marți, 26 august 2014

Mărturisirea lui Lúcio - Mário de Sá-Carneiro




Uneori, scurtimea unei cărți ascunde o forță concentrată până la punctul de rupere, iar cititorul trebuie să îi mulțumească autorului pentru că l-a eliberat la timp din îmbrățișarea hipnotică a prozei sale. Altfel, lectura ar fi devenit sufocantă, iar coborârea pe panta nebuniei - alături de personajul principal - s-ar fi transformat într-o povară de neîndurat. Mărturisirea lui Lúcio are o intensitate și un aer maladiv care stârnesc teamă, dar exercită, în același timp, o fascinație de netăgăduit. Profunzimea gândurilor lui Mário de Sá-Carneiro, luciditatea cu care își diseacă sufletul și ostentația cu care își expune cotloanele ascunse ale spiritului său chinuit, toate acestea au creat în interiorul meu un amestec de atracție și repulsie, stârnindu-mi totodată recunoașterea superficialității propriilor trăiri.

Înainte de a intra în lumea lui Sá-Carneiro, știam deja că autorul s-a sinucis acum aproape un secol, prin 1916, pe când avea doar 26 de ani (mereu mi s-a părut ciudat că, în fotografiile de epocă, oamenii arată considerabil mai în vârstă...). Motivul acestui exitus ne este oferit de traducătoarea Geogiana Bărbulescu în prefața excelent scrisă (pe care vă recomand să o citiți la final, pentru a evita dezlegările subiectului înainte de vreme), și anume incompatibilitatea dintre structura sa psiho-afectivă și tiparul de viață socială al epocii, în care nu și-a putut găsi locul. Prieten apropiat al lui Fernando Pessoa - împreună cu care a condus revista literară Orpheu - Mário de Sá-Carneiro a avut o mare influență asupra literaturii moderne portugheze, în ciuda puținelor lucrări publicate.

Mărturisirea lui Lúcio ne confruntă cu lumea interioară a geniului, care trăiește mai mult ca spirit și mai puțin ca trup, distanțându-se până la auto-excluziune de lumea banală și mediocră care nu îi poate recunoaște și aprecia genialitatea. Un spirit ținut veșnic treaz de neliniști, aspirații și idei înflăcărate, provocând o suferință continuă ce se materializează în dureri trupești. O lume imaterială, cea a gândurilor, care absoarbe existența geniului, ducând la o dispersare a concretului. Este mai greu de înțeles de ce Ricardo, unul dintre protagoniștii nuvelei, își declară imposibilitatea de a avea sentimente, de a simți afecțiune pentru cineva fără a-i poseda trupul - ca și cum sexualitatea, această ancorare în material, este pentru el (în funcție de cum privim lucrurile) o piedică în fața unei trăiri pur spirituale sau un catalizator necesar al acesteia.

În 1895, Lúcio Vaz, tânăr scriitor nehotărât și rătăcitor, studiază dreptul la Paris și frecventează cercurile artistice ale vremii. Singurul prieten constant este sculptorul Gervásio, un mare artist destinat ratării, a cărui aură misterioasă monopolizează atenția tuturor. Un geniu care se consumă pe el însuși, Gervásio va dispărea la un moment dat din viața lui Lúcio, făcându-i loc poetului Ricardo de Loureiro, cel care va schimba atât de dramatic existența fizică și spirituală a tânărului scriitor. Este memorabil cadrul în care cei doi se întâlnesc pentru prima oară - un spectacol obscen și fantasmagoric, în care voluptatea este surprinsă în artă prin mijlocirea unei lumini sexualizate.

Ricardo are o viață bizară - nu prin prisma ciudățeniilor pe care le-ar conține, ci prin cea a lipsei unor elemente care se regăsesc în viața oamenilor obișnuiți; ființa lui pare aproape scindată de tiparul unei existențe normale, fiind întoarsă spre interior, iar el se teme să nu dispară în lumea mereu în expansiune a gândurilor sale. Lúcio și Ricardo nu au mai nimic în comun, în afara dragostei pentru Paris și a înțelegerii perfecte dintre sufletele lor. În discuțiile lor zilnice, Ricardo coboară în cotloanele sensibile și dureroase ale sufletului, vorbind de neliniști, temeri și agonii care îl privează de fericirea și liniștea oamenilor de rând. Lúcio îl înțelege foarte bine, deși păstrează tăcerea asupra propriilor trăiri ([spoiler] spre final, el își asumă însă aceleași angoase și lipsuri pe care le-a expus prietenul său, într-o suprapunere-metamorfoză - sau poate recunoaștere-mărturisire - a sufletelor lor identice [/spoiler]).

Într-una din conversațiile lor, Lúcio și Ricardo vorbesc despre artiștii adevărați, care nu ies niciodată din cercul lor de aur pentru a coborî în lume și a se amesteca în viața obișnuită; numai geniul autentic se poate aventura printre mediocrități fără teama că va fi absorbit și întinat de banalitate. Putem percepe drept snobism și egocentrism faptul că cei doi își certifică superioritatea într-un mod mai degrabă arogant, trasând o demarcație clară între lumea lor (cercul lor de aur) și lumea mediocră a „majorității”, cea care duce la diluarea sau eșuarea geniului. Este foarte adevărat, însă, faptul că „majoritatea” se mulțumește cu o puținătate a spiritului (un strop de neliniști, o picătură de aspirații, o fărâmâ de suflet), idee reluată și de Pessoa când vorbește despre tristețea geniului de a cunoaște ignoranța universală

De multe ori, în jurul unui sărut se învârte întreaga umanitate. O confesiune a lui Ricardo îl aruncă pe Lúcio pe panta unei obsesii care îl va aduce în pragul nebuniei. Poetul îi mărturisește că nu are sentimente și că nu poate întoarce afecțiunea unei prietenii sau iubiri decât prin posedarea acelei persoane - însă această dorință este resimțită în suflet, nu în trup. E ca și cum Ricardo trăiește numai prin intermediul sufletului, iar trupul său este doar un înveliș nestatornic și becisnic, pe care poetul îl urăște. Pentru Lúcio reprezintă intrarea într-o lume ireală, în care pare să trăiască ceva ce a cunoscut demult, dar a uitat. Marta, o femeie fără amintiri și fără trecut, îl absoarbe pe Lúcio într-un vârtej de voluptate și dezgust, dar și într-un mister la granița fantasticului, din care singura scăpare este retragerea sau anihilarea. 

Am avut certitudinea că Mário de Sá-Carneiro se dedublează în Lúcio și Ricardo, iar trăirile lor sufletești sunt, în esență, cele ale scriitorului. Toată viața lui psihică pare a fi o proiecție a gândurilor din copilărie, amplificate, modificate și aduse în alte planuri. Totul îl plictisește, îl dezgustă, visele luminoase de odinioară sunt consumate și par mereu aceleași, iar unicul scop de a trăi devine acela de a-și consuma clipele. Nu am înțeles însă pe deplin de ce scrisul, pe care îl numește singurul refugiu în fața nefericirii și neadaptării, nu a putut constitui un scop îndeajuns de puternic pentru a rămâne în viață. Oare pentru că - după cum spune tot Geogiana Bărbulescu - un scriitor nu putea trăi pe atunci din arta sa, iar Sá-Carneiro a fost incapabil să se întrețină prin activități incompatibile cu eul său interior? Sau este vorba despre incongruența dintre geniu și lumea contemporană acestuia, care îl determină să pună la îndoială utilitatea și valoarea artei sale? 

Geniu în artă, Sá-Carneiro n-a avut nici bucurie, nici fericire în această viață. Numai arta, pe care a făcut-o sau a simțit-o, l-a îmbătat de satisfacție pentru câteva clipe. Așa sunt cei pe care Zeii i-au menit să fie de-ai lor. Nici iubirea nu-i vrea, nici speranța nu-i caută, nici gloria nu-i primește la sânul ei. Ori mor tineri, ori își supraviețuiesc lor înșiși, avându-și sălaș în lipsa de înțelegere sau în indiferență. El a murit tânăr, pentru că Zeii l-au iubit mult. (Fernando Pessoa despre Mário de Sá-Carneiro, pag. 16-17)


Editura: Univers, 2012
Traducere: Georgiana Bărbulescu
Număr de pagini: 128


12 comentarii:

  1. Fernando Pessoa a fost foarte afectat de sinuciderea autorului. Cel putin asa scrie in prefata la opera poetica publicata la polorom (nu stiu cine a facut prefata). O sa caut cartea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De la Humanitas, adică? Pe pagina cărții scrie că prefața îi aparține lui Dinu Flămând, cel care a tradus cartea (de fapt, tot ce a apărut la noi de Pessoa). Mă tot gândesc să citesc „Cartea neliniștirii”, dar am impresia (poate nefondată) că este o carte dificilă și nu mă simt niciodată pregătită. Nici „Mărturisirea lui Lúcio” nu este o carte simplă, dar, fiind atât de mică, lupta a fost mai scurtă. :)

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Hmm, mie mi-a plăcut (e redundant să mai menționez asta, știu), dar poate am eu o predilecție pentru cărțile cu aer „bolnăvicios”, printre altele. Ce-i drept, nu este o carte pe care aș recomanda-o tuturor.
      Ai scris și tu despre ea? Mă duc să văd, poate găsesc și motivele pentru care ți se pare o carte slabă. Mi-e greu să cred că nu ți-a plăcut nici măcar scena cu spectacolul-orgie. :)

      Ștergere
  3. Imi place sa spun ca, la fel ca partiturile, fiecare text trebuie citit in "cheia" in care a fost scris. La fel si oamenii... Ma tem ca dl. Dragos C. a citit cartea in alta cheie.. . (GB)

    RăspundețiȘtergere
  4. N-as zice ca Mário de Sá.Carneiro se dedubleaza in Ricardo si Lúcio, Dimpotriva, era opusul lui Ricardo, traia in spirit, avand dificultati in a trai in trup, caci cine traieste in spirit nu poate trai in trup (si invers), dupa cum spune si Pessoa: "...pe cei pe care-i iubesc, Zeii ii omoara tineri, ori in viata, ori in instinctul natural prin care o traiesc". Dar, intr-adevar, ii era greu sa inteleaga "majoritatea" care se multumea sa traiasca dupa aceleasi tipare.
    In ce priveste sinuciderea, cred ca un rol important l-a avut si atractia lui catre ALÉM / DINCOLO, (cu sensul de iluminare), Ma intreb chiar, daca in Paris n-a frecventat cumva, in mare taina, unele cercuri ezoterice, caci toata proza lui are la baza aceasta tema. (GB)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru precizări și îndrumări, căci ”Mărturisirea lui Lúcio” mi s-a părut o carte destul de dificilă. Unele aspecte pe care le tratează sunt atât de îndepărtate de lumea mea obișnuită încât mi-a fost greu să le înțeleg pe deplin - iar din ceea ce spuneți, se pare că propria descifrarea a textului m-a purtat în altă direcție.
      Legat de faptul că Sá-Carneiro era opusul lui Ricardo, mai sus am scris următoarele: „E ca și cum Ricardo trăiește numai prin intermediul sufletului, iar trupul său este doar un înveliș nestatornic și becisnic, pe care poetul îl urăște”. Credeți că Ricardo trăia mai degrabă în trup? Căci pe parcursul nuvelei eu am avut tendința de a crede exact opusul... Totodată, am privit dualitatea Ricardo-Lúcio drept îmbinarea dintre suflet și trup, dar poate că m-am dus prea departe cu interpretarea.
      E clar, lucrurile sunt mult mai încurcate decât par la prima vedere (tocmai de aceea nu aș recomanda cartea oricui) - însă nu este vorba de un mister care trebuie dezvăluit, ci de o înțelegere mult mai subtilă, la care este destul de greu de ajuns.

      Ștergere
    2. Unele carti presupun o anume cunoastere intr-un anumit domeniu pentru a gasi "cheia" in care trebuie citite. In acest caz e vorba de cunoasterea structurii energetice a fiintei umane. Prea putini stiu ca omul are si un corp energetic, extrem de complex. In aceasta structura energetica se afla cheia pentru aceasta carte.
      Poate ca Ricardo isi uraste trupul, dar pentru ca il impiedica sa traiasca in suflet. El trebuie sa vibreze in trup ca sa poata vibra (si) in suflet. De aceea o si ucide pe Marta, simbol al trupului, ca o eliberare de acesta. Ori Mário vibra in suflet, fiind incapabil sa vibreze in trup. Are chiar un poem intitulat "Cum eu nu posed". Iar poemul "Aproape" pare sa descrie chiar o incercare de meditatie nereusita, dar care i-a lasat totusi gustul acelui "dincolo". Iata primul vers: "Inca putin si eram vapaie"; si ultimul: "Macar de-as fi ramas dincoace" (acest "dincoace" fiind opusul lui "dincolo" ca taram al spiritului).
      In ce-l priveste pe Lúcio, el e doar un om obisnuit, care nu intelege nimic dincolo de tiparele comune.(GB)

      Ștergere
    3. Într-adevăr, este destul de complicat, căci nu cunosc mai nimic despre structura energetică a ființei umane... Recunosc, personajul lui Lúcio mi-a ridicat întrebări, pentru că nu îmi puteam da seama cât de mult împărtășește frământările lui Ricardo - înseamnă că asumarea spre final a acelorași angoase e mai degrabă un „furt” de personalitate decât o recunoaștere-identificare a propriilor trăiri.
      Vă mulțumesc mult pentru informațiile foarte interesante, am înțeles un pic mai bine subiectul nuvelei. Mă bucur când nu orbecăi în întuneric și primesc câteva îndrumări - pentru mine este important să învăț întotdeauna și să înțeleg ceva mai mult.

      Ștergere
    4. Lúcio a invatat, pur si simplu, pe pielea lui, cate ceva despre nevazutul vietii si al fiintei umane, Asa cum spun in prefata, necunoasterea acestui nevazut (care se manifesta chiar daca nu e cunoscut, dar se pare ca Ricardo avea ceva cunostinte in acest domeniu) este cauza si a suferintelor sale psihice dinainte de tragicul deznodamant si a condamnarii sale la cei zece ani de inchisoare,
      Si acum ma gandesc ca si a esuarii tragice a relatiei dintre cei doi, pentru ca la nivel sufletesc/spiritual functioneaza principiul "cine se aseamana se aduna", iar la nivel trupesc, principiul "contrastele se atrag". Numai ca Ricardo amesteca trupescul in sufletesc, incapabil, ca multi altii, sa le separe/deosebeasca. (GB)

      Ștergere
    5. Vă mulțumesc și pentru aceste lămuriri! Devin din ce în ce mai uimită de multitudinea de semnificații ascunse în acest text de mici dimensiuni, multe dintre care le-am trecut cu vederea sau nu le-am înțeles pe deplin (sau deloc, de ce să mint). Se impune o recitire, dar cumva simt că îmi lipsesc anumite cunoștințe pentru a înțelege cu adevărat ceea ce se petrece în această nuvelă. Chiar nu mă așteptam ca ”Mărturisirea lui Lúcio” să fie o carte atât de complexă!

      Ștergere
    6. Apropo de autentic si conventional, Gervásio este un artist închipuit, in timp ce Ricardo este un artist autentic, dar care isi ascunde o parte a personalitatii. Ambii sfârsesc tragic. Singurul autentic in simplitatea lui (autenticul ESTE simplu, genuin) este Lúcio. Este si singurul care supravietuieste. Pentru ca autenticul, oricat ar suferi, sta pe pamantul solid al eu-lui sau, pe cand ceilalti stau pe nisipul miscator al iluziei/conventionalului. Necazul lui Lúcio este ca, odata eliberat, nu stie ce sa faca cu libertatea (din nou absenta cunoasterii!) (GB)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...