Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon

Strigarea lotului 49 este o carte ermetică, dificilă, aproape exclusivistă prin ștacheta pe care o ridică față de înțelegerea cititorului de rând. La început nu am înțeles nimic. A trebuit să citesc primul capitol de două ori pentru a mă acorda pe aceeași frecvență cu a lui Pynchon. Dacă o citeam acum un an sau doi, poate dădeam cu ea de pereți. Acum am ceva mai multă răbdare, iar pentru cartea asta, așa mică și inofensivă cum pare ea la prima vedere, e nevoie de multă răbdare și de o minte limpede, capabilă să gândească în mai multe direcții. Dar uneori nici asta nu este de ajuns, pentru că romanul sfidează logica prin absurditatea lui și prin frazele întortocheate, saturate de simboluri și idei.

Oare ce-a vrut să spună Pynchon aici? Oare am înțeles? Oare e ceva de înțeles? Oare este o glumă, o farsă a autorului la adresa cititorului? Aceste întrebări m-au urmărit pe tot parcursul lecturii și, dumnezeule, nu cred că sunt pregătită pentru mamuții de V. și Curcubeul gravitației, care sunt sigură că îmi vor face creierii franjuri cu cele 672, respectiv 880 de pagini ale lor. Dar cărțile de acest fel reprezintă, totuși, o provocare: cât de mult poți înțelege sau intui din intențiile scriitorului? Am simțit o satisfacție considerabilă când, la a doua lectură a unui capitol sau paragraf, ceea ce inițial părea o păsărească fără sens a căpătat apoi un înțeles mai profund.

sursa

Dar ce se întâmplă, de fapt, în acest roman? Protagonista Oedipa Mass (un nume care-mi place la nebunie), căsătorită cu DJ-ul Wendell „Mucho” Mass, este numită executoarea testamentului unui fost iubit, Pierce Inverarity, un magnat pe piața afacerilor imobiliare din California. Ea pleacă la San Narciso, sediul multor companii deținute de Pierce, pentru a pune ordine în moștenirea acestuia. Aici intră într-o lume bizară: Metzger, avocatul cu care lucrează, este un fost star de cinema care trece imediat la avansuri, Manny di Presso, un avocat devenit actor și din nou avocat, este urmărit de clientul său mafiot, motelul la care se cazează Oedipa este terenul de repetiții pentru o trupă de tineri și gagicile lor minore, angajații unei companii par să facă parte dintr-o rețea informală de distribuire a poștei, iar un simbol misterios zărit în toaleta unui bar revine din ce în ce mai des, în cele mai neașteptate locuri. Totul pare a se lega de un nume, Trystero, pe care Oedipa îl aude pentru prima dată într-o piesă de teatru jucată în San Narciso, și de o mișcare subversivă întinsă pe câteva secole, care atentează la monopolul poștal deținut de stat. Coincidențele se înmulțesc, la fel ca indiciile ce par să ducă spre o conspirație de proporții continentale, iar Oedipa este absorbită de o investigație care devine din ce în ce mai bizară și mai incredibilă.

Oedipa se întreba dacă, la sfârșitul a ceea ce se întâmplă (dacă trebuie să existe un sfârșit) nu va rămâne numai cu amintiri compilate din indicii, anunțuri, sugestii, dar fără adevărul fundamental, care probabil are o strălucire mult prea intensă ca memoria să-l poată cuprinde, care trebuie mereu să ardă, distrugându-și ireversibil propriul său mesaj, lăsând un alb voalat dintr-o prea lungă expunere, când lumea obișnuită revine. (pag. 96)

Poate că acest rezumat sună atrăgător, dar nu vă lăsați păcăliți: Pynchon saturează textul cu jocuri de cuvinte și referințe dintre cele mai variate, iar frazele capătă un ermetism greu de deslușit. Romanul este o salată bizară de realitate și fabulație, stropită din belșug cu absurditate și umor, iar premisa lui devine doar un vehicul pentru simboluri și idei criptice. Cu o efervescență enciclopedică, Pynchon include tot felul de referințe despre muzică, pictură, istorie, știință, personalități americane și europene, precum și numeroase trimiteri la Germania și naziști. Însă nu totul are o bază în realitate, căci scriitorul apelează și la elemente imaginare, expandând domeniul cunoașterii cu propriile fabricații: Tragedia curierului, o piesă de teatru a unui oarecare Richard Wharfinger din secolul 17, sau versuri ale trupei Paranoizii (the Paranoids, în original). 

Bordando el Manto Terrestre, pictură de Remedios Varo (1961) - sursa 

Aproape toate personajele din Strigarea lotului 49 par atinse de nebunie, sau cel puțin de excentricitate, iar această nebunie apare drept singura lor trăsătură definitorie: psihiatrul Hilarius, care își tratează pacienții prin grimase numerotate, este un maniac al experimentelor și se crede urmărit de israelieni; avocatul Roseman este obsedat de Perry Mason, personajul serialului cu același nume, pe care ba îl venerează, ba îl urăște; Pierce Inverarity apare drept un excentric cameleonic, capabil să imite un întreg registru de voci și accente, preferata sa fiind vocea lui Lamont Cranston (un alias pentru The Shadow, Umbra, unul dintre cei mai populari eroi-detectivi din secolul 20); chiar și Oedipa, care este un personaj incomplet, se tratează pentru o problemă psihică incertă. Mucho Mass, soțul Oedipei, nu mai suportă mierea, rumegușul sau culoarea crem după ce a lucrat într-un parc de mașini la mâna a doua. [spoiler] Meseria sa devenise un supliciu prin conștientizarea adevăratului sens al obiectului muncii: mașina ca prelungire a ființei foștilor proprietari, cu toate obiectele uitate sau aruncate care ramâneau în urma lor ca o salată a disperării, acoperită cu un sos gros de praf, zgură și gaze de eșapament. Mucho nu se putea împăca cu felul în care oamenii își schimbau o versiune defectuoasă a lor cu o alta la fel de imperfectă, la care renunțase altcineva. [spoiler] 

Dacă sunteți îndeajuns de curajoși (sau inconștienți) pentru a citi acest roman, pregătiți-vă pentru un șir interminabil de confuzii, coincidențe neverosimile, personaje ridicole, conspirații născute din conspirații, situații absurde și o logică care mai mult încurcă decât aduce lumină. Eu nu am știut ce mă așteaptă în Strigarea lotului 49, vă spun sincer. Cel mult, eram pregatită pentru dulcea confuzie din Mulholland Drive, filmul lui Lynch cu care mulți cititori au asociat romanul lui Pynchon. Însă mie mi-a adus aminte, mai degrabă, de Pendulul lui Foucault, adus în cheie postmodernistă și saturat de obsesiile lumii moderne. Strigarea lotului 49 este însă mult, mult mai interesant decât Pendulul lui Umberto Eco, iar prețiozitatea inutilă care, la prima vedere, pare a fi numitorul comun al celor două romane, ascunde mai mult sens și o mai mare valoare în cazul lui Pynchon. Este de ajuns să recitesc un paragraf la întâmplare pentru a-mi da seama că Pynchon a legat foarte bine ideile (ceea ce a scris la un moment dat face sens peste câteva pagini și invers), deși lucrul ăsta pare imposibil în haosul care domnește în Strigarea lotului 49.

P.S. Pentru că m-am aflat departe de calculator și nu am mai putut aștepta, am început să scriu despre carte pe telefon (ici-colo s-ar putea să fi omis o diacritică). La întoarcere am constatat că erau 1571 de cuvinte! În ciuda senzației că Pynchon m-a luat peste picior, romanul său a exercitat o fascinație pe care nu o pot tăgădui. 

P.S.2 Am citit cartea în limba română, dar acum regret că nu m-am luptat cu originalul. Oricum, traducerea pare excelentă, deși se pierd o mulțime de jocuri de cuvinte care fac mai mult sens în engleză. R.E.B.U.T. și W.A.S.T.E. (We Await Silent Tristero's Empire) este doar unul dintre exemple. 

P.S.3 Cuvinte noi învățate sau înțelese: hierofanie, veros, convoluție, postulat, sinofil, escatologie, inimiciție, decalcomanie.

***

[spoilere]

Oedipa este destul de inconsistentă ca personaj, căci, pe parcursul lecturii, nu aflăm mai nimic despre ea: nici caracterul ei, nici felul în care arată, nici pasiunile sau meseria pe care le are, nici măcar boala (sau problema) pe care i-o tratează psihiatrul Hilarius. Ceea ce o definește pe Oedipa pare a fi doar lipsa de intensitate a vieții sale, precum și izolarea și înstrăinarea în care trăiește. Relația cu Pierce i-a arătat că, în ciuda banilor care pot cumpăra varietatea, ea se află închisă într-un turn reprezentat de lumea întreagă, ținută captivă printr-o magie anonimă și malignă abătută asupra ei din exterior. Oedipa este în căutarea unei revelații; ea are nevoie ca, dincolo de realitate, să descopere ceva mai mult. În curbele alcătuite de casele și străzile din San Narciso, care îi amintesc de circuitul imprimat al unui tranzistor, femeia întrezărește promisiunea unor înțelesuri ascunse, a unor voci care așteaptă să comunice. În mod bizar, revelația așteptată începe să se desfășoare în jurul ei printr-o pleiadă de indicii și coincidențe, la care își aduc aportul toate simțurile și amintirile Oedipei.

Trăise cu sentimentul că existența ei se scurge în izolare, că între ea și viață se interpune un tampon, sesizase că lipsește intensitatea, de parcă s-ar fi uitat la un film cu imaginea ușor tremurată pe care operatorul refuză să îl regleze. [...] O tânără captivă ca ea, având timp din belșug să cugete, își dă seama curând că turnul său, înălțimea și arhitectura acestuia sunt, ca și propriul său ego, pur întâmplătoare: că ceea ce o ține de fapt în locul unde se află este magia anonimă și malignă abătută asupra ei din afară și fără nici un motiv. (pag. 17-18)

Cineva scria că, după aventura prin care trece, Oedipa se regăsește pe sine - însă mie nu mi s-a părut a fi așa. Care este, de fapt, problema ei? Lipsa identității sau (și) monotonia și previzibilitatea vieții? Ceea ce se întâmplă, în schimb, este faptul că ea se eliberează treptat din turnul care o ține prizonieră. Lumea îi apare din ce în ce mai vastă și mai misterioasă, cu o viață subterană învăluită în necunoscut. Reperele ei familiare (soțul, amantul, psihiatrul) se îndepărtează și se transformă, totul devine străin și alunecos, iar Oedipa se trezește singură, în derivă, fără a mai putea descifra mesajul tapiseriei odinioară familiare. 

Multă vreme, această lume alternativă îi rămâne inaccesibilă: Oedipa îi poate percepe prezența, însă nu poate pătrunde în interiorul ei, ci rămâne izolată, în afara acestui miracol. Obsesia de a pătrunde înăuntru (în alt turn? sau este, de fapt, o evadare?) se diminuează pe măsură ce femeia își pierde încrederea, bănuind că totul nu este decât un complot elaborat, o farsă la adresa ei pusă la cale de Pierce. Însă anvergura acestei farse este copleșitoare, iar atracția misterului și posibilitatea ca totul să fie adevărat îi reînvie interesul: la fel ca Mucho, care crezuse în lotul de mașini de ocazie, și Oedipa are încredere în lotul 49, lotul de timbre falsificate care par să păstreze cheia lumii subterane a lui Trystero, cheia miracolului așteptat. 

It's all about America, folks. Mi s-a părut că, în romanul lui Pynchon, este vorba despre frustrările și obsesiile americanilor, despre nebunia lor, despre încercarea de a evada din lumea perfectă survolată de spectrul visului american, despre tentativa de a deveni mărunți infractori rebeli, care-și iau viața în propriile mâini. Totodată, este vorba și despre inabilitatea oamenilor de a crede în ceva - în muncă, familie, religie sau miracol; despre imposibilitatea fericirii și lipsa paradoxală a libertății într-o republică democratică. 

Am avut senzația că Pynchon presară indicii în textul său, subliniind câteva cuvinte-cheie: miracol, cuvânt, metaforă, psihoză, turn, țesătură, oglindă, anarhist, dezmoștenire. Cornul de poștalion redus la tăcere este un astfel de miracol (miracol pe care Pynchon îl definește ca o intruziune în lumea noastră a unei alte lumi), care apare ca o podoabă a fiecărui caz de alienare, a fiecărei specii de izolare umană, prin intermediul căruia oamenii se retrag din viața statului (dar și din viața lor plată, lipsită de elementul-surpriză) printr-un act de voință proprie, devenind părtași la o lume alternativă care nu se supune legilor și regulilor.

Actul metaforei este o împunsătură în direcția adevărului și o minciună, în funcție de locul în care te afli: înăuntru, în siguranță, sau afară, pierdut. Oedipa nu știa unde se află. (pag. 131) [...] Dacă exista doar America, atunci avea impresia că singurul mod de a mai continua și a fi relevantă pentru America era să fie o străină, una ieșită de pe brazdă și cufundată pe de-a-ntregul în paranoia ei. (pag. 186)

Oedipa preferă luciditatea și nefericirea unei mântuiri prin halucinogene, dar, pe de altă parte, ea așteaptă salvarea, evadarea, miracolul. O explicație a romanului poate fi, într-adevăr, aceea că Trystero este un complot orchestrat de Pierce, pornind de la o bază reală. Banii lui nu au reușit să o scoată pe Oedipa din turnul în care este captivă, astfel că magnatul pune la cale o aducere a miracolului în viața ei previzibilă, o tentativă de rupere a vrăjii care o ține prizonieră. În ce măsură i-a reușit.

În cazul lui Pierce, dar și al Oedipei, intervine și atracția actului creator. Oedipa crede că Pierce a lăsat în urma lui ceva în care ea trebuie să insufle viață, jucând rolul cutiei negre din planetariu, care proiectează o întreagă lume pe cupolă. Tema creației, a inovației, a muncii solitare, este, cred eu, una din temele acestui roman: Munca în echipă este un simptom de moleșeală al întregii societăți, spune Pynchon. Desigur, sunt o mulțime de alte teme și simboluri, de nume care ascund alte înțelesuri, de povești în povești care pot fi dezbătute la nesfârșit. Dar eu mă opresc, deocamdată, aici.

[spoilere]

sursa

Nu se știe mare lucru despre Thomas Pynchon. Scriitorul, acum în vârstă de 77 de ani, se ține departe de interviuri și apariții publice de mai bine de patruzeci de ani, iar puținele fotografii existente datează din tinerețea acestuia. După ce a servit doi ani în Marina SUA și a obținut diploma de limbă și literatură engleză la Universitatea Cornell (unde și-a întrerupt studiile de inginerie pentru a se înrola), Pynchon a început să ducă o viață retrasă. Indentitatea sa este pusă la îndoială încă din anii 1960 (unii mergând până la a-l identifica cu Salinger), după publicarea unor povestiri și a primelor romane, V. (1963) și Strigarea lotului 49 (1966). În 1964, cererea sa de a studia matematica la Universitatea din Berkeley a fost respinsă, iar în 1965, Pynchon a refuzat propunerea de a preda la un colegiu, pe motiv că își propusese să scrie trei romane în același timp. Cel mai recent roman al său este Bleeding Edge, apărut în 2013. 

Au mai scris despre Strigarea lotului 49: Chestii livrești, Acaile. 

Editura: Polirom, 2006

Traducere: Geta Dumitriu

Număr de pagini: 187

The Crying of Lot 49, 1966