Zazie în metrou - Raymond Queneau

marți, 5 august 2014


Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

Am citit cartea cu un zâmbet larg întipărit pe față, dar și râzând la multe din scenele desprinse parcă dintr-un film cu Louis de Funès; ca să mă exprim prin cuvintele unui personaj, după această lectură am rămas c-o amintire de neuitat din urbasta formișto de-i spunumită Partistic. Dacă aș fi biblioterapeut, aș recomanda acest roman ca pe o pastilă cu efect garantat de înveselire; la mine a funcționat - drept dovadă, chiar și acum, când scriu în caseta de la blogger (gest), chicotesc de una singură ca și cum aș fi băut mai multe pahare de beaujolais.

Se ia una bucată puștoaică spurcată la gură și complet nesimțită, lipsită de educație, bună-cuviință și respect pentru autoritate sau adulți - Zazie, desigur. Apoi, una bucată unchi (Gabriel) cu o statură impresionantă, care noaptea distrează hormosesualii îmbrăcat în tutu (devenind Gabriella); ca să nu mai spun de parfumul „Gură de Canal” din gama „Fior” pe care-l răspândește batista lui sau de revelațiile filozofice care-l lovesc în cele mai (ne)potrivite situații. O avem și pe blânda Marceline, consoarta lui Gabriel, care vorbește blând, se mișcă blând și face absolut totul într-o manieră blândă. Mai avem una bucată barman (Turandot) care vine la pachet cu prietenul lui Verdeață, papagalul care punctează conversația umanoidă cu fraza lui preferată - „Vorbești, vorbești, atâta știi să faci”. Împreună cu taximetristul Charles, pantofarul Gridoux, văduva Mouaque, dar și cu antagonistul Pedro-surplus (un găinar cu un repertoriu bogat de șmecherii), personajele caricaturale ale acestei comedii burlești alcătuiesc o ceată zgomotoasă și plină de temperament, care se burzuluiește permanent în fața normelor convenționale de limbaj sau comportament. 

Adevărul! strigă Gabriel (gest), de parcă știi tu ceofi. De parcă cineva pe lume știe ceofi. Toate astea (gest), toate astea-s falsuri: Panteonul, Invalizii, cazarma Reuilly, tutungeria de pe colț, toate. Da, falsuri. (pag. 12)

Personajele încurcă și pocesc cuvintele, care devin de nerecunoscut și se amestecă într-un ghiveci lingvistic foarte amuzant (nu știu cum sună originalul, dar mi se pare că Laszlo Alexandru a făcut o treabă excelentă cu traducerea). Tot ele încurcă și atracțiile turistice ale Parisului, nehotărâte dacă o clădire este Panteonul sau altceva, în schimb cunosc pivnițele, barurile și braseriile unde se delectează cu grenadină, beaujolais, vărzucă alsaciană sau supă de ceapă (desigur, Zazie preferă cacocalo, dar nu refuză nici berea cu limonadă). 

Într-un roman cu discuții incoerente, jocuri de cuvinte și transcrieri fonetice, nu prea ne putem aștepta la un subiect bine definit - mai degrabă, putem vorbi de o serie de evenimente disparate care au loc în scurta vacanță la Paris a lui Zazie. Lăsată de mamă în grija unchiului Gabriel, puștoaica are o singură dorință, aceea de a merge cu metroul. Însă metroul este închis din cauza unei greve, iar mucoasa este extrem de nemulțumită, pentru că altceva n-o interesează în orașul luminilor. Pierzându-se pe străzile Parisului, dar găsind întotdeauna drumul înapoi, Zazie intră în tot felul de situații comice, cunoaște parizieni care mai de care mai țicniți, participă la bătăi în baruri, este acuzată că ar face trotuarul - are, deci, o vacanță foarte plină. Rămâne însă de văzut dacă reușește să meargă cu metroul...

Cu un limbaj colorat și obraznic, cu un toptan de înjurături și cuvinte obscene, Zazie este teribil de simpatică, dar și îngrozitor de enervantă. Au fost momente în care îmi venea s-o iau la șuturi (da, știu, e doar un copil, și nici măcar unul real), însă restul personajelor par să îndure stoic verbozitatea lui Zazie, imuni la iritarea pe care o provoacă cititorului. Totuși, niște turiști străini ajung la capătul răbdării:

Călătorii începeau să considere că nu mai e deloc amuzant și se consultară cu voce joasă și în idiomurile lor native. Unii erau de părere s-o arunce pe fată în Sena, ceilalți s-o ambaleze într-o pătură și s-o lase la bagaje în vreo gară, după ce-au îndopat-o cu vată, s-o insonorizeze. Dacă nimeni nu voia să sacrifice o cuvertură, era bună și o valiză, îndesând bine totul. (pag. 107)


Acest roman a fost cu atât mai savuros cu cât, ascunse sub perdeaua străvezie a limbajului licențios și complet greșit gramatical, am descoperit insule de cuvinte măiestrit îmbinate - astfel, Zazie în metrou devine o dublă încântare: a vulgarului comic și a erudiției colocviale. Este poate cea mai populară carte a lui Raymond Queneau (romancier francez cunoscut pentru umorul său cinic), unul din fondatorii grupului literar Oulipo - care, culmea, țintea spre scrierea după anumite tipare bine definite.

O masă de marmură le-ar oferi o banchetă de catifea și și-ar înmuia buzele în halbe așteptând ca ospătărița cu carnea lividă să se-ndepărteze pentru a lăsa în sfârșit cuvintele de iubire să se ivească printre bulele sifonate ale berilor. La ora când se beau sucurile de fructe în culori tari și tăriile în culori palide, ar sta pe respectiva banchetă de catifea schimbând, odată cu tulburarea mâinilor înlănțuite, vocabulele prolifice în comportări sexuate într-un viitor apropiat. (pag. 113)


În 1960, romanul a fost ecranizat de Louis Malle, care, după cum am dedus din trailer-ul de pe pagina Criterion Collection, a îmbogățit povestea cu o mulțime de situații noi și foarte amuzante (mi se pare însă că fetița care o interpretează pe Zazie nu este o alegere prea potrivită). Dacă reușesc să văd și filmul, revin cu impresii. Mai jos, un alt trailer, care vă poate da o idee despre atmosfera romanului:




Editura: Paralela 45, 2008
Traducere: Laszlo Alexandru
Număr de pagini: 180


13 comentarii

  1. Mersi pentru comentariul haios. Am apreciat constructiv, ca sa spun asa.
    Poate ca te va interesa si un comentariu al meu legat de romanul care ne-a placut: http://193.226.7.140/~laszlo/eleonardo/n17/Laszlo6.htm

    L . A .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc pentru vizită (ați fost foarte rapid, doar ce-am publicat comentariul astăzi!) și mă bucură faptul că ați găsit amuzante aceste rânduri, căci de obicei dau o notă mai serioasă comentariilor mele (fără a-mi propune neapărat acest lucru). Dar, fiind cu zâmbetul pe buze, nu prea aveam cum să scriu ceva serios. :)

      Am observat că acest roman înseamnă foarte mult pentru dvs., poate ar fi trebuit să includ un paragraf legat de tribulațiile prin care ați trecut până la publicarea traducerii. Mulțumesc pentru link, voi lectura textul cât de curând. Sunt curioasă ce ați mai adăugat acolo referitor la romanul lui Queneau, pe care-l voi reciti cu siguranță, căci aparenta superficialitate a cărții trebuie aprofundată. Marcel de la final m-a lăsat cu gura căscată...

      Ștergere
    2. Google is my friend.
      Am fost plăcut impresionat de acest blog de lectură. M-am învîrtit niţel pe-aici să-mi fac o idee. Este mai consistent decît multe reviste literare ale momentului, unde publică notabilităţile. Felicitări!
      Romanul “Zazie în metrou” a însemnat foarte mult pentru mine, cînd l-am tradus (acum 20 de ani) şi cîtă vreme m-am zbătut să-l public (în următorii 10 ani). Acum mă uit la el cu seninătate, din depărtare, ca la un nepot haios care stă singur pe picioarele sale.
      Da, aveţi multă dreptate, superficialitatea limbajului şi a problematicii cărţii e doar aparentă, în adîncuri se ascund lucruri foarte consistente, intelectual vorbind. Pînă la urmă nici nu ştim dacă e vorba despre un Marcel sau despre o Marceline, dacă Gabriel este “unchi” sau “mătuşă”. Nu ştim multe lucruri.
      Mi-a făcut plăcere să vă citesc.

      Ștergere
    3. Oau, vă mulțumesc tare mult pentru aceste gânduri nesperate și măgulitoare! Chiar am rămas emoționată... Am un motiv în plus pentru a munci cu drag și spor. :)
      Voi reciti cu siguranță acest roman, dar mai întâi voi trece și prin alte cărți de Queneau, autor pe care l-am neglijat până acum. Am văzut că mai aveți o altă traducere la aceeași editură - ce poate ascunde un titlu ca ”Suntem mereu prea buni cu femeile”?
      Și eu trebuie să vă felicit pentru traducerea excelentă, pe care am și menționat-o mai sus. Cine știe, poate la recitire mă aventurez și prin ediția originală, chiar dacă franceza mea este la un nivel mediu...

      Ștergere
    4. “Sîntem mereu prea buni cu femeile” e un roman comic foarte haios (şi cam porcos). Carte ideală de vacanţă, a fost scrisă sub pseudonim de Queneau, tocmai ca să-şi permită licenţele cu largă inimă. Nici eu nu m-am cenzurat în traducere. Un volum aproape la fel de spumos ca “Zazie”. Parcă l-am mai văzut prin librărie, la un preţ foarte accesibil. Dacă nu – se poate lua în format electronic de pe site-ul meu.

      Dar cel mai emoţionant roman pe care l-am tradus e “Ai toată viaţa înainte” de Romain Gary/Emile Ajar (peste un milion de exemplare vîndute în Franţa, Premiul Goncourt etc.). Tot o poveste de scriitor sub pseudonim, dar şi multe emoţii şi virtuozitate artistică impresionantă. A ajuns şi asta la a treia ediţie pe româneşte şi se găseşte în librării. V-o recomand cu toată căldura… estivală.

      Ștergere
    5. O, da, voi citi și “Sîntem mereu prea buni cu femeile”, prezentarea pe care i-ați făcut-o este mai mult decât tentantă.
      Mulțumesc pentru recomandare, “Ai toată viaţa înainte” pare o carte minunată! Gata, mi-am trecut-o pe lista de cumpărături. Îmi plac poveștile relatate din perspectiva unui copil, dar puțini scriitori reușesc să redea credibil un astfel de personaj. Niccolò Ammaniti a izbutit cu al său ”Mie nu mi-e frică”, dar cea mai impresionantă carte din această categorie mi s-a părut ”Le Grand Cahier” de Ágota Kristóf (dacă nu ați citit trilogia ei, v-o recomand din toată inima).

      Ștergere
  2. Ce coincidență!!! Și eu citesc tot Zazie în metrou acum și simt tot timpul nevoia să compar cu originalul pentru jocurile de cuvinte. Sunt tare curioasă cum sunt în franceză... Oricum, munca de traducere trebuie să fi fost o adevărată provocare. O să-mi scriu și eu impresiile cât de curând. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar, ce coincidență! Tu te descurci mult mai bine cu franceza, așa că ar fi păcat să nu lecturezi și originalul în paralel. Îți aștept impresiile, Mihaela!
      Da, nu vreau să mă gândesc cât efort a necesitat traducerea acestei cărți, dar uite că domnul Laszlo Alexandru a făcut-o din pasiune, fără o comandă prealabilă. Păcat că a trebuit să treacă prin atâtea peripeții până a reușit să o publice...

      Ștergere
    2. Sînt impresionat să constat că sticla pe care am azvîrlit-o în mare acum 20 de ani a ajuns simultan pe două ţărmuri. :)
      În legătură cu Queneau, vă repet sugestia privind eseul meu “Cum am tradus ‘Zazie în metrou’”. Acolo veţi găsi punctate nu doar laturile amuzante ale cărţii, ci şi cele tehnice, profesionale.

      Ștergere
    3. Ați rezumat situația foarte frumos. :)

      Am lecturat eseul de pe blogul dvs. A fost, într-adevăr, foarte interesant să citesc despre dificultățile și dilemele întâmpinate în timpul traducerii (hihi, îmi amintesc de „păpăriu” sau „detectipu”), despre cuvintele-valiză (nu știam că așa se numesc contopirile semantice), despre calamburul „charlatans” - „Charles attend” (recunosc, nu m-am prins de adevărata semnificație a schimbului de replici respectiv). Eu m-aș fi bucurat de notele de subsol, deși aveți dreptate că „s-ar fi alterat, implicit, aspectul aluziv al originalului”.
      Mi se pare că ați rezolvat onorabil problema legată de numele personajelor - sunt, totuși, curioasă care a fost intenția de bază a lui Queneau în ceea ce privește numele lui Jeanne Lalochère. Îndrăznesc să lansez și eu o variantă, așa, ca să mă aflu-n treabă: Jeanne Alunecoasa. :)
      Și da, aveți dreptate că „numele traducătorului e de obicei ignorat”. Lipsește de multe ori din paginile web ale unor edituri, iar ignorarea nu se oprește aici, din păcate. Ellamyway știe prea bine, și ea este traducătoare și a avut experiențe mai mult decât neplăcute cu o editură „celebră” pentru neplata traducătorilor.

      Ștergere
  3. Mulțumesc! L-am găsit, o să-l și citesc. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, din păcate știu...
    Am terminat și eu de lecturat (și romanul, și explicațiile dlui Laszlo) și am povestit câte ceva pe blogul meu. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumiri. Aţi fost prea generoasă… :)

      Ștergere

Un produs Blogger.