, intitulată chiar Asasinul orb, care a fost publicată postum și i-a adus autoarei o celebritate neașteptată. 

Romanul lui Atwood începe chiar așa: Laura se aruncă cu mașina de pe un pod, încheindu-și viața la numai 25 de ani. Ce anume a făcut-o să recurgă la acest gest radical aflăm din confesiunea surorii, însă, mai înainte de a cunoaște motivele, Iris Chase ne poartă de la începuturi, când bunicul Benjamin a pus bazele unor afaceri prospere în Port Ticonderoga, un oraș fictiv din Ontario. Băieții lui Benjamin au luptat în primul Război Mondial și doar unul dintre ei s-a întors, mutilat fizic și sufletește. Fiicele lui, Iris și Laura, au crescut mai mult în grija doicii, o femeie plină de o înțelepciune simplă, dar sănătoasă, care a vegheat asupra fetelor după moartea timpurie a mamei.

Laura este o fată ciudată, cu o personalitate aparte, care își trăiește viața sub semnul unei iubiri pentru care se sacrifică. Romanul ei, care a stârnit tot felul de reacții în momentul în care a fost publicat postum, vorbește despre amorul clandestin dintre o femeie bogată și un tânăr misterios. Bărbatul este un activist de stânga căutat de poliție, care se ascunde prin diverse locuințe sordide și, pentru a se întreține, scrie povestiri pentru diverse reviste de mâna a doua. La fiecare întâlnire, el continuă o istorisire science-fiction despre o planetă unde oamenii sunt împărțiți în caste și zeii sunt onorați prin sacrifici umane. Copiii sclavi sunt folosiți pentru a țese covoare, iar în momentul în care orbesc sunt trimiși în bordeluri sau devin asasini plătiți. Povestea despre Zycron și locuitorii săi se împletește cu dificila relație a celor doi, care nu se termină în cel mai fericit mod.

Pentru a salva numele și averea familiei, Iris se căsătorește cu afaceristul Richard, în ciuda faptului că nu îl iubește și că, treptat, îi descoperă latura meschină și aviditatea de putere. Deși Iris este nemulțumită de viața ei, ea se complace în singurătate și nefericire, alegând confortul material. Aproape că îți vine să o zdruncini pe acestă femeie care a ales un mod de viață pasiv, ignorând ceea ce se întâmplă cu sora ei, victimă a placidității lui Iris. Abia după sinuciderea Laurei, când ies la iveală niște fapte reprobabile ale soțului, Iris îl părăsește, însă nu reușește să păstreze copilul și, ulterior, nici nepoata, care îi sunt luate de cumnată. Ajunsă la bătrânețe, ea înțelege, în sfârșit, că a trecut prin viață ca un buștean dus de ape, rămasă la suprafață dar dezrădăcinată de familie, departe de iubire și de împlinirea sufletească.  

Acum că am citit și Eseu despre orbire al lui Saramago (despre care am scris aici), am înțeles mai bine despre ce este vorba în romanul lui Atwood. Suntem orbi dinainte de a fi orbit, văzând fără a înțelege, ignorând ceea ce se află chiar în fața ochilor noștri. Asasinul orb poate fi oricare dintre noi - din ignoranță, răutate sau prostie, împărțim cu generozitate răul, lovind adeseori în persoanele apropiate. Protagonistele lui Atwood au fiecare propria orbire, pentru că și Laura este desprinsă de realitate, prin credință, speranță și credulitate; însă cea care săvârșește răul este Iris. 

Nu-mi dau seama foarte bine dacă răbdarea și, adeseori, plăcerea cu care am citit Asasinul orb se datorează în mare parte popularității lui Margaret Atwood, care este foarte apreciată în alte țări. Dacă ar fi să înlătur aura celebrității, îmi dau seama că romanul are destule puncte slabe. În primul rând, ar fi putut fi ceva mai concentrat, cu vreo 200 de pagini mai scurt. Detaliile din viața de octogenară a protagonistei m-au cam plictisit, iar povestea science-fiction din romanul Laurei se termină în coadă de pește. Nici revelația de la final nu este surprinzătoare, mai ales că începem să intuim despre ce este vorba cam de pe la mijlocul cărții. 

Una peste alta, Asasinul orb a fost o experiență interesantă, însă nu una extraordinară. Nu aș recomanda romanul cititorilor cu puțin timp rezervat lecturii, pentru că există alte cărți mai scurte și mult mai bune. Din ceea ce am citit de Margaret Atwood, mi-au plăcut mult mai mult Oryx și Crake și continuarea lui, The Year of the Flood, romane de ficțiune speculativă (am observat însă că acest gen literar nu este gustat de toată lumea). Următoarea carte pe listă este Povestirea cameristei, poate cel mai cunoscut roman al scriitoarei.



Editura: Leda, 2007
Traducere: Lidia Grădinaru
Număr de pagini: 696



Un comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...