Zazie în metrou - Raymond Queneau

Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

Am citit cartea cu un zâmbet larg întipărit pe față, dar și râzând la multe din scenele desprinse parcă dintr-un film cu Louis de Funès; ca să mă exprim prin cuvintele unui personaj, după această lectură am rămas c-o amintire de neuitat din urbasta formișto de-i spunumită Partistic. Dacă aș fi biblioterapeut, aș recomanda acest roman ca pe o pastilă cu efect garantat de înveselire; la mine a funcționat - drept dovadă, chiar și acum, când scriu în caseta de la blogger (gest), chicotesc de una singură ca și cum aș fi băut mai multe pahare de beaujolais.

Se ia una bucată puștoaică spurcată la gură și complet nesimțită, lipsită de educație, bună-cuviință și respect pentru autoritate sau adulți - Zazie, desigur. Apoi, una bucată unchi (Gabriel) cu o statură impresionantă, care noaptea distrează hormosesualii îmbrăcat în tutu (devenind Gabriella); ca să nu mai spun de parfumul „Gură de Canal” din gama „Fior” pe care-l răspândește batista lui sau de revelațiile filozofice care-l lovesc în cele mai (ne)potrivite situații. O avem și pe blânda Marceline, consoarta lui Gabriel, care vorbește blând, se mișcă blând și face absolut totul într-o manieră blândă. Mai avem una bucată barman (Turandot) care vine la pachet cu prietenul lui Verdeață, papagalul care punctează conversația umanoidă cu fraza lui preferată - „Vorbești, vorbești, atâta știi să faci”. Împreună cu taximetristul Charles, pantofarul Gridoux, văduva Mouaque, dar și cu antagonistul Pedro-surplus (un găinar cu un repertoriu bogat de șmecherii), personajele caricaturale ale acestei comedii burlești alcătuiesc o ceată zgomotoasă și plină de temperament, care se burzuluiește permanent în fața normelor convenționale de limbaj sau comportament. 

Adevărul! strigă Gabriel (gest), de parcă știi tu ceofi. De parcă cineva pe lume știe ceofi. Toate astea (gest), toate astea-s falsuri: Panteonul, Invalizii, cazarma Reuilly, tutungeria de pe colț, toate. Da, falsuri. (pag. 12)

Personajele încurcă și pocesc cuvintele, care devin de nerecunoscut și se amestecă într-un ghiveci lingvistic foarte amuzant (nu știu cum sună originalul, dar mi se pare că Laszlo Alexandru a făcut o treabă excelentă cu traducerea). Tot ele încurcă și atracțiile turistice ale Parisului, nehotărâte dacă o clădire este Panteonul sau altceva, în schimb cunosc pivnițele, barurile și braseriile unde se delectează cu grenadină, beaujolais, vărzucă alsaciană sau supă de ceapă (desigur, Zazie preferă cacocalo, dar nu refuză nici berea cu limonadă). 

Într-un roman cu discuții incoerente, jocuri de cuvinte și transcrieri fonetice, nu prea ne putem aștepta la un subiect bine definit - mai degrabă, putem vorbi de o serie de evenimente disparate care au loc în scurta vacanță la Paris a lui Zazie. Lăsată de mamă în grija unchiului Gabriel, puștoaica are o singură dorință, aceea de a merge cu metroul. Însă metroul este închis din cauza unei greve, iar mucoasa este extrem de nemulțumită, pentru că altceva n-o interesează în orașul luminilor. Pierzându-se pe străzile Parisului, dar găsind întotdeauna drumul înapoi, Zazie intră în tot felul de situații comice, cunoaște parizieni care mai de care mai țicniți, participă la bătăi în baruri, este acuzată că ar face trotuarul - are, deci, o vacanță foarte plină. Rămâne însă de văzut dacă reușește să meargă cu metroul...

Cu un limbaj colorat și obraznic, cu un toptan de înjurături și cuvinte obscene, Zazie este teribil de simpatică, dar și îngrozitor de enervantă. Au fost momente în care îmi venea s-o iau la șuturi (da, știu, e doar un copil, și nici măcar unul real), însă restul personajelor par să îndure stoic verbozitatea lui Zazie, imuni la iritarea pe care o provoacă cititorului. Totuși, niște turiști străini ajung la capătul răbdării:

Călătorii începeau să considere că nu mai e deloc amuzant și se consultară cu voce joasă și în idiomurile lor native. Unii erau de părere s-o arunce pe fată în Sena, ceilalți s-o ambaleze într-o pătură și s-o lase la bagaje în vreo gară, după ce-au îndopat-o cu vată, s-o insonorizeze. Dacă nimeni nu voia să sacrifice o cuvertură, era bună și o valiză, îndesând bine totul. (pag. 107)

Acest roman a fost cu atât mai savuros cu cât, ascunse sub perdeaua străvezie a limbajului licențios și complet greșit gramatical, am descoperit insule de cuvinte măiestrit îmbinate - astfel, Zazie în metrou devine o dublă încântare: a vulgarului comic și a erudiției colocviale. Este poate cea mai populară carte a lui Raymond Queneau (romancier francez cunoscut pentru umorul său cinic), unul din fondatorii grupului literar Oulipo - care, culmea, țintea spre scrierea după anumite tipare bine definite.

O masă de marmură le-ar oferi o banchetă de catifea și și-ar înmuia buzele în halbe așteptând ca ospătărița cu carnea lividă să se-ndepărteze pentru a lăsa în sfârșit cuvintele de iubire să se ivească printre bulele sifonate ale berilor. La ora când se beau sucurile de fructe în culori tari și tăriile în culori palide, ar sta pe respectiva banchetă de catifea schimbând, odată cu tulburarea mâinilor înlănțuite, vocabulele prolifice în comportări sexuate într-un viitor apropiat. (pag. 113)

În 1960, romanul a fost ecranizat de Louis Malle, care, după cum am dedus din trailer-ul de pe pagina Criterion Collection, a îmbogățit povestea cu o mulțime de situații noi și foarte amuzante (mi se pare însă că fetița care o interpretează pe Zazie nu este o alegere prea potrivită). Dacă reușesc să văd și filmul, revin cu impresii. Mai jos, un alt trailer, care vă poate da o idee despre atmosfera romanului:

Editura: Paralela 45, 2008

Traducere: Laszlo Alexandru

Număr de pagini: 180