vineri, 9 mai 2014

Eseu despre orbire - José Saramago



Nu am mai întâlnit de multă vreme o poveste atât de dură și răscolitoare, însă atât de bine ancorată în realitatea umanității, încât ar trebui citită de toată lumea. E drept că este nevoie de un stomac tare pentru a face față abjecției în care se scufundă o lume ce și-a pierdut vederea, cu oameni ce se dezumanizează treptat, pe măsură ce beneficiile civilizației se pierd, iar ei sunt nevoiți să supraviețuiască într-o societate a orbilor, în care noile reguli de conviețuire abia încep să se scrie.

Saramago își justifică omniprezența de povestitor prin faptul că nici la facerea lumii nu a asistat nimeni și, cu toate acestea, toată lumea știe ce s-a petrecut atunci. O poveste la fel de ipotetică precum geneza, orbirea cu care scriitorul testează limita intimă a personajelor sale nu este, totuși, o absurditate. Dacă răul-alb ar lovi într-o zi, iar noi am fi învăluiți de ceața lăptoasă a orbirii, scenariul imaginat de Saramago nu ar fi departe de adevăr. Lectura acestui roman este ca o privire aruncată direct în miezul putred al naturii umane, căci noi toți suntem orbi dinainte de a fi orbit, văzând fără a înțelege. Ochii noștri sunt doar geamuri transparente prin care privim lumea, când, de fapt, ar trebui să fie și oglinzi prin care să putem privi în interior.

Mă întreb dacă mai există cineva care nu cunoaște ce se întâmplă în acest roman. Dacă nu ați citit cartea, probabil că ați văzut filmul Blindness, la fel de crunt precum romanul care stă la baza lui (și pe care îl urmărește destul de fidel, din câte îmi aduc aminte). Dacă nu știți despre ce este vorba, mai bine citiți Eseu despre orbire - mai ales că anumite scene sunt mai ușor de suportat în scris decât văzute pe viu. Nu îmi explic cum de am amânat atât de mult timp lecturarea romanului, a cărui menire, precizez, nu este aceea de a aduce plăcere, ci de a ne face să înțelegem ceva despre lumea noastră - căci acesta ar trebui să fie rostul cărților, dincolo de rolul de entertainment

Pe lângă subiectul oripilant, trebuie să atrag atenția și asupra unei alte dificultăți a lecturii, și anume stilul alambicat în care este scris romanul. Frazele - blocuri compacte de text, fără paragrafe și linii de dialog - par adevărate redute ce trebuie cucerite, sunt o mulțime de virgule ce întind narațiunea la nesfârșit, ca pe o cocă elastică în care personajele se amestecă până la omogenizare. Însă ritmul mai lent în care suntem nevoiți să citim, precum și înțelesul mai opac pe care trebuie să îl deslușim ne fac mai atenți și mai deschiși la divagațiile filozofice ale scriitorului. Cine spune că regulile de punctuație nu pot fi încălcate, creând un ritm nou, original? Acesta nu va fi probabil pe gustul tututor, însă nu ar fi rău dacă, din când în când, am ieși din zona de confort și am încerca ceva diferit. 

Frica orbește, spuse tânăra cu ochelari negri, Sunt bune cuvintele, eram orbi în clipa când am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi, Cine vorbește, întrebă medicul, Un orb, răspunse vocea, doar un orb, numai asta avem aici. Atunci bătrânul cu legătură neagră a întrebat, De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire. Nimeni nu știu ce să-i răspundă. (pag. 112)

Dar să vorbesc un pic și despre ce se întâmplă în acest roman. Saramago intră direct în subiect, fără ocolișuri și divagații: un șofer orbește în timp ce stă la semafor, fără semne prevestitoare, nimic care să anunțe marea de lapte în care se scufundă - o orbire luminoasă, foarte diferită de vălul negru de întuneric pe care îl asociem cu pierderea vederii. Apoi, unul câte unul, orbesc și cei cu care intră în contact: străinul care îl conduce acasă (iar apoi îi fură mașina), soția lui, doctorul la care ajunge pentru consultație, pacienții care așteaptă în anticamera cabinetului.

Este mult mai ușor să fii orb într-o lume normală, în care lucrurile își păstrează o ordine a lor, iar ceilalți îți pot da o mână de ajutor, decât într-o lume a orbilor, în care toți sunt la fel de neajutorați, orbecăind într-o mare de lumină în care totul se diluează într-o dimensiune stranie, fără direcții sau puncte de referință. Pentru cei orbi este începutul unei existențe noi și îngrozitoare, în care numele nu mai au nicio importanță, iar decența și mila aparțin altor vremuri.

[spoiler] În încercarea de a ține sub control epidemia stranie de orbire, guvernul îi izolează pe cei infectați într-un spital de nebuni păzit de armată, unde orbii sunt lăsați în voia sorții, fără a beneficia de ajutor din afară, cu excepția meselor livrate zilnic (asta la început, căci apoi...). Inițial am fost revoltată de lipsa de umanitate a soldaților, însă nu luasem în calcul frica, cea care explică indiferența cu care îi tratează pe orbi și violențele ulterioare. Nu este de mirare că Eseu despre orbire pare a vorbi despre exterminarea evreilor, sunt atâtea asemănări între cele două istorii, cu deosebirea că, în povestea lui Saramago, asupritorii sunt loviți de aceeași soartă în final.

Pe măsură ce sosesc din ce în ce mai mulți orbi și spitalul se umple până la refuz, viața devine aproape de nesuportat; cu toate acestea, oamenii se adaptează noii lor condiții, căci așa este natura umană, ea se obișnuiește cu aproape orice, coborând una câte una treptele degradării, până când atinge abisul abjecției. Saramago nu ne ferește de cele mai dezgustătoare aspecte ale existenței, prezentând cu ostentație realitatea murdară a vieții. Chiar dacă orbii nu-și pot imagina ceva mai rău decât ceea ce trăiesc aici (deși pentru rău nu există limite), ei pot găsi până și în cele mai rele necazuri o fărâmă de bine, suficientă pentru a le suporta cu răbdare.

În marea de orbi, cineva continuă să vadă și păstrează tăcerea. În condițiile crunte din carantină, ochii pot fi o binecuvântare sau un blestem, pentru că ei cuprind dimensiunea monstruoasă a vieții de aici - mizeria, degradarea umană, moartea și faptele înjositoare la care cei slabi sunt supuși de către cei puternici (căci în orice societate, oricât de lovită de soartă, oamenii se împart tot în aceste două categorii). Până și în sufletele pierdute există o părticică luminoasă și nobilă, spune Saramago la începutul cărții, însă devine din ce în ce mai greu să o descoperi în cloaca animalică în care sentimentele se pierd sau se transformă, iar pojghița egoismului devine un scut necesar supraviețuirii. [spoiler] 

De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. (pag. 271)

Există o relație directă între ochi și sentimente? se întreabă Saramago. Sentimentele cu care trăim, cele care ne dau măsura a ceea ce suntem, s-au născut oare din ochii pe care îi avem? Orbii lui încă trăiesc din amintirea a ceea ce simțeau înainte de a-și pierde vederea, însă ei se pervertesc și se adaptează treptat, devenind ființe noi în care se nasc sentimente autentice de orbi.


P.S. Mi-au venit în minte cuvintele personajului Volodia din Scrisorarul lui Mihail Șișkin, care vorbește, printre altele, și de orbire. El spune că frica de orbire a fost inventată de văzători, pentru că orbii se tem de întunericul din urechi; lor le este frică să nu surzească. 

P.P.S. Încă un citat din Eseu despre orbire care mi-a plăcut:

Dacă înainte de fiecare gest, am încerca să-i prevedem toate consecințele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuși să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim. Rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform și de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârșit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să ne cerem iertare, de altfel, unii spun că asta este nemurirea de care se tot vorbește. (pag. 70)


Editura: Polirom, 2008
Traducere: Mioara Caragea
Număr de pagini: 272


11 comentarii:

  1. Tot ma invart pe langa ea, dar am apucat sa vad filmul. O voi citi vreodata.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, e un pic ciudat când știi deja despre ce este vorba. Eu am văzut filmul mai demult și - în stilul propriu - am uitat mare parte din el, însă imaginile mi-au revenit pe parcursul lecturii. Peste câțiva ani, poate citești și romanul - pe mine m-a ținut cu sufletul la gură, chiar dacă știam finalul.

      Ștergere
  2. Am citit (in sfarsit!) cartea si am recitit si recenzia ta. Am zis ca acum, daca am citit cartea, o sa o vad cu alti ochi.
    M-a cam dezamagit finalul, ma asteptam la ceva mai wow, dar subiectul e foarte bun asa ca n-o sa ma supar prea tare de final :P
    La fel am patit si cu intermitentele mortii, tot de Saramago.
    Ma tot gandesc daca sa vad filmul, dar nu cred. Mi-a fost de ajuns ca mi-am imaginat :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gata, m-am prins de ce nu imi postase prima data: nu eram logata.

      Ștergere
    2. Ha, mulțumesc pentru perseverență, Rox. Mă bucur de fiecare comentariu primit și de fiecare cititor care se întoarce. :)
      Văd că ai intrat în viteză cu Saramago, mă bucur că îți place. Vreau să citesc și ”Intermitențele morții”, ca de altfel tot ce a scris el, dar o să-mi ia ceva timp... Următoarea pe listă este ”Manual de pictură și caligrafie”, recomandat chiar de traducătoare.
      Chestia cu finalul depinde de gustul și așteptările fiecărui cititor în parte... Mie mi-a plăcut, mi s-a părut potrivit, chiar dacă povestea nu s-a încheiat cu jocuri de artificii și cu inima în gât - pe de altă parte, autorul ne-a ținut în starea asta pe tot parcursul romanului, și parcă la final se potrivește ceva mai calm (în aparență, însă), care să ne ridice și niște semne de întrebare: ce va urma, cum se vor schimba oamenii după acea experiență?

      Ștergere
    3. Marturisesc ca n-am reusit sa vad filmul pana la capat.
      Dar cine a citit eseul despre orbire, ar trebui sa-l citeasca si pe cel despre luciditate, caci daca in primul autoritatile ii izoleaza pe orbi, in al doilea ii persecuta si in final ii ucid pe cei care vedeau (sau incep sa vada intre timp)... Tema se regaseste si in Manual de Pictura si Caligrafie, chiar daca intr-o cu totul alta invesmantare, Dar aici finalul e fericit (asta ca sa va stimulez sa-l cititi! ;-) ) (GB)

      Ștergere
    4. A, ce mă bucur că ați revenit! Îmi lipseau comentariile dvs. :)
      Manualul lui Saramago se găsește chiar lângă mine, dar iată că nu l-am început, deși m-am agitat să-l obțin (m-ați convins, după cum vedeți!). Am avut o lună aglomerată în care am citit doar trei cărți, ceea ce este foarte puțin pentru mine. Acum mă lupt cu un roman extraordinar, Gould's Book of Fish, care este atât de dificil în original încât am luat de la bibliotecă traducerea în română, pentru a le citi în paralel. Ei, și aici m-am gândit la dvs., cu plăcerea și ambiția pe care le aveți de a reda cât mai bine textul tradus, pentru că această traducere este foarte departe de original - și este o mare pierdere pentru carte. Dar am menționat asta pentru că, nu știu cum se face, în romanul lui Richard Flanagan este vorba tot despre artă și artist, dar în condiții cu totul atipice (penitenciariul de pe insula Sarah, Tasmania). Iar acest Gould a existat în realitate și picturile lui cu pești se află acum în patrimoniul UNESCO. Dar să mă opresc, căci aș vorbi într-una despre acest roman - efectiv, m-am îndrăgostit de o carte. :)

      Ștergere
    5. Eram chiar in tara lui Saramago cand ati publicat aceasta recenzie, mai-mai sa ajung, in sfarsit, la Azinhaga, dar nu s-a intamplat nici de data asta :- ( Poate data viitoare. Ca v-ati indragostit de o carte nu-i ceva nemaiauzit decat pentru cei care cred ca nu te poti indragosti decat de o persoana. Astept recenzia cu interes. Lucrul facut cu drag(oste) e lucrul cel mai bun. Si e atat de bine sa poti face ce iubesti! (GB)

      Ștergere
    6. Da, aveți mare dreptate, e atât de bine să poți face ce iubești!
      Nu auzisem de Azinhaga până acum, dar am văzut că e localitatea în care s-a născut Saramago. Ei, e de înțeles, în cazul acesta. Eu sper să ajungeți până la urmă și la Azinhaga, și în Madeira! :)

      Ștergere
  3. Cand am rasfoit "Eseu despre orbire" am ramas socat putin de faptul ca nu vedeam nicio liniuta de dialog. Am crezut ca, din cauza frazelor lungi, lectura va decurge greu. Dar, spre surprinderea mea Saramago chiar m-a captivat. Urmatoarea pe lista mea e Pestera.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Totuși, lectura romanului nu este chiar floare la ureche, iar Saramago este destul de obositor pentru unii cititori, așa că nu pot decât să mă bucur că pe tine te-a captivat. Poate citești și ”Eseu despre luciditate”, un fel de continuare la ”Eseu despre orbire”.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...