Muzici şi faze - Ovidiu Verdeş

Romanul Muzici şi faze a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu știu cum a reușit un Ovidiu Verdeş de 37 de ani să intre în pielea unui adolescent de vreo 15 ani, dar a făcut-o foarte credibil. Pe parcursul întregului roman, chiar am avut senzația că îl aud vorbind pe protagonistul Tinuț - vorbind, nu scriind, pentru că limbajul lui este eminamente oral și auditiv, ca și cum aș fi stat cu băiatul ăsta la taclale pe o bancă, iar el mi-ar fi povestit pe nerăsuflate ce i s-a mai întâmplat în ultima vreme. Nu știu cât de personal este acest roman și în ce măsură este Tinuț un alter-ego al scriitorului (într-un interviu, acesta spune că, în realitate, era foarte diferit de personajul său, fiind mai degrabă interiorizat și „livresc”), dar, una peste alta, Ovidiu Verdeş ne-a dat un roman al adolescenței în comunism extrem de savuros, veridic și amuzant.

Muzici şi faze nu este vreo operă literară cu substraturi și pretenții, în schimb este o mostră de viață adolescentină în Bucureștiul anilor '70, un fel de documentar deschis și plin de umor care urmărește fidel câteva zile din viața lui Tinuț, chiar înainte ca băiatul să intre în vacanța de la finalul clasei a noua. Surprinzător sau nu, nu prea există decât referiri fugare și inconsistente la regimul comunist, lucru de înțeles, căci pe Tinuț nu prea îl interesează altceva în afară de preocupările imediate - adică fete, muzică, filme și problemele inerente adolescenței.

Mda, acesta este un Maiak

Tinuț, un băiat cuminte în fond, încă virgin, bun la română, talentat la desen, frumușel și deștept, dar pus pe glume și cam neserios, după cum spune dirigu' Popeye. Adolescentul este foarte pasionat de muzică și visează la un Maiak (habar n-aveam cum arată chestia asta), dar sculele sunt scumpe și trebuie puși bani deoparte. M-am mirat să descopăr ce muzică se asculta prin anii '70 (Beatles, Led Zeppelin, The Doors sau Peter Gabriel), căci nici prin gând nu mi-ar fi trecut că oamenii aveau acces la astfel de artiști pe atunci. Ei, uite că aveau - pe sub mână, ce-i drept, prin intermediul licențelor indiene sau bulgărești, dar și al discurilor originale păstrate cu grijă, ca niște adevărate comori. 

Într-un cuvînt, aveam MAIAK, tăticu'; parcă tot nu-mi venea să cred! Și urmau trei luni întregi de vacanță: de-abia așteptam să se facă mîine dimineață, să mă trezesc și, primu' lucru, să-l vad acolo, în colt, pe măsuță. Era soare, plăcut, fereastra deschisă; îmi făceam o cafea babană, aprindeam prima țigară, și ce-mi mai trebuia...? Îmi puneam ce vroia mușchiu' meu; piesele după care mă înnebuneam puteam să mi le pun de cîte ori aveam chef! Serios, dacă aveai scula ta și muzică bună, mare lucru nu mai trebuia să se-ntîmple: în fiecare zi parcă o luai de la capăt, da' nu era nasol, fiindcă ascultai, te gîndeai la tot felu' de tîmpenii, ți se părea ca nu-s' ce și nici nu simțeai cînd trece timpu'! (pag. 64)

Viața lui Tinuț se împarte între școală și cartierul Panduri, unde locuiește cu părinții medici; până într-a cincea a stat la bunica, fostă profesoară de română și văduvă de general, care-i povestea la culcare fragmente din Iliada și Odiseea. Adolescentului îi place de Hari, cea mai tare tipă din clasă, care îl cam enervează însă cu aerele ei și generozitatea cu care-și arată picioarele celorlalți băieți. Lumea romanului este pestriță și pitorească, cu numeroase personaje care, culmea, nu sunt greu de ținut minte: colegii de școală (Hari, Ina, Dana, Răz), gașca de la bloc (Mimi, Luci, Tanana), golanii din cartier (Oase, Nasu, Canțone) și fostul prieten Cipri, care e tare fricos, enervant și pârâcios. Și să nu-l uităm pe Bodi de la doi, un băiat mai mare pe care Tinuț aproape că îl idealizează, pentru că are o colecție impresionantă de muzică bună și cântă la chitară. 

Adolescentul povestește o grămadă de faze: tipa care l-a învățat să sărute, țigările șutite de la părinți, sticlele de Pepsi pe sub tejghea, întâlnirile din Parașută (cofetăria de cartier) sau de la rondul din Parcul Romniceanu, derapajele cu bicicleta pe marmura de la Academia Militară, filmele de la cinematograful din Drumul Sării, nebuna cartierului care ascultă muzică de fanfară la tranzistor, baba de la parter poreclită Șpionu, concursul de bășini din timpul orei sau efectul lacrimogen pe care-l are piesa Angie la gagici.

Tinuț ne avertizează la un moment dat că vorbește prea mult și, până la finalul romanului, avem tot timpul să îi dăm dreptate, căci dă dintr-una într-alta și turuie ca o moară stricată. Uneori, tonul capătă accente isterice când se entuziasmează, suntem copleșiți de poante, limbaj colocvial și onomatopee (ca simpaticul Zboooing), care ne transmit extraordinar de bine trăirile și personalitatea adolescentului. Alteori, Tinuț devine obositor când bate apa-n piuă pe aceeași problemă sau puțin plictisitor când povestește pe larg lucruri banale - dar, una peste alta, lectura trece pe nesimțite și parcă-i duci dorul băiatului când, în sfârșit, a tăcut din gură la finalul cărții. 

***

Deși eu nu mă născusem încă atunci când Tinuț își trăiește adolescența, m-am regăsit în multe aspecte ale acestui roman: timbrele în plic luate de la poștă, după care eram înnebunită, Philips-ul argintiu cu microfon pe care îl aveau și ai mei, febra înregistrării de casete (așa m-am ales cu niște muzică rap de la un vecin de care-mi plăcea, căci falsul interes pentru muzica lui preferată era singura scuză de a-l vizita), dorința de a-i aduce pe prieteni în cartierul în care am copilărit (eu am adus-o pe colega de bancă, dar după zece minute s-a plictisit teribil, așa că tot la ea la bloc am ajuns). E drept că n-am fumat, n-am băut alcoolice, n-am umblat cu golani (deși Gae Tigae, un băiat care m-a urmărit într-o zi cu o seringă, s-ar putea încadra la această categorie). Legat de muzici, îmi amintesc cu jenă că eram înnebunită după Jason Donovan, în așa hal încât m-a bușit plânsul când l-am văzut la televizor, într-un concert. Dar deja erau alte vremuri.

A, și să vă mai zic ceva: stăteam eu în parc și citeam din „Muzici şi faze”, când ajung la partea în care Hari îi dă lui Tinuț o porție de ardei umpluți. Măi nene, mi s-a făcut brusc foame și nu doar atât - m-a cuprins o poftă teribilă de ardei umpluți. Cred că nu mai mâncasem de câțiva ani buni, iar eu nu-i gătisem niciodată, că nu prea sunt o gospodină model. Așa că mă uit după o rețetă pe telefon, mă duc la magazin și cumpăr tot ce-mi trebuie, de parcă mi se făcuseră farmece. Mi-a ieșit o oală mai mare și una mai mică, dar i-am fiert prea mult și-am pus atâta bulion de-am crezut c-o să iasă o porcărie (din fericire, n-a ieșit). Deci, mulțumesc, domnule Ovidiu Verdeş. M-ați determinat să gătesc ardei umpluți pentru prima oară în viața mea. Bine că am citit cartea în timpul verii, că altfel dădeam o mică avere pe ardei, și nici nu erau dintr-ăia românești, cum știam eu că trebuie să fie.

Alte recenzii la Micawber, Chestii livrești, Lavinia, A Reader.

Editura: Aula, 2003

Număr de pagini: 376