vineri, 2 mai 2014

Miramar - Naghib Mahfuz



Un roman interesant prin prisma subiectului și a vocii auctoriale, Miramar zugrăvește un tablou în tușe rapide al Egiptului anilor 1960, în care se resimt din plin ecourile revoluției de la 1952. Însă romanul nu ține locul unei lecții de istorie (nici n-ar putea, pentru că faptele sunt amintite în treacăt, fără a intra în detalii), fiind mai degrabă o portretizare a mentalităților reprezentative pentru societatea egipteană a acelor ani. Prin personajele sale, Naghib Mahfuz aduce laolaltă câteva clase sociale ce corespund diverselor tipologii - lași și eroi, ipocriți și entuziaști, intelectuali și țărani, adepți ai revoluției și dușmani ai ei.

Cinci bărbați se întâlnesc la pensiunea Miramar din Alexandria, condusă de grecoaica Mariana - o femeie odinioară frumoasă, care, asemenea clădirii, a cunoscut și vremuri mai bune. Personalități și opinii se ciocnesc discordant, iar la disensiunile de natură politică și socială se adaugă relaționarea cu tânăra țărancă fugită de acasă, care și-a găsit adăpost și loc de muncă la pensiune. 

În cele cinci capitole ale cărții, patru bărbați povestesc, pe rând, evenimentele petrecute în timpul șederii la pensiunea Miramar. Aflăm detalii din trecutul lor, opinii despre revoluție și păreri despre ceilalți locatari, iar toate relatările converg spre momentul în care unul dintre ei este omorât.

Amer Wagdi este un jurnalist pensionat care se întoarce la Miramar pentru a-și petrece aici ultimii ani din viață. Pensiunea odinioară selectă îi amintește de trecutul lui agitat, când a fost un formator de opinie implicat în toate curentele politice. Acum este căzut în uitare, asemenea clădirii ce și-a pierdut splendoarea de altădată. Amer este un simbol al înțelepciunii, al omului trecut prin multe care le-a încercat pe toate și, într-un final, a ales neutralitatea - pe care a încălcat-o doar pentru a susține revoluția. 

Hosny Allam, un tânăr frustrat de lipsa de educație, provine din pătura celor bogați, însă este de partea revoluției. Sosit în Alexandria pentru a pune bazele unei afaceri, o ține din distracție în distracție, agățând femei și frecventând bordeluri, fără a-și concretiza planurile. Hosny face parte dintre cei care au pierdut la revoluție, trăind cu teama permanentă că statul le va rechiziționa bunurile și averea, astfel că el preferă să se distreze atât cât poate, în loc să își clădească un viitor. 

Mansour Bahy, realizator de emisiuni radio, este un bărbat introvertit cu trăsături delicate, urmărit de spectrul trădării - la îndemnul fratelui polițist, el și-a părăsit prietenii care au fost ulterior arestați. Însă Mansour este apăsat și de dragostea pentru soția prietenului cel mai bun, acum aflat în închisoare. Nehotărât și laș, Mansour se urăște pe sine tot mai mult, pe măsură ce se adâncește în decizii proaste, incapabil să lupte pentru propria împlinire sufletească. 

Sarhan al-Beheiry, un țăran ajuns la oraș, este întruchiparea revoluției, deși convingerile sale socialiste sunt relativ recente, căci i s-au născut odată cu ea. Contabil la o filatură din Alexandria și membru de partid, el pune la cale o înșelăciune împreună cu un coleg. Sarhan este pervertit de dorința de îmbogățire și de ascensiune pe scara socială, visând la căsătoria cu o fată bogată și educată. 

Zohra, o țărancă frumoasă, temperamentală și plină de voință, s-a refugiat la Miramar după ce a fugit din satul natal, unde bunicul voia să o căsătorească cu un bătrân, împotriva voinței ei. Într-un Egipt încă arhaic, în care bunicii sunt venerați și tradițiile sunt respectate cu sfințenie, gestul de revoltă al fetei o acoperă de rușine, iar rudele consideră că ar trebui omorâtă. Zohra este hotărâtă să lupte pentru a-și făuri o soartă mai bună, se apucă de învățat și se îndrăgostește, însă din nefericire alege prost. Viguroasă și inocentă, nepervertită de ambiții sociale și de meschinării, ea este un simbol al forței brute, dar neșlefuite, izvorâte din pământul Egiptului. Prin intermediul Zohrei, Mahfuz țintește spre o prefacere și un nou capitol în istoria țării, prin desprinderea de tradiție și depășirea condiției umile prin educație - însă este un viitor ce stă sub semnul incertudinii. 

Cei cinci bărbați gravitează în jurul fetei, fiecare relaționând cu ea în mod diferit: Hosny Allam o percepe prin prisma firii lui arogante; Amer se poartă părintește, o îndrăgește și este protector; Mansour Bahy o privește ca pe o soră și o admiră pentru ambiția și înțelepciunea ei; pentru Sarhan, Zohra este marea iubire, care nu se poate împlini prin căsătorie, pentru că fata este săracă și analfabetă. 

Mai există un personaj, Tolba Marquz, a cărui variantă nu o auzim. Mă întreb care au fost motivele pentru care Mahfuz nu i-a rezervat un capitol și moșierului Marquz, un bătrân impulsiv și suspicios, a cărui avere a fost rechiziționată de către stat. El a pierdut totul la revoluție, iar acum trăiește cu teama că este înconjurat de spioni și turnători, dar se preface că este solidar cu voința poporului egiptean. Nu auzim nici versiunea țărăncii Zohra, al cărei portret se conturează din relatările bărbaților, ceea ce conferă romanului o tonalitate exclusiv masculină - fără a cădea, însă, în misoginism. 

Ceea ce m-a deranjat la Miramar a fost lipsa distincției în vocile celor patru bărbați care își spun povestea pe rând. La fiecare dintre ei se regăsește un lirism plin de melancolie atunci când vorbesc despre orașul Alexandria, iar cuvintele frumos plăsmuite nu se potrivesc cu personalitățile tuturor, ba sună cu totul nelalocul lor în vocea frivolului Hosny sau a oportunistului Sarhan. 

Personajele sunt reunite la concertul radiofonic al unei cântărețe egiptene cu nume foarte interesant, Umm Kulthum, despre vocea căreia Amer Wagdi spune că este singurul lucru din trecut fără egal în prezent. Evident, este o chestiune de gusturi - am ascultat frânturi din câteva piese și vocea mi se pare cam aceeași în toate (și nici nu mă atinge în mod deosebit). Totuși, parcă mi s-a făcut poftă de un ceai de mentă teribil de dulce și niște couscous pe perne colorate (habar n-am dacă au legătură cu Egiptul sau nu, dar uite-așa mi s-a năzărit). 

Mi-am lăsat corabia încărcată de gânduri să plutească în derivă pe valurile muzicii, în speranța că dezacordurile din suflet mi se vor armoniza, că pacea și iubirea vor aduce totul la unison. Că frământările se vor topi în sunetele ce animă inimile și luminează mințile. Că o miere pură se va revărsa peste amarul vieții. (pag. 45) 


Editura: Humanitas Fiction, 2013 
Traducere: Irina Vainovski-Mihai 
Număr de pagini: 218 


11 comentarii:

  1. Mie chiar mi-a placut cartea asta. http://noptisizile.blogspot.ro/search?q=miramar
    Neaparat sa citesti "Ma numesc Rosu" si "Intr-un lastaris" :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gabriel, și mie mi-a plăcut Miramar, cu excepția detaliilor politice uneori criptice și a descrierilor poetice care nu se potriveau tuturor personajelor. O să mai citesc și altceva de Mahfuz, nu mă opresc aici.
      Am început „Mă numesc Roșu” mai demult dar nu m-a prins, o să-l reiau la un moment dat (sau altceva de Pamuk, probabil „Zăpada”, pe care s-a așezat praful în bibliotecă).

      Ștergere
    2. Eu am citit de la Mahfuz si "O mie si una de nopti si zile". Excelenta.

      Am dorit sa citesc zilele astea "Pastorala americana". Am lasat-o dupa 25 de pagini. Pai are niste fraze atat de lungi si incalcite, incat uit ce vrea sa spuna autorul de la inceput pana la sfarsit. Unii autori au un stil atat de tampit si desi povestile lor sunt grozave, nu-ti mai vine sa le citesti.

      Ștergere
    3. Hmm, n-am citit nimic de Philip Roth și chiar mă gândeam să încep cu Pastorala sau cu Complexul lui Portnoy. Nu credeam că are un stil atât de încâlcit... Eu mă gândeam că proza o să fie prea americănească și prea masculină pentru gustul meu, de-asta l-am tot amânat. Dar anul ăsta trebuie să citesc o carte de-a lui, mai mult de curiozitate.

      Ștergere
    4. De la Mahfuz m-ar tenta Trilogia Cairoului sau Băieții de pe strada noastră, cele istorico-mitologice parcă nu prea-mi fac cu ochiul...

      Ștergere
    5. nu are defel un stil incalcit, gabriel face de multe ori aprecieri hazardate. ema cojocaru, de ce nu incepeti cu ce a inceput si roth? goodbye columbus.

      Ștergere
    6. Ha ha, eu iau aminte la parerile celorlalti, insa ceea ce conteaza in final este propria reactie. Asa ca o sa iau in calcul si parerea ta, Radu, cand ma decid la primul Roth. Multumesc de recomandare. :)

      Ștergere
  2. Complexul lui Portnoy l-am citit. Mi-a placut. Poate am sa reiau Pastorala cu alta ocazie.
    Nici pe Salman Rushdie nu-l pot citi. Foarte incalcit si el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi în cazul ăsta mai dă o șansă Pastoralei. :)
      Nu l-am testat pe Salman Rushdie deocamdată. Sunt destui autori la care nu am ajuns încă.

      Ștergere
  3. Iti recomand si Blocul Iakubian, o lectura usoara, dar interesanta.
    http://www.cafeacutaifas.ro/blocul-iakubian-alaa-al-aswani/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, chiar aveam cartea asta pe listă, mersi de o recomandare în plus.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...