Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt

► „Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 221 pag. | Traducere: Marieva Cătălina Ionescu

Titlul original: „Lorsque j'étais une œuvre d'art”, 2002 | Țara: Franța

---

Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt cu o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea de care autorul se bucură la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Însă curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă, per total, „Pe când eram o operă de artă” mi s-a părut o lectură foarte bună din categoria cărților ușoare.

Nu știu cum aș putea vorbi despre acest roman fără a intra în detalii și fără a-i divulga subiectul – și tocmai asta încerc să evit, pentru că merită să începeți povestea lui Adam, protagonistul cărții, fără a ști mare lucru despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă nu vă plac spoilerele, ar fi bine să evitați și textul din interiorul ultimei coperte; eu am avut norocul să nu-l observ, astfel că, în întregime neștiutoare, m-am avântat în lectura plină de surprize – căci „Pe când eram o operă de artă” este ca o cutie fermecată din care ies, parcă la nesfârșit, lucruri neașteptate.

Vă pot spune însă cum începe romanul: un tânăr de douăzeci de ani a luat hotărârea de a se sinucide, după o viață nefericită petrecută în umbra fraților săi gemeni, adorați de întreaga lume pentru frumusețea lor. În copilărie a fost vesel și fericit, convins că este asemenea fraților săi – dar, odată ajuns la școală, percepția despre sine s-a năruit în hohotele de râs ale colegilor. După ani de existență fără valoare, tânărul se află pe buza unei faleze abrupte, hotărât să ducă la bun sfârșit ceea ce consideră a fi cel mai important și mai demn act din viața sa. Însă planul îi este dat peste cap de apariția unui bărbat excentric, care îi cere douăzeci și patru de ore pentru a-l convinge să renunțe la sinucidere. Ajuns într-o casă somptuoasă și vrăjit de stranietatea Binefăcătorului său (care, printre alte ciudățenii, are o soție, a opta, conservată la gheață), tânărul îi acceptă propunerea. Astfel începe o poveste incredibilă, având ca sursă de inspirație binecunoscutul pact cu Diavolul – însă, pe parcurs, Adam va afla că celebritatea și admirația vin cu un preț destul de greu de plătit...

Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumusețea. Atunci când se arată rar, frumusețea iluminează lumea. Dacă însă te ciocnești de ea în fiecare zi, arde și provoacă răni care nu se vindecă niciodată. (...) În tinerețe, când mi-am dorit ca frumusețea să-și aibă sălaș în mine, am fost nefericit. Acum, știu și accept că ea este peste tot în jurul meu.

„Pe când eram o operă de artă” mi-a amintit de romanul lui Joey Goebel, „Torturaţi-l pe artist”. Ambele tratează arta ca rezultat al unor constrângeri și manipulări, arta obținută prin modelarea și alterarea personalității, prin menținerea subiectului într-un mediu controlat și artificial. În cele două romane, pierderea unor libertăți și a unor atribute umane este văzută ca o cale sigură spre creație și notorietate.

Eric-Emmanuel Schmitt vorbește în această carte despre lumea noastră superficială și ușor de manipulat, în care frumusețea este la mare preț, deși, de multe ori, ea este doar un ambalaj strălucitor care ascunde o lipsă de sensibilitate și tot felul de defecte. Adevăratele valori umane se regăsesc dincolo de aspectul exterior, însă puțini oameni le pot recunoaște și aprecia, pentru că ei înșiși se mulțumesc cu o puținătate a spiritului. Binefăcătorul lui Adam consideră că, din cele trei vieți ale omului (a trupului, a conștiinței și a discursului) contează doar ultima dintre ele, căci lumea aparențelor este singura care ne permite să manipulăm percepțiile celorlalți: „suntem ceva despre care vorbesc alții”.

E o victimă a vremurilor noastre. Sau mai degrabă a discursului vremurilor noastre despre ele însele. Ni se spune că aparența este importantă, ni se propune să cumpărăm bunuri și servicii care ne schimbă sau ne îmbunătățesc aparența. Presupun că Adam, ca atâția alții, a căzut în această capcană. Trebuie să se fi simțit tare nefericit, dacă s-a căutat acolo unde nu se putea regăsi: în aparențe.

Romanul aduce în prim-plan arta, procesul creator și valoarea unei opere. Ce înseamnă arta autentică? Dacă arta nu este imitație, atunci creația Naturii, care produce artă în cantități industriale, copii peste copii ale aceluiași organism vegetal sau animal, este mai puțin lipsită de valoare? Numai ceva bizar, unic, fără pereche (cu alte cuvinte, ceva inovator) poate fi numit artă? Dincolo de întrebările pe care le ridică lectura cărții, Eric-Emmanuel Schmitt vorbește despre cariere care se construiesc în presă și nu în atelier, despre succesul care vine din vanitate și nu din talent.

„Gloria li se potrivește mai mult morților, e o haină de împrumut, pe cei vii îi face ridicoli”, spune un personaj al romanului. În goana după notorietate și afirmare, mulți așa-ziși artiști recurg la performance-uri ciudate și grotești, care adeseori frizează absurdul. Este edificatoare scena în care Adam se plimbă prin expoziția de la Tokio, „The Body Art Exhibition”, unde se petrec tot felul de lucruri bizare: un bărbat pictat pe tot corpul se izbește cu putere de un panou; un altul stă agățat în cârlige de tavanul sălii; o femeie este operată în direct de chirurgi plasticieni, după cele mai recente idei ale artistei; un fachir se crucifică la bienalele de artă contemporană.

Artiștii de astăzi fac uz de propriul trup – unealta cea mai la îndemână pentru a atrage atenția – ca o expresie autentică a personalității lor sau doar ca un demers conștient pentru obținerea celebrității. Dar oare locul lor nu este mai degrabă la circ decât într-un spațiu expozițional? Această pseudo-artă pare a fi o rezolvare facilă a originalității, într-o lume prea grăbită să atingă succesul și prea superficială pentru a găsi și aprecia adevărata valoare. Bizare și șocante, reprezentațiile performerilor contemporani par să indice o artă creată artificial, adaptată timpurilor și publicului care o poate aprecia – fiindcă, de regulă, „succesul e ceva ce nu vine dinspre artist, ci dinspre public”. Iar acela care știe să manipuleze opinia publică, provocând reacții și stârnind scandaluri, este adeseori considerat un artist de valoare, căci „oamenii cred că lucrurile despre care se vorbește mult sunt și cele mai meritorii”.

P.S.: Un citat despre falșii artiști din „Mărturisirea lui Lúcio” de Mário de Sá-Carneiro:

Ah! Câtă dreptate avea Gervásio, cum îi disprețuiam eu, în fond, pe acei oameni – artiștii. Adică falșii artiști, a căror operă se limitează la atitudinile lor; care vorbesc cu insolență, care se dovedesc complicați în simțuri și pofte, artificiali, enervanți, insuportabili. În fine, care sunt exploatatori ai artei numai în ceea ce are ea fals și de suprafață.