Generalul armatei moarte - Ismail Kadaré

M-am ales cu acest roman în urma unei vizite la bibliotecă, unde nu am găsit ceea ce căutam, iar mâna mea s-a îndreptat instinctiv spre această carte pe care mi-o doream de mai multă vreme, și iată cum, circular și previzibil, am ajuns din nou să-l citesc pe Ismail Kadaré, a cărui Albanie saturată de mituri și moarte a ajuns să mă obsedeze. În încercarea de a demitologiza Albania, de a-i scoate în evidență, cu o aparentă ostentație și asprime, tarele, obsesiile, latura barbară și caracterul războinic al locuitorilor săi, scriitorul a reușit doar să sporească misterul și puterea de atracție a acestei țări, așa cum o ușă închisă atrage irezistibil, în ciuda avertismentelor și a pericolelor ce pândesc de cealaltă parte. 

Alături de generalul fără nume, am cutreierat munții învăluiți în neguri ai Albaniei, câmpiile înnecate în noroaie și țărmul Adriaticii cu buncărele în ruină, care îi dau țării zărite de pe mare un aer de fortăreață. În acest roman am întrevăzut, mult mai intens decât în orice altă carte a scriitorului, Albania cea misterioasă, cea amenințătoare, cea sumbră și neprimitoare, în care oamenii par desprinși din decorul unei tragedii antice. Sub influența cuvintelor lui Kadare (care, în traducerea excelentă a lui Marius Dobrescu, au păstrat o poezie și un ritm încântător), această țară prea puțin cunoscută a căpătat contur și suflare, devenind un organism viu, palpabil, pe care am început să îl privesc cu un amestec de teamă și fascinație.

Un general al unei țări care a ocupat Albania în cel de-al doilea Război Mondial se întoarce, peste douăzeci de ani, să strângă rămășițele armatei pe care alți generali au dus-o la pieire. Cu hărți și liste, cu sute de mărturii despre locurile în care veteranii și-au îngropat camarazii uciși, generalul și preotul care-l însoțește adună osemintele soldaților pentru a le reda pământului pe care s-au născut. Din mormintele împrăștiate pe tot cuprinsul Albaniei, prin munți cu prăpăstii sinistre și piscuri tăioase, prin sate unde oamenii îi privesc cu dușmănie, cei doi reconstituie o armată fantomatică împachetată în saci de nailon, pe care generalul o dirijează în gând, refăcând luptele pierdute și conducându-i pe soldați la victorie.

Prin hăurile acelea și pe coclaurii încețoșați dormea armata pe care el venise s-o dezgroape. [...] Armata lui se afla acolo, în afara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ.

Generalul a sosit în Albania anilor '60 cu un sentiment de mândrie trezit de misiunea sfântă care i-a fost încredințată; în adâncul lui, el îi urăște și îi disprețuiește pe locuitorii acestei țări înapoiate și barbare. Însă, pe măsură ce lunile trec și generalul cutreieră țara-n lung și-n lat, pecetea tragică a poporului albanez i se insinuează în gânduri, laolaltă cu frânturi din jurnalele recuperate ale soldaților morți. Străbătând peisajele cenușii, privind straiele de doliu ale bătrânelor, ascultând cântecele de jale ale bărbaților, siguranța de la început îi dispare puțin câte puțin, făcând loc tristeții, singurătății și temerilor. Căci, odată cu apropierea de un popor mândru și neobișnuit, generalul descoperă istoria nespusă a războiului: cruzimea compatrioților săi, care au pustiit satele și au ucis fără milă, dar și lașitatea soldaților dezertori, care au devenit văcari și dădace în slujba albanezilor. 

Văzut prin ochii generalului și ai preotului care-l însoțește, dar și prin gândurile pe care soldații morți le-au înscris în jurnalele lor, poporul albanez capătă o dimensiune legendară și înfricoșătoare. Aspri, batjocoritori și neînfricați, acești oameni poartă în sânge pornirea de a ucide și de a fi uciși - o tendință distructivă care, aparent, îi va duce la pieire. Pentru albanezi, obișnuiți cu armele încă din copilărie, războiul este o stare naturală, care iese la suprafață chiar și pe timp de pace, când ucid în contul vendetelor cutumiare. Generalul observă că poți să sapi și să te strecori cu ușurință sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată. Însă același pământ se încăpățânează să ascundă în măruntaiele lui osemintele câtorva soldați ce l-au pustiit în urmă cu douăzeci de ani - iar oasele rămase în urmă îi apar generalului drept însăși esența războiului.

Amplificată și hiperbolizată, barbaria albanezilor ajunge să acopere, prin dimensiunea mitică pe care o capătă, un tablou mult mai vast și mai cutremurător - cel al atrocităților comise de armata fascistă în cel de-al doilea Război Mondial. Este ușor de trecut cu vederea (iar eu eram la un pas să o fac) ironia subtilă din spatele poveștii, pentru că autorul nu menționează decât târziu țara din care au sosit preotul și generalul. Noroc că sunt doar câteva mii, spune preotul neamț*, gândindu-se probabil la ravagiile pe care albanezii războinici le-ar fi putut face în țările învecinate, ignorând însă, cu bună știință, răul pe care poporul său l-a comis deja pe întregul continent. 

*Mi s-a atras atenția că generalul și preotul nu sunt nemți, ci italieni, dar prefer să las intactă această greșeală de interpretare pentru că, pe de o parte, nu vreau să par mai bună decât sunt, iar pe de altă parte, sunt uimită de faptul că scriitorul m-a lăsat să mă adâncesc în propria interpretare personală, fără a mă îndruma și corecta (sau a făcut-o atât de subtil încât ignoranța mea privind amănuntele istorice m-a împiedicat să-l înțeleg).

Generalul armatei moarte nu se abate de la tipicul cu care scriitorul m-a obișnuit în celelalte romane ale sale: mult timp după lectura cărții, substraturile poveștii continuă să iasă la suprafață, iar ideile se adună compact, lăsând în urmă ritmul uneori mai lent al cărții. Deși eram deja familiarizată cu Gjakmarrja și alte tradiții albaneze străvechi, din acest roman am aflat noi amănunte și noi legende fascinante, care mi-au întregit cunoașterea fragmentară a acestei țări care revine obsesiv în scrierile lui Ismail Kadaré. Autorul mi-a atras atenția și asupra steagului în roșu și negru al Albaniei, care poartă în el trăsăturile definitorii ale acestui popor, sângele și moartea - căci, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată.

Editura: Polirom, 2011

Traducere: Marius Dobrescu

Număr de pagini: 224