Un motan pe nume Bob - James Bowen

Un motan pe nume Bob este o poveste adevărată, care va încălzi inimile iubitorilor de animale și le va stoarce câteva lacrimi doamnelor cu predilecție pentru pisici. Această autobiografie este un caz special: deși este scrisă destul de prost, povestea merită citită și cunoscută, pentru că nu ai cum să rămâi indiferent aflând aventurile prin care trec Bob și stăpânul său. Cei de la editură au avut o idee bună încadrând cartea la categoria Junior, pentru că cititorii adulți vor găsi destule motive pentru a strâmba din nas - narațiunea este repetitivă, diluată, pe alocuri plictisitoare. Însă pentru cei care pot distila esența, lectura acestei cărți nu va fi o pierdere de vreme. 

Mai mult decât celebrul motan roșcat, pe mine m-a interesat povestea tânărului londonez, care, deși provine dintr-o familie înstărită, a ajuns să doarmă pe străzi și să fie dependent de heroină. Am aflat destule lucruri interesante despre viața oamenilor străzii din Londra, precum și despre mentalitatea londonezilor, informații care-mi prind bine, mai ales că, peste o săptămână, mă îndrept și eu într-acolo. Poate am noroc și-i întâlnesc pe James și pe Bob, așa că țineți-mi pumnii - revin cu o poză dacă voi da de ei. :) 

Pe coperta interioară a cărții zice așa: „James Bowen găsește într-un adăpost un motan portocaliu rănit”. Nu știu cine a scris acest lucru, însă este eronat. James Bowen găsește pisica pe scara blocului, pe un preș de la intrarea într-un apartament. După ce constată că motanul nu are stăpân, ba mai este și rănit și flămând, James îl ia acasă, îl îngrijește și, după câteva tentative de a-i reda libertatea, își dă seama că animalul nu mai vrea să se despartă de el. Așa începe prietenia lor, care va fi testată în diverse moduri, pentru că James nu îl ține închis în casă, ci îl ia cu el peste tot unde merge - iar viața lui este departe de a fi una normală și liniștită. 

Mulți oameni se întreabă cum ajung unii semeni ai lor să trăiască pe străzi. James Bowen ne relatează experiența lui, condimentată cu droguri și peripeții. Părinții au divorțat când el era copil, iar mama s-a mutat cu James în Australia, unde a schimbat tot felul de locuințe, astfel că băiatului i-a fost greu să se adapteze și să-și facă prieteni. Singura evadare din singurătate era chitara - James chiar visa să devină următorul Kurt Cobain - iar tânărul s-a reîntors în Anglia pentru a-și încerca norocul în domeniu. Numai că lucrurile nu au mers ca pe roate, iar sora vitregă l-a alungat în cele din urmă din apartament, astfel că James a ajuns să frecventeze tot soiul de cercuri, apucându-se de alcool și droguri. Până la dependența de heroină și dormitul pe străzi n-a mai fost decât un pas. Dintr-o mândrie prostească, tânărul nu a cerut ajutorul familiei, care habar n-avea ce se întâmplă cu el. Pentru a face rost de droguri, a ajuns să fure carne scumpă din magazine, pe care o vindea pub-urilor la jumătate de preț (cică sistemul funcționează bine în Londra).

Să trăiești pe străzile Londrei înseamnă să-ți pierzi demnitatea și identitatea - să pierzi totul, de fapt. Și cel mai rău, oamenii să nu mai aibă nici o părere despre tine. Te văd că trăiești pe străzi și te tratează ca pe o non-persoană. Nu vor să aibă nimic de a face cu tine. Curând nu mai ai nici un prieten adevărat pe lume. Când trăiești pe străzi, ai într-adevăr șanse foarte reduse. 

În momentul în care l-a găsit pe motan, James Bowen lua metadonă pentru a scăpa de dependența de heroină și primise o locuință socială. Pentru a se întreține, cânta la chitară în Covent Garden, unde zonele destinate artiștilor stradali au o împărțire clară (zona performerilor, zona muzicienilor, zona statuilor vii etc.). Într-o zi l-a luat și pe motan cu el și a constatat că, dintr-o dată, nu mai era invizibil. Trecătorii se opreau să-l mângăie pe Bob și să-i facă poze, iar unii chiar au început să-i aducă mâncare sau jucării. 

James Bowen și Bob

Tuturor ni se acordă o a doua șansă în fiecare zi din viață, doar că trebuie să profităm de ea. Pentru James a fost începutul unei vieți noi, în care a ieșit din anonimat și a restabilit legătura pierdută cu oamenii. Datorită motanului, a devenit mai responsabil și a decis să facă și ultimul pas, renunțând la metadonă. Însă nu totul a mers ca pe roate, pentru că unii îl acuzau că maltratează animalul, iar personalul stației de la metrou a făcut tot posibilul pentru a-l alunga din zonă. După ce a fost arestat de poliție, James și-a dat seama că zilele cântatului pe stradă au ajuns la final, astfel că a intrat în sistemul de vânzare al ziarului The Big Issue, creat special pentu a-i ajuta pe oamenii străzii să-și câștige existența. Mi s-a părut o idee grozavă acest ziar, pe care cei acreditați îl cumpără cu o liră și îl vând cu două; chiar dacă exemplarele nevândute nu pot fi returnate, este o șansă pentru oamenii străzii de a-și face propria afacere, al cărei succes depinde numai de ei. 

După câteva aventuri în care James aproape că îl pierde pe Bob, cei doi se stabilesc la stația de metrou Angel, unde oamenii - inclusiv angajații de la metrou - sunt mult mai calzi și mai generoși. Desigur, nici aici nu lipsesc părțile negative, pentru că stația este asaltată de reprezentanți entuziaști ai organizațiilor de caritate, care aproape că hărțuiesc trecătorii pentru a le stoarce niște donații, ceea ce face mult mai dificilă vânzarea ziarului Big Issue. Însă Bob are deja fanii lui, care îi aduc mâncare și hăinuțe tricotate, iar o americancă îi propune lui James să își spună povestea. Așa s-a născut această carte, cu ajutorul jurnalistului Gary Jenkins, care l-a intervievat pe James Bowen (putea să facă o treabă mai bună jurnalistul ăsta). 

Trebuie să recunosc că m-a încercat neîncrederea tipic românească în timp ce am citit Un motan pe nume Bob, punând la îndoială multe dintre afirmațiile lui James. Mi-a venit greu să cred că nu s-a gândit că va strânge mai mulți bani dacă-l va avea și pe Bob alături; este simplu să faci legătura între animal și generozitatea oamenilor, mai ales că motanul este o apariție pitorească în peisajul londonez. De asemenea, nu prea-mi vine să cred că James nu a încălcat cu bună știință anumite reguli ale vânzătorilor de Big Issue (una dintre ele interzice vânzarea în alt loc decât cel desemnat de coordinator), profitând de faptul că oamenii îl opreau la tot pasul pentru a-i face poze. Un cititor mai sceptic decât mine se va întreba, probabil, cât de autentică este această relație cu iz de afacere. Dar, până la urmă, adevărul este că James Bowen trebuia să facă ceva pentru a supraviețui și pentru a depăși perioada nefastă - iar dacă motanul i-a fost de ajutor și l-a salvat, cu atât mai bine. Nu pare a fi un animal nefericit, din contră. Și sunt sigură că atașamentul celor doi este întru totul autentic. 

Editura: Polirom, 2014

Traducere: Ana‑Maria Man

Număr de pagini: 240