Morarul care urla la lună - Arto Paasilinna

Iată un roman minunat pe care l-am citit cu mare plăcere și a doua oară. Am resimțit aceeași emoție, m-am întristat și m-am amuzat citind din nou aventurile morarului Huttunen, respins de societate din cauza firii lui ciudate și a felului radical în care tratează prostia și răutatea semenilor săi. Morarul care urla la lună este o poveste înduioșătoare despre lipsa de toleranță a oamenilor, despre libertate și imposibilitatea de a o obține.

Personajul lui Gunnar Huttunen este unul memorabil - de câte ori ați întâlnit în literatură (sau în realitate) un morar care să urle la lună? Cu toate că este un pic nebun, având și tendințe violente și piromane, este imposibil să nu-l îndrăgești pe Huttunen, un erou atipic, parcă descins dintr-o saga islandeză. Iar Arto Paasilinna, cu mult umor și ironie fină, își supune personajul la tot felul de încercări care mi-au trezit câteva accese de revoltă, nu prea diferite de cele ale hulitului morar.

Dar să povestesc un pic și despre ce se petrece în acest roman. Cândva după cel de-al doilea Război Mondial, un bărbat un pic cam ciudat sosește într-un sat din Laponia, unde cumpără moara dezafectată și o repune în funcțiune. Trecutul lui este misterios, iar sătenii află doar că vine din sud, unde moara i-a fost mistuită de foc și, odată cu ea, și nevasta. Bărbatul alternează între stări de deprimare, când este taciturn și arțăgos, și o veselie debordantă, când îi distrează pe cei strânși la moară cu povești și glume, dar mai ales imitând cu iscusință diverse animale și păsări. Sătenii i-ar trece cu vederea stările schimbătoare de spirit dacă morarul nu i-ar deranja în timpul nopții cu urletele sale prelungi și tânguitoare, care stârnesc toți câinii din sat, astfel că nimeni nu mai poate dormi până în zori. 

Societatea nu poate accepta o deviere de la normalitate atunci când este afectată în mod direct, astfel că Huttunen se confruntă cu tot felul de plângeri care degenerează în conflicte, pentru că morarul nu poate tolera nedreptățile care i se fac. Coboară cântarul negustorului în fântână, o lovește cu ușa pe femeia obeză care trăgea cu urechea, aruncă cu explozibil în râu și îi udă pe localnici din cap până-n picioare, taie stâlpul cu firele de telefonie și e cât pe ce să dea foc bisericii. Nu este de mirare că morarul, după atâtea fapte „condamnabile”, își atrage antipatia generală și devine inamicul întregului sat, iar doctorul îl declară nebun și-l trimite la ospiciu. 

N-aș vrea să spun prea multe, pentru că se întâmplă o grămadă de lucruri în acest roman și sunt multe răsturnări de situație, însă Huttunen se luptă din răsputeri să își recapete libertatea, ajungând până la urmă să trăiască în pădure, unde e vânat precum un animal sălbatic. Parcă nu există niciun moment de respiro pentru morarul năpăstuit, care abia își încropește un adăpost că și este descoperit și hăituit, de parcă ar fi cel mai mare criminal din istoria Finlandei. Din fericire, există și câțiva oameni cu suflet printre sătenii lipsiți de toleranță: Sanelma, frumoasa consilieră horticolă de care se îndrăgostește, Portimo, bătrânul polițist care îl ajută de câteva ori să scape, Piittisjarvi, poștașul bețiv care îi aduce corespondența în ascunzătoare. 

Huttunen, în numele legii, fusese pus în stare de inferioritate. Era transformat într-un pustnic, căruia toate bunurile materiale îi fuseseră interzise, începând de la hrană până la iubire. Ca unui criminal înrăit îi smulgeau de la gură pâinea, iar femeia i-o urmăreau ca pe o complice la crimă.

Arto Paasilinna strecoară și câteva comentarii politice și sociale în Morarul care urla la lună, aducând în discuție îmbogățirea fermierilor finlandezi pe seama războiului din Coreea (Evident, prostălăii ăştia din sat adorau războiul din Coreea. Mulţi se îmbogăţiseră deja. Vânduseră copaci din pădure la timpul potrivit), monopolul pe care băncile îl au asupra economiilor oamenilor de rând (Nu am încredere în băncile de la care nu-ţi poţi ridica banii decât dacă vii cu puşca) sau atacând cu un umor subtil Uniunea Sovietică (În ziar mai scria că sovieticii vor participa pentru prima oară la Olimpiadă. De ce nu? îşi zise Huttunen. Probabil că erau buni la aruncarea ciocanului. Dacă te gândeşti cum lansau grenadele de mână la Syvari!).

Este imposibil ca acest roman să nu atingă în cititor câteva coarde sensibile. N-ai cum să nu te revolți alături de morar împotriva prostiei și răutății omenești, care nu-și poate recunoaște propria nebunie, însă o condamnă vehement la alții. Într-o lume meschină și avară, morarul cinstit și muncitor apare mai „normal” decât toți ceilalți la un loc. Însă el nu este pregătit să-și ascundă ciudățenia pentru a fi acceptat de către societate. Lupta lui pentru libertate este o bătălie pierdută, pentru că cei „normali” sunt mulți și au legea de partea lor.  

Finalul este misterios, cu accente fantastice - avem parte de o metamorfoză sau de o dispariție inexplicabilă, însă libertatea mult râvnită este obținută, în cele din urmă, chiar și cu prețul condiției umane. Dar ce preț mai poți pune pe umanitate după ce dai piept cu latura ei egoistă și intolerantă? Singura scăpare este de a renunța la ea și a deveni asemenea animalelor pe care morarul le imită cu atâta iscusință.

Cartea finlandezului mi-a trezit ecouri din romanele scriitorului islandez Halldór Laxness, care au câte un protagonist masculin cu totul aparte, în strânsă legătură cu natura; morarul lui Paasilinna și-ar găsi cu siguranță un loc binemeritat printre Bjartur, Steinar sau Alfgrimur (hmm, chiar și cei de la NY Times cred că romanul aduce cu Laxness, deci nu mi s-a părut doar mie...).

Editura: Polirom, 2004

Traducere: Teodor Palic

Număr de pagini: 288