Omul în căutarea sensului vieții – Viktor E. Frankl

► „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl ◄

Ed. Meteor Press, 2009, 176 pag. | Traducere: Silvian Guranda

Titlul original: „…trotzdem Ja zum Leben sagen: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager”, 1946| Țara: Austria

---

Când le-am spus prietenilor mei că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență și alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că „Omul în căutarea sensului vieții” nu se încadrează în categoria aia, privită de mulți cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană în lagărele naziste au condus la credința lui Viktor Frankl că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență – cu alte cuvinte, că și suferința are un sens.

„Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lectura ei nu-l va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl poate determina să-și reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul comportament într-un anumit set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al tăriei lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) și fără a evada din prezent prin sinucidere. Din câte am aflat, se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă.

În prima parte a cărții, Viktor Frankl se concentrează asupra experiențelor personale din cei trei ani petrecuți în lagăr, lăsând deoparte faptele arhicunoscute sau poveștile despre Capos, deținuții cu privilegii deosebite. Relatarea lui este o cronică a vieților mărunte și anonime, oameni care și-au pierdut bunurile materiale și identitatea din acte, devenind simple numere muncite până la epuizare. Uneori, autorul se detașează de propriul eu și vorbește dintr-o perspectivă colectivă, cea a marii mase de oameni care a îndurat alături de el abuzurile, lipsurile și umilințele. 

O viață în care mâncarea este atât de puțină, încât o bucată de pâine este drămuită în înghițituri mici pe parcursul întregii zile. O viață în care violența și moartea sunt la ordinea zilei, tocind mila și compasiunea. O viață care pare deja încheiată și fără viitor, pentru că sfârșitul este unul necunoscut. Câți dintre noi ar dovedi tăria morală de a-și păstra optimismul, speranța și atributele umane în astfel de condiții? Și totuși, omul este capabil de mult mai multe decât s-ar putea crede, „omul se poate obișnui cu orice”, după cum spunea Dostoievski. Iar „cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”, afirma Nietzsche.

Pentru Viktor Frankl, interesul profesional a fost o salvare: el a devenit atent la schimbările psihologice prin care a trecut (cum a fost cazul insensibilității emoționale care s-a instalat treptat), și-a studiat reacțiile și comportamentul, dând suferinței îndurate o nouă menire, deopotrivă analitică și filozofică. În lagăr, el a înțeles pentru prima oară faptul că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. A înțeles și caracterul relativ al suferinței, dar și cât de nesigure sunt deciziile oamenilor, mai ales în chestiuni legate de viață și de moarte. 

Sub influența unei lumi care nu mai recunoștea valoarea vieții umane și demnitatea omului, care jefuise omul de propria-i voință, transformându-l într-un obiect sortit exterminării, eul său suferea în cele din urmă o pierdere a tuturor valorilor. Dacă în lagărul de concentrare omul nu lupta împotriva acestui lucru, își pierdea sentimentul că este o individualitate, o ființă dotată cu rațiune, cu libertate interioară și valoare personală. Ajungea să se conceapă doar ca parte a unei enorme mase de oameni; existența lui cobora la nivelul vieții animale. (pag. 64)

În a doua parte a cărții, Viktor E. Frankl își prezintă pe scurt propriul sistem de psihoterapie, logoterapia – o ramură a analizei existențialiste și a treia școală vieneză de psihoterapie, alături de școala freudiană și cea adleriană. Teoria lui Frankl se centrează pe sens („logos”, în limba greacă), mai precis pe voința de sens a omului, în contrast cu voința de plăcere din psihanaliza freudiană și cu voința de putere din psihologia adleriană. Frankl nu se referă însă la sensul abstract al existenței umane și nici nu vine cu vreo rețetă universală, căci este imposibil de definit sensul vieții la modul general: „acesta diferă de la un om la altul, de la o zi la alta și de la o oră la alta”. Fiecare viață este unică, iar fiecare om trebuie să-și identifice propriile scopuri și responsabilități într-un anumit moment al vieții sale.

Autorul vorbește despre o mulțime de lucruri interesante (aș putea continua cu ele la nesfârșit), dar trebuie să recunosc că o singură lectură nu este de ajuns pentru a le înțelege pe deplin. Aflăm despre frustrarea existențială și nevrozele noogene care decurg din aceasta, despre dezechilibrul benefic pe care îl declanșează în interior căutarea sensului, despre vidul existențial cu care se confruntă o mare parte a omenirii, precum și despre responsabilitatea ca esență a existenței umane.

Vidul existențial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înțeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o ființă umană. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă și nicio tradiție nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că dorește să facă ceea ce fac ceilalți (conformism), fie că face ceea ce alții vor ca el să facă (totalitarism). (pag. 119)

„Omul în căutarea sensului vieții” nu este o carte pentru orice cititor, dar aș îndrăzni să o recomand tuturor, cu precizarea că unele fragmente sunt dificil de parcurs, mai ales în ultimele două părți; la final este inclusă și o „Pledoarie pentru optimismul tragic”, pornind de la o conferință a lui Frankl din 1983. Dificultatea nu rezidă în atrocitățile relatate (căci autorul nu abuzează de empatia cititorului, ba chiar reușește să imprime o notă optimistă experiențelor sale din lagăr), ci în densitatea ideilor, în înțelesul mai greu de descifrat uneori, în opacitatea ocazională a narațiunii și a termenilor folosiți. Sunt, însă, o mulțime de idei care îi vor încânta pe cei pasionați de filozofie și psihologie – eu recunosc că uneori m-am simțit depășită, dar, tocmai din acest motiv, „Omul în căutarea sensului vieții” este o carte la care voi reveni.