Pe când eram o operă de artă - Eric-Emmanuel Schmitt

vineri, 29 august 2014


Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt nu fără o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea câtorva cărți publicate la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Dar curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă cartea rămâne, până la ultima pagină, o lectură aproape perfectă din categoria așa-zisă „ușoară”.

Nu știu cum aș putea vorbi despre acest roman fără a intra în detalii și fără a-i divulga subiectul - și tocmai acest lucru încerc să îl evit, pentru că merită să începeți povestea protagonistului Adam fără a ști mare lucru despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă nu vă plac spoilerele, vă recomand să evitați și textul din interiorul ultimei coperte; eu am avut norocul să nu-l observ, astfel că, în întregime neștiutoare, m-am avântat în lectura plină de surprize - căci Pe când eram o operă de artă este ca o cutie fermecată din care ies, parcă la infinit, lucruri neașteptate. 

Vă pot spune însă cum începe romanul: un tânăr de douăzeci de ani este hotărât să se sinucidă, după o viață nefericită petrecută în umbra fraților săi gemeni, adorați de întreaga lume pentru frumusețea lor. În copilărie, fusese vesel și fericit, convins că este magnific asemenea fraților săi - dar, odată ajuns la școală, percepția despre sine i se năruie în hohotele de râs ale colegilor. După ani de existență fără valoare, lipsită de frumusețe, inteligență sau noroc, tânărul se află pe buza unei faleze abrupte, hotărât ca de această dată să ducă la bun sfârșit cel mai important și mai demn act din viața sa. Însă planul îi este dat peste cap de un bărbat excentric, care îi cere douăzeci și patru de ore din viața sa pentru a-l convinge să renunțe la sinucidere. Ajuns într-o casă somptuoasă, vrăjit de stranietatea Binefăcătorului său (care, printre alte ciudățenii, are o soție - a opta - conservată la gheață), tânărul acceptă propunerea acestuia. Astfel începe o poveste incredibilă, care are ca sursă de inspirație binecunoscutul pact încheiat cu Diavolul - însă Adam va afla că celebritatea și admirația vin cu un preț destul de greu de plătit...

Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumusețea. Atunci când se arată rar, frumusețea iluminează lumea. Dacă însă te ciocnești de ea în fiecare zi, arde și provoacă răni care nu se vindecă niciodată. [...] În tinerețe, când mi-am dorit ca frumusețea să-și aibă sălaș în mine, am fost nefericit. Acum, știu și accept că ea este peste tot în jurul meu. 

Pe când eram o operă de artă mi-a amintit de romanul Torturaţi-l pe artist al lui Joey Goebel. Ambele tratează arta ca rezultat al unor constrângeri și manipulări, arta obținută prin denaturea și modelarea personalității, prin menținerea subiectului într-un mediu controlat și artificial. În cele două romane, pierderea unor libertăți, a unor atribute umane este văzută ca o cale sigură spre creație, succes și notorietate. 

Eric-Emmanuel Schmitt vorbește în această carte despre lumea noastră superficială și ușor de manipulat, în care frumusețea este la mare preț, deși, de multe ori, ea este doar o poleială care ascunde defecte, egoism și o lipsă de sensibilitate. Adevăratele valori umane se regăsesc dincolo de aspectul exterior, dar puțini oameni le pot recunoaște și aprecia, pentru că cei mai mulți se mulțumesc, ei înșiși, cu o puținătate a spiritului. De aceea Binefăcătorul lui Adam consideră că, din cele trei vieți ale omului (a trupului, a conștiinței și a discursului) contează doar ultima dintre ele (suntem ceva despre care vorbesc alții), lumea aparențelor fiind singura care ne permite să intervenim și să manipulăm percepțiile celorlalți. 

E o victimă a vremurilor noastre. Sau mai degrabă a discursului vremurilor noastre despre ele însele. Ni se spune că aparența este importantă, ni se propune să cumpărăm bunuri și servicii care ne schimbă sau ne îmbunătățesc aparența. Presupun că Adam, ca atâția alții, a căzut în această capcană. Trebuie să se fi simțit tare nefericit, dacă s-a căutat acolo unde nu se putea regăsi: în aparențe.

Desigur, romanul aduce în prim-plan arta, procesul creator și valoarea operei. Ce înseamnă arta autentică? Dacă arta nu este imitație, atunci creația Naturii - care produce artă în cantități industriale, copii peste copii ale aceluiași organism vegetal sau animal - este mai puțin lipsită de imaginație și de valoare? Numai ceva bizar, unic, fără pereche - cu alte cuvinte, ceva inovator - poate fi numit artă? Dincolo de întrebările pe care le ridică lectura romanului, Eric-Emmanuel Schmitt vorbește despre cariere care se construiesc în presă și nu în atelier, despre succesul care vine din vanitate și nu din talent. 

Gloria li se potrivește mai mult morților, e o haină de împrumut, pe cei vii îi face ridicoli, spune un personaj al romanului. În goana după notorietate și afirmare, mulți așa-ziși artiști recurg la performance-uri ciudate, grotești, care de multe ori frizează absurdul. Este edificatoare scena în care Adam se plimbă prin expoziția de la Tokio, The Body Art Exhibition, unde se petrec tot felul de lucruri bizare: un bărbat pictat pe întregul corp se izbește cu toată puterea de un panou agățat de perete; un altul stă agățat în cârlige de tavanul sălii; o femeie este operată în direct de chirurgi plasticieni, conform cu cele mai recente idei ale artistei; un fachir se crucifică la bienalele de artă contemporană. 

Artiștii lumii contemporane fac uz de propriul trup - cea mai la îndemână unealtă prin care pot atrage atenția - ca o expresie autentică a personalității lor sau doar ca un demers conștient pentru atingerea celebrității. Dar oare locul lor nu este mai degrabă la circ decât într-un spațiu expozițional? Această pseudo-artă pare a fi o rezolvare facilă a originalității, într-o lume prea grăbită în încercarea de a atinge succesul și prea superficială pentru a găsi și aprecia adevărata valoare. Bizare și șocante, demersurile acestor performeri contemporani par să indice o artă falsă, creată artificial, în conformitate cu timpurile și publicul care o poate aprecia. Căci, de obicei, succesul e ceva ce nu vine dinspre artist, ci dinspre public. Iar cel ce știe să manipuleze opinia publică, provocând reacții, stârnind scandaluri, acela este de multe ori privit ca având valoare, căci oamenii cred că lucrurile despre care se vorbește mult sunt și cele mai meritorii


PS: Un citat despre falșii artiști din Mărturisirea lui Lúcio de Mário de Sá-Carneiro: 

Ah! Câtă dreptate avea Gervásio, cum îi disprețuiam eu, în fond, pe acei oameni - artiștii. Adică falșii artiști, a căror operă se limitează la atitudinile lor; care vorbesc cu insolență, care se dovedesc complicați în simțuri și pofte, artificiali, enervanți, insuportabili. În fine, care sunt exploatatori ai artei numai în ceea ce are ea fals și de suprafață. 


Editura: Humanitas Fiction, 2011
Traducere: Marieva Cătălina Ionescu
Număr de pagini: 221


3 comentarii

  1. Iar ati reusit sa-mi starniti curiozitatea! Cred ca voi cauta cartea. Fie si numai ca sa-i dau replica Binefacatorului lui Adam. Caci esentiala este, de fapt, viata constiintei, care ne permite sa ne centram in noi insine. Si odata centrati, ne putem juca si cu celelalte doua vieti, care sunt nisipuri miscatoare. Marea majoritate fac insa greseala de a se centra pe acestea din urma.
    In ce priveste creatiile Naturii, ea nu se repeta niciodata, chiar daca face "copii peste copii".
    Pe de alta parte, artistul "facut" de societate este ceva artificial (gen Gervásio Vila-Nova, daca tot ati pomenit de "Marturisirea lui Lúcio"). Adevaratul artist se naste, iar societatea îl poate, eventual, ajuta sa se descopere si sa se automodeleze, fara insa a se denatura, dimpotriva. Si ma duc iar cu gandul la "Manual de pictura si caligrafie" al lui Saramago, care trateaza exact transformarea artistului "facut" in artist auto-modelat. (GB).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc pentru acest comentariu atât de interesant! V-aș fi oferit chiar eu cartea, dar a fost împrumutată de la bibliotecă.
      Aveți dreptate că cea mai importantă este viața conștiinței, dar, trăind în această lume care pune atât de mult accent pe aparențe, este greu de ignorat presiunea acestora. Suntem dependenți de atenție, de aprecierea celor din jur, dorim să ne facem plăcuți și iubiți, iar pentru a avea toate acestea, de multe ori ascundem adevăratul eu interior și creăm iluzia unui eu mai plăcut, mai independent, mai bun sau mai original.
      Legat de Gervásio Vila-Nova, mi-a rămas în memorie concepția lui referitoare la artiști: el considera că artistul nu se dezvăluie prin operele sale, ci prin personalitatea sa, prin stilul său exterior (aspectul fizic, comportamentul) care trebuia să fie interesant, chiar genial. Ba mergea și mai departe, atribuind celorlalți oameni însușiri pe care nu le aveau, construind individualități după bunul plac.
      Voi citi în curând "Manual de pictură și caligrafie", sunt mai mult decât curioasă și nerăbdătoare să cunosc ideile lui Saramago pe tema artistului „fabricat”.

      Ștergere
  2. Paradoxul este ca, odata centrati in noi insine, nevoia de atentia celorlalti se diminueaza de la sine si devenim mai putin dependenti. Si cui nu-i place independenta, libertatea?...
    De ce sa cream iluzia unui eu independent si sa nu oferim imaginea (reala) a unui astfel de eu? Daca oferim conventionalisme sau iluzii, primim tot conventionalsme/iluzii, care nu ne vor implini niciodata si vom merge din frustrare in frustrare,
    Si veti gasi tot in Manualul lui Saramago (inca o carte a trezirii, ca si Rakushisha!) diferenta dintre conventionalism si autentic, Si o veti gasi si la Jorge Amado. Conventionalismul sufoca, autenticul implineste.(GB)

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.