O săptămână în care nu voi mai scrie

Astăzi aveam de gând să vorbesc despre cartea lui Stephen Vizinczey, dar o veste teribilă mi-a curmat orice zel de a-mi continua planurile neînsemnate. Poate că nu aș fi spus nimic, ci doar aș fi dispărut pentru o vreme, dacă acest blog nu ar fi devenit între timp un fel de locaș imaterial al gândurilor mele. 

Am aflat, fără a putea crede, că o prietenă dragă a părăsit această lume. Mâine ar fi împlinit douăzeci și șapte de ani. Când, în urmă cu o săptămână, am auzit că se afla în spital cu arsuri grave, m-am gândit că acest om minunat nu poate, nu trebuie să moară. Atunci, viața mea mi s-a părut mult mai lipsită de importanță decât a ei, urma pe care am lăsat-o până acum în lume mi s-a părut derizorie. Luana chiar a încercat, în scurta ei existență, să aducă acea schimbare pe care noi doar ne limităm să ne-o dorim. Medic veterinar, a salvat sute de animale în campaniile în care s-a implicat cu trup și suflet, dar a ajutat totodată și oamenii năpăstuiți pe care i-a întâlnit în peregrinările ei, strângând pentru aceștia haine și alimente. 

Cei care au cunoscut-o știu prea bine că un om asemenea ei există mai rar. Luana a fost una dintre cele mai inimoase și mai altruiste persoane pe care am avut norocul să le întâlnesc. Și ar fi putut face mult mai mult, pentru că avea multe idei și o grămadă de planuri. Și eu sunt plină de idei și de planuri, însă prea puține sunt îndreptate spre schimbarea în bine a lumii, ci mai degrabă spre mulțumirea personală. Cu toate acestea, pe majoritatea nu le duc la îndeplinire. Cu alte cuvinte, trăiesc în virtutea faptului că m-am născut și încă exist, dar trăiesc într-o lume limitată, egoistă, banală.

Luana, într-un decor care acum mi se pare morbid,
o imagine neterminată dintr-un proiect neterminat 

Mi se pare nelalocul lui faptul de a continua astăzi cu micile și neînsemnatele mele preocupări, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, nici nu aș putea să-mi aștern cu detașare gândurile despre cărțile citite, pentru că ele se vor întoarce mereu la Luana și, mai apoi, la posibilul meu eșec ca ființă umană. Pentru o săptămână, voi menține tăcerea în această casă virtuală; poate că, între timp, voi reuși să găsesc un sens mai altruist existenței mele. Mă voi întoarce aici, pentru că îmi place ceea ce fac, însă îmi dau seama că nu este de ajuns. Simt că din această întâmplare nenorocită trebuie să învăț ceva și să aduc o schimbare felului meu de a trece prin lume. Căci da, viața aceasta poate fi foarte scurtă și este păcat să ne-o petrecem în lene, egoism și indiferență. Nu realizările personale, ci binele pe care l-am făcut celorlalți va da măsura existenței noastre; binele trecut sub tăcere, făcut cu sinceritate și altruism.

Mă uit la puiul de vrabie pe care l-am adunat acum câteva zile de pe stradă și mă întreb dacă sunt în stare să am grijă de el până își va reveni și își va lua zborul. Pornirea altruistă de la început a fost înlocuită de gândul că mi-am complicat viața. Aș fi vrut să o pot suna pe Luana pentru a-i cere sfaturi, dar atunci se afla între viață și moarte, iar acum nu mai pot ajunge la ea. Dacă fiecare dintre cei care au cunoscut-o ar prelua un singur fir din ghemul de bunătate pe care Luana avea de gând să îl desfășoare în lume, s-ar putea spune, cumva, că îi vom continua și îi vom onora existența. 

De astăzi te vei numi Lu