Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon

miercuri, 28 ianuarie 2015


Strigarea lotului 49 este o carte ermetică, dificilă, aproape exclusivistă prin ștacheta pe care o ridică față de înțelegerea cititorului de rând. La început nu am înțeles nimic. A trebuit să citesc primul capitol de două ori pentru a mă acorda pe aceeași frecvență cu a lui Pynchon. Dacă o citeam acum un an sau doi, poate dădeam cu ea de pereți. Acum am ceva mai multă răbdare, iar pentru cartea asta, așa mică și inofensivă cum pare ea la prima vedere, e nevoie de multă răbdare și de o minte limpede, capabilă să gândească în mai multe direcții. Dar uneori nici asta nu este de ajuns, pentru că romanul sfidează logica prin absurditatea lui și prin frazele întortocheate, saturate de simboluri și idei.

Oare ce-a vrut să spună Pynchon aici? Oare am înțeles? Oare e ceva de înțeles? Oare este o glumă, o farsă a autorului la adresa cititorului? Aceste întrebări m-au urmărit pe tot parcursul lecturii și, dumnezeule, nu cred că sunt pregătită pentru mamuții de V. și Curcubeul gravitației, care sunt sigură că îmi vor face creierii franjuri cu cele 672, respectiv 880 de pagini ale lor. Dar cărțile de acest fel reprezintă, totuși, o provocare: cât de mult poți înțelege sau intui din intențiile scriitorului? Am simțit o satisfacție considerabilă când, la a doua lectură a unui capitol sau paragraf, ceea ce inițial părea o păsărească fără sens a căpătat apoi un înțeles mai profund.

sursa
Dar ce se întâmplă, de fapt, în acest roman? Protagonista Oedipa Mass (un nume care-mi place la nebunie), căsătorită cu DJ-ul Wendell „Mucho” Mass, este numită executoarea testamentului unui fost iubit, Pierce Inverarity, un magnat pe piața afacerilor imobiliare din California. Ea pleacă la San Narciso, sediul multor companii deținute de Pierce, pentru a pune ordine în moștenirea acestuia. Aici intră într-o lume bizară: Metzger, avocatul cu care lucrează, este un fost star de cinema care trece imediat la avansuri, Manny di Presso, un avocat devenit actor și din nou avocat, este urmărit de clientul său mafiot, motelul la care se cazează Oedipa este terenul de repetiții pentru o trupă de tineri și gagicile lor minore, angajații unei companii par să facă parte dintr-o rețea informală de distribuire a poștei, iar un simbol misterios zărit în toaleta unui bar revine din ce în ce mai des, în cele mai neașteptate locuri. Totul pare a se lega de un nume, Trystero, pe care Oedipa îl aude pentru prima dată într-o piesă de teatru jucată în San Narciso, și de o mișcare subversivă întinsă pe câteva secole, care atentează la monopolul poștal deținut de stat. Coincidențele se înmulțesc, la fel ca indiciile ce par să ducă spre o conspirație de proporții continentale, iar Oedipa este absorbită de o investigație care devine din ce în ce mai bizară și mai incredibilă.

Oedipa se întreba dacă, la sfârșitul a ceea ce se întâmplă (dacă trebuie să existe un sfârșit) nu va rămâne numai cu amintiri compilate din indicii, anunțuri, sugestii, dar fără adevărul fundamental, care probabil are o strălucire mult prea intensă ca memoria să-l poată cuprinde, care trebuie mereu să ardă, distrugându-și ireversibil propriul său mesaj, lăsând un alb voalat dintr-o prea lungă expunere, când lumea obișnuită revine. (pag. 96)

Poate că acest rezumat sună atrăgător, dar nu vă lăsați păcăliți: Pynchon saturează textul cu jocuri de cuvinte și referințe dintre cele mai variate, iar frazele capătă un ermetism greu de deslușit. Romanul este o salată bizară de realitate și fabulație, stropită din belșug cu absurditate și umor, iar premisa lui devine doar un vehicul pentru simboluri și idei criptice. Cu o efervescență enciclopedică, Pynchon include tot felul de referințe despre muzică, pictură, istorie, știință, personalități americane și europene, precum și numeroase trimiteri la Germania și naziști. Însă nu totul are o bază în realitate, căci scriitorul apelează și la elemente imaginare, expandând domeniul cunoașterii cu propriile fabricații: Tragedia curierului, o piesă de teatru a unui oarecare Richard Wharfinger din secolul 17, sau versuri ale trupei Paranoizii (the Paranoids, în original). 

Bordando el Manto Terrestre, pictură de Remedios Varo (1961) - sursa 

Aproape toate personajele din Strigarea lotului 49 par atinse de nebunie, sau cel puțin de excentricitate, iar această nebunie apare drept singura lor trăsătură definitorie: psihiatrul Hilarius, care își tratează pacienții prin grimase numerotate, este un maniac al experimentelor și se crede urmărit de israelieni; avocatul Roseman este obsedat de Perry Mason, personajul serialului cu același nume, pe care ba îl venerează, ba îl urăște; Pierce Inverarity apare drept un excentric cameleonic, capabil să imite un întreg registru de voci și accente, preferata sa fiind vocea lui Lamont Cranston (un alias pentru The Shadow, Umbra, unul dintre cei mai populari eroi-detectivi din secolul 20); chiar și Oedipa, care este un personaj incomplet, se tratează pentru o problemă psihică incertă. Mucho Mass, soțul Oedipei, nu mai suportă mierea, rumegușul sau culoarea crem după ce a lucrat într-un parc de mașini la mâna a doua. [spoiler] Meseria sa devenise un supliciu prin conștientizarea adevăratului sens al obiectului muncii: mașina ca prelungire a ființei foștilor proprietari, cu toate obiectele uitate sau aruncate care ramâneau în urma lor ca o salată a disperării, acoperită cu un sos gros de praf, zgură și gaze de eșapament. Mucho nu se putea împăca cu felul în care oamenii își schimbau o versiune defectuoasă a lor cu o alta la fel de imperfectă, la care renunțase altcineva. [spoiler] 

Dacă sunteți îndeajuns de curajoși (sau inconștienți) pentru a citi acest roman, pregătiți-vă pentru un șir interminabil de confuzii, coincidențe neverosimile, personaje ridicole, conspirații născute din conspirații, situații absurde și o logică care mai mult încurcă decât aduce lumină. Eu nu am știut ce mă așteaptă în Strigarea lotului 49, vă spun sincer. Cel mult, eram pregatită pentru dulcea confuzie din Mulholland Drive, filmul lui Lynch cu care mulți cititori au asociat romanul lui Pynchon. Însă mie mi-a adus aminte, mai degrabă, de Pendulul lui Foucault, adus în cheie postmodernistă și saturat de obsesiile lumii moderne. Strigarea lotului 49 este însă mult, mult mai interesant decât Pendulul lui Umberto Eco, iar prețiozitatea inutilă care, la prima vedere, pare a fi numitorul comun al celor două romane, ascunde mai mult sens și o mai mare valoare în cazul lui Pynchon. Este de ajuns să recitesc un paragraf la întâmplare pentru a-mi da seama că Pynchon a legat foarte bine ideile (ceea ce a scris la un moment dat face sens peste câteva pagini și invers), deși lucrul ăsta pare imposibil în haosul care domnește în Strigarea lotului 49.

P.S. Pentru că m-am aflat departe de calculator și nu am mai putut aștepta, am început să scriu despre carte pe telefon (ici-colo s-ar putea să fi omis o diacritică). La întoarcere am constatat că erau 1571 de cuvinte! În ciuda senzației că Pynchon m-a luat peste picior, romanul său a exercitat o fascinație pe care nu o pot tăgădui. 

P.S.2 Am citit cartea în limba română, dar acum regret că nu m-am luptat cu originalul. Oricum, traducerea pare excelentă, deși se pierd o mulțime de jocuri de cuvinte care fac mai mult sens în engleză. R.E.B.U.T. și W.A.S.T.E. (We Await Silent Tristero's Empire) este doar unul dintre exemple. 

P.S.3 Cuvinte noi învățate sau înțelese: hierofanie, veros, convoluție, postulat, sinofil, escatologie, inimiciție, decalcomanie.

***

[spoilere]
Oedipa este destul de inconsistentă ca personaj, căci, pe parcursul lecturii, nu aflăm mai nimic despre ea: nici caracterul ei, nici felul în care arată, nici pasiunile sau meseria pe care le are, nici măcar boala (sau problema) pe care i-o tratează psihiatrul Hilarius. Ceea ce o definește pe Oedipa pare a fi doar lipsa de intensitate a vieții sale, precum și izolarea și înstrăinarea în care trăiește. Relația cu Pierce i-a arătat că, în ciuda banilor care pot cumpăra varietatea, ea se află închisă într-un turn reprezentat de lumea întreagă, ținută captivă printr-o magie anonimă și malignă abătută asupra ei din exterior. Oedipa este în căutarea unei revelații; ea are nevoie ca, dincolo de realitate, să descopere ceva mai mult. În curbele alcătuite de casele și străzile din San Narciso, care îi amintesc de circuitul imprimat al unui tranzistor, femeia întrezărește promisiunea unor înțelesuri ascunse, a unor voci care așteaptă să comunice. În mod bizar, revelația așteptată începe să se desfășoare în jurul ei printr-o pleiadă de indicii și coincidențe, la care își aduc aportul toate simțurile și amintirile Oedipei.

Trăise cu sentimentul că existența ei se scurge în izolare, că între ea și viață se interpune un tampon, sesizase că lipsește intensitatea, de parcă s-ar fi uitat la un film cu imaginea ușor tremurată pe care operatorul refuză să îl regleze. [...] O tânără captivă ca ea, având timp din belșug să cugete, își dă seama curând că turnul său, înălțimea și arhitectura acestuia sunt, ca și propriul său ego, pur întâmplătoare: că ceea ce o ține de fapt în locul unde se află este magia anonimă și malignă abătută asupra ei din afară și fără nici un motiv. (pag. 17-18)

Cineva scria că, după aventura prin care trece, Oedipa se regăsește pe sine - însă mie nu mi s-a părut a fi așa. Care este, de fapt, problema ei? Lipsa identității sau (și) monotonia și previzibilitatea vieții? Ceea ce se întâmplă, în schimb, este faptul că ea se eliberează treptat din turnul care o ține prizonieră. Lumea îi apare din ce în ce mai vastă și mai misterioasă, cu o viață subterană învăluită în necunoscut. Reperele ei familiare (soțul, amantul, psihiatrul) se îndepărtează și se transformă, totul devine străin și alunecos, iar Oedipa se trezește singură, în derivă, fără a mai putea descifra mesajul tapiseriei odinioară familiare. 

Multă vreme, această lume alternativă îi rămâne inaccesibilă: Oedipa îi poate percepe prezența, însă nu poate pătrunde în interiorul ei, ci rămâne izolată, în afara acestui miracol. Obsesia de a pătrunde înăuntru (în alt turn? sau este, de fapt, o evadare?) se diminuează pe măsură ce femeia își pierde încrederea, bănuind că totul nu este decât un complot elaborat, o farsă la adresa ei pusă la cale de Pierce. Însă anvergura acestei farse este copleșitoare, iar atracția misterului și posibilitatea ca totul să fie adevărat îi reînvie interesul: la fel ca Mucho, care crezuse în lotul de mașini de ocazie, și Oedipa are încredere în lotul 49, lotul de timbre falsificate care par să păstreze cheia lumii subterane a lui Trystero, cheia miracolului așteptat. 

It's all about America, folks. Mi s-a părut că, în romanul lui Pynchon, este vorba despre frustrările și obsesiile americanilor, despre nebunia lor, despre încercarea de a evada din lumea perfectă survolată de spectrul visului american, despre tentativa de a deveni mărunți infractori rebeli, care-și iau viața în propriile mâini. Totodată, este vorba și despre inabilitatea oamenilor de a crede în ceva - în muncă, familie, religie sau miracol; despre imposibilitatea fericirii și lipsa paradoxală a libertății într-o republică democratică. 

Am avut senzația că Pynchon presară indicii în textul său, subliniind câteva cuvinte-cheie: miracol, cuvânt, metaforă, psihoză, turn, țesătură, oglindă, anarhist, dezmoștenire. Cornul de poștalion redus la tăcere este un astfel de miracol (miracol pe care Pynchon îl definește ca o intruziune în lumea noastră a unei alte lumi), care apare ca o podoabă a fiecărui caz de alienare, a fiecărei specii de izolare umană, prin intermediul căruia oamenii se retrag din viața statului (dar și din viața lor plată, lipsită de elementul-surpriză) printr-un act de voință proprie, devenind părtași la o lume alternativă care nu se supune legilor și regulilor.

Actul metaforei este o împunsătură în direcția adevărului și o minciună, în funcție de locul în care te afli: înăuntru, în siguranță, sau afară, pierdut. Oedipa nu știa unde se află. (pag. 131) [...] Dacă exista doar America, atunci avea impresia că singurul mod de a mai continua și a fi relevantă pentru America era să fie o străină, una ieșită de pe brazdă și cufundată pe de-a-ntregul în paranoia ei. (pag. 186)

Oedipa preferă luciditatea și nefericirea unei mântuiri prin halucinogene, dar, pe de altă parte, ea așteaptă salvarea, evadarea, miracolul. O explicație a romanului poate fi, într-adevăr, aceea că Trystero este un complot orchestrat de Pierce, pornind de la o bază reală. Banii lui nu au reușit să o scoată pe Oedipa din turnul în care este captivă, astfel că magnatul pune la cale o aducere a miracolului în viața ei previzibilă, o tentativă de rupere a vrăjii care o ține prizonieră. În ce măsură i-a reușit.

În cazul lui Pierce, dar și al Oedipei, intervine și atracția actului creator. Oedipa crede că Pierce a lăsat în urma lui ceva în care ea trebuie să insufle viață, jucând rolul cutiei negre din planetariu, care proiectează o întreagă lume pe cupolă. Tema creației, a inovației, a muncii solitare, este, cred eu, una din temele acestui roman: Munca în echipă este un simptom de moleșeală al întregii societăți, spune Pynchon. Desigur, sunt o mulțime de alte teme și simboluri, de nume care ascund alte înțelesuri, de povești în povești care pot fi dezbătute la nesfârșit. Dar eu mă opresc, deocamdată, aici.
[spoilere]


sursa
Nu se știe mare lucru despre Thomas Pynchon. Scriitorul, acum în vârstă de 77 de ani, se ține departe de interviuri și apariții publice de mai bine de patruzeci de ani, iar puținele fotografii existente datează din tinerețea acestuia. După ce a servit doi ani în Marina SUA și a obținut diploma de limbă și literatură engleză la Universitatea Cornell (unde și-a întrerupt studiile de inginerie pentru a se înrola), Pynchon a început să ducă o viață retrasă. Indentitatea sa este pusă la îndoială încă din anii 1960 (unii mergând până la a-l identifica cu Salinger), după publicarea unor povestiri și a primelor romane, V. (1963) și Strigarea lotului 49 (1966). În 1964, cererea sa de a studia matematica la Universitatea din Berkeley a fost respinsă, iar în 1965, Pynchon a refuzat propunerea de a preda la un colegiu, pe motiv că își propusese să scrie trei romane în același timp. Cel mai recent roman al său este Bleeding Edge, apărut în 2013. 


Au mai scris despre Strigarea lotului 49: Chestii livrești, Acaile


Editura: Polirom, 2006
Traducere: Geta Dumitriu
Număr de pagini: 187
The Crying of Lot 49, 1966


34 de comentarii

  1. pai pe langa v sau rainbow asta e superaccesibil.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi asta mă gândeam și eu. Și totuși, a fost o carte dificilă. Oare cum sunt celelalte? Nu o să aflu prea curând, pentru că am pe listă alte romane care deocamdată mi se par mai importante. Dar am senzația că, după cărțile lui Pynchon, orice altceva apare drept mult mai ușor de citit și de înțeles.

      Ștergere
    2. sunt grele. periculos de aproape de ilizibilitate. dar asta e doar punctul mieu de vedere, iar eu nu sunt foarte destept.

      Ștergere
    3. :)) Nu mă pot pronunța asupra nivelului tău de inteligență, pentru că nu te cunosc, dar tind să cred că ai mai multă decât alții.

      Ștergere
  2. Gizăs! Voiam să mă apuc de Pynchon dar m-ai speriat în ultimul hal. Cred ca o să mai aștept să mă mai "călesc" nițel.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aoleu, n-am vrut să sperii pe nimeni! :)) Într-adevăr, uneori e bine să lași unele cărți pentru mai târziu, când simți că ai căpătat o mai mare răbdare și înțelegere, altfel riști să le tratezi superficial. Pe de altă parte, e bine să îți lărgești limitele permanent, abordând și literatură care, la prima vedere, pare că te depășește. Și eu mai amân unele cărți, pentru altele îmi fac în sfârșit curaj...

      Ștergere
  3. Am inteles doua chestii:
    1. O sa-l citesc pe Pynchon
    2. Il voi citi in Engleza, sa fiu sigur ca nu inteleg nimic. Am citit Lolita in Engleza originala a lui Nabokov si a fost grea, dar a fost si cea mai faina experienta de lectura posibila.
    Kudos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, that's the spirit! Deduc că ești o persoană încăpățânată. :)
      Ceva-ceva tot vei înțelege din roman, poate chiar mai mult și mai bine. :) Aștept impresiile tale.

      Ca să fiu sinceră, habar n-aveam că Lolita a fost scrisă inițial în engleză (m-am uitat acum pe Wiki, văd că a apărut prima oară în Franța și a fost tradusă ulterior în rusă de Nabokov, interesant). Eu am citit-o în română, cu mulți ani în urmă, dar mi-am propus să o recitesc (nu mai țin minte nimic). Voi alege ediția în engleză, mersi pentru idee.

      Ștergere
    2. Lolita e geniala in Engleza. Eu am citit-o pe Kindle unde poti vedea instant definitia anumitor cuvinte pe care nu le intelegi. E grea, dar e poezie :) Zice cam asa:
      There was in the fiery phantasm a perfection which made my wild delight also perfect, just because the vision was out of reach, with no possibility of attainment to spoil it by the awareness of an appended taboo; indeed, it may well be that the very attraction immaturity has for me lies not so much in the limpidity of pure young forbidden fairy child beauty as in the security of a situation where infinite perfections fill the gap between the little given and the great promised the great rose gray never to-be-had.

      Ștergere
    3. Oau, fragmentul sună foarte bine și este destul de încâlcit! A trebuit să îl citesc de două ori ca să îl înțeleg mai bine, dar tot nu m-am lămurit ce vrea să însemne „the great rose gray never to-be-had”. Ceva indecent, cu siguranță. :P
      M-ai convins, o citesc în engleză, și poate mai curând decât îmi propusesem.

      Ștergere
  4. Duci lipsa de carti de citesti asa ceva? Acum ce ai inceput? Ulysses de James Joice pe care o citesti in paralel cu Muntele Vrajit a lui Thomas Mann?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am citit deja Muntele vrăjit, iar Ulise nu se află pe lista de lecturi a următorilor cinci ani. Dar ce vrei tu să spui, Gabriel, anumite cărți nu-s de nasul meu? :)) Dar de nasul tău sunt? Ai citit Lotul 49 au ba?

      Ștergere
    2. Nu ma refer ca ar fi sau nu de nasul cuiva. Ma refer la faptul ca este o literatura intortocheata care nu provoaca niciun fel de placere. Nu merita sa citesti carti chinuindu-te.Am auzit de acest Pynchon si toata lumea spune ca este indescifrabil. In veci nu ma gandesc sa-l citesc.

      Ștergere
    3. Ba să știi că mi-a provocat plăcere, în momentul în care am înțeles mai bine ce voia Pynchon să zică (deși e posibil să fi înțeles cu totul altceva, ha). :) Îmi place când o carte îmi pune mintea la treabă, și nici tu nu ar trebui să eviți astfel de cărți, Gabriel (deși știu că ai un timp de lectură limitat și te înțeleg într-o oarecare măsură). Lotul 49 nu e o carte atât de groaznică (ceva tot am înțeles și nu e imposibil de citit), dar sunt sigură că celelalte sunt, într-adevăr, chinuitoare, așa că nu mă apropii de ele în următorii (să zicem) zece ani. În niciun caz nu citesc cărți mai dificile pentru a mă lăuda cu ele sau ceva asemănător, ci doar pentru a-mi satisface curiozitatea și când simt eu că sunt pregătită pentru un „storcător” de creieri. Să zicem că e o plăcere masochistă a minții de a lucra peste limitele obișnuite. :)

      Ștergere
    4. intamplarea face ca pe pustii mei sa-i cheme ca pe 2 mari scriitori americani in viata (ink). poate cei mai mari, ar mai fi si barth, si de lillo, si cormac ala poate. in fine: ma refer la roth si pynchon.
      ema, peste 10 ani nu o sa fiti mai pregatita decat azi doar daca nu cumva aveti vreo 15 ani. daca ati trecut de 23, nu va asteptati ca lucrurile sa mearga in sus.
      gabriel, am auzit ca nu vrei sa citesti noul roman al lui dan lungu. pot sa iti spun spoilerul major de la final? e futere! ad litteram!

      Ștergere
    5. O sa cumpar cartea lui Dan Lungu cand apare la Top10+. O iau cu 12 lei de pe hipopotam. Cel mai mare scriitor american este John Steinbeck, dar a decedat in 1968. Am notat cu 10/10 si "La rasarit de Eden" si "Fructele maniei".

      Ionescu, in toamna asta vreau sa organizam o intalnire bloggeristica cu Ema Cojocaru. Si sa-mi faci o poza alaturi de dumneaei. Cu aparatul fotografic reflex.

      Ștergere
    6. @Ionescu, eu cred că anii chiar își aduc aportul la nivelul de înțelegere și răbdare (dar și de încredere în propriile capacități), tocmai pentru că se bazează pe experiența și provocările din anii anteriori. Eu încă îmi testez limitele și nu am ajuns într-un punct în care să am impresia că nu pot merge mai departe de atât. Normal, aș putea să citesc romanele lui Pynchon chiar acum, dar mi-e teamă că nu voi înțelege mare lucru. Poate că nu voi înțelege nici peste zece ani, dar măcar atunci aș avea mai multă încredere.

      @Gabriel: Cât despre întâlnire, vom vedea. Trebuie să mă asigur că nu mușcați, nici tu, nici Ionescu. :)

      Ștergere
  5. Ema, unde gasesti cartile astea? si cum de i-a venit randul asteia? banuiesc ca ai un raft mare, mare de carti care te-asteapta, cum de ai ales Pavilionul '49? pura curiozitate feminina, dar probabil ca modul cum facem alegeri (inclusiv cum e lista noastra de lectura) spune ceva despre caracterul nostru. eu prefer sa ma-ndrept catre clasici sau spre autori consacrati, am realizat spre final de 2014 ca am goluri destul de mari.:((

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, păi Pynchon era pe lista mea de la începutul anului, printre autorii pe care vreau de multă vreme să îi citesc pentru prima oară (m-am ținut de listă deocamdată, să știi, aproape tot ce am citit până acum se regăsește acolo). ”Strigarea lotului 49” (m-ai amuzat cu Pavilionul, cred că te-ai gândit la Jonathan Coe) e un clasic american și e cea mai accesibilă carte a lui Pynchon, în sensul că e cea mai scurtă. Nu este un autor popular la noi, pentru că e cam indigest și, cum zice Gabriel, nu oferă lecturi ușoare și nici plăcere. :) Eu citesc și pentru plăcerea mea, dar vreau ca, din când în când, să îmi pun mintea la treabă, încercând lecturi mai dificile. Pentru mine, acesta este unul dintre scopurile lecturii - acela de a-mi lărgi limitele înțelegerii și răbdării.

      Ei, dar nu e motiv de supărare faptul că nu ai citit prea mulți clasici și autori consacrați, asta se poate îndrepta oricând, și nici nu trebuie să te gândești că ești un cititor incomplet fără astfel de lecturi. Asta zice lumea, știu, dar eu una detest snobismul ăsta literar - vaaai, n-ai citit cutare și cutare roman? Important e că citești, și nu Coelho sau Fluturi sau 50 Shades, ci cărți bune care, peste o sută de ani, poate vor deveni clasice. :)

      Ștergere
    2. aoleuuuu, ti-ai pus juma' din lista mea de friends de pe fb pe cap, pare-se ca toti sunt marcati (in sensul placut) de Fluturi:)) nuuuu, n-am placeri dintr-astea, dar am ajuns la concluzia ca am citit prea putin din Llosa, Steinbeck sau Umberto Eco, de exemplu. eu sunt cititoare amatoare, citesc ce si cum am chef, dar parca nu-mi permit sa dau ignore la lecturi importante:) clar ca nu voi apuca sa citesc totul, dar nici sa ocolesc cu buna-stiinta lecturi impotante nu e corect, macar sa-ncerc. ce spun unii, criteriile lor de alegere, catalogare, sunt nesemnificative, chiar ma enerveaza cei ce fac tapaj de ceea ce au realizat ei, fie ca-i vorba de case, masini, boarfe sau carti!

      Ștergere
    3. pai daca pynchon nu e consacrat, nu stiu cine mai e. i mean, hello! cati scriitori au aparut in the simpsons? macar asta si tot e ceva.
      https://www.youtube.com/watch?v=-Ds4OLUDIvg

      Ștergere
    4. sau asta, nu? http://dilemaveche.ro/sites/default/files/imagecache/image_gallery_large/Carta.jpeg

      Ștergere
    5. O fi Pynchon consacrat în afară, dar e prea puțin cunoscut și apreciat de publicul românesc (iar notorietatea lui se bazează și pe faptul că se sustrage interviurilor și fotografiilor). După cum arată situația la noi, nici nu prevăd o schimbare notabilă în privința lui Pynchon, dar mă îndoiesc că are armate de fani prin alte țări. E un scriitor mult prea complicat pentru a fi pe gustul unui public larg. Mersi de link-uri.

      Ștergere
  6. Nu comentez cartea, dar ma intreb cum de reusesti sa citesti atatea si sa faci mega recenziile astea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că trebuie să-mi trec acest statement în pagina „Despe mine”, care momentan nu există. :) Hai să recapitulez: nu mă uit la televizor (nici nu am așa ceva de vreo opt ani), nici filme nu prea mai văd (seriale nici atât), încerc să folosesc cât mai puțin internetul (mai ales Fb-ul), nu mă omor cu treburile gospodărești și, cel mai important, lucrez pe cont propriu, așa că am ceva timp la dispoziție, pe care încerc să nu-l irosesc cu prostii. :)

      Ștergere
  7. Pynchon este unul dintre scriitorii mei favoriti. Scriitori contemporani, vreau sa zic.

    Curcubeul gravitatiei este superb! Una dintre cele mai faine carti pe care le-am citit vreodata! Este destul de dificil, asa-i, dar se poate citit daca ai si un companion la indemana. Eu citeam cateva pagini, incercam sa identific singur trimiterile si dupa aia luam companionul in mana.

    Este o incercare literara dar savuroasa atat din punct de vedere stilistic cat si al imaginatiei si al jocului pe care-l propune Pynchon.

    Strigarea lotului este destul de usurica in comparatie cu Curcubeul gravitatiei dar te pregateste pentru ceea ce poate Pyncon de fapt sa scrie cu adevarat. :)

    Eu zic sa nu-l abandonezi pe Pynchon. Ii prea fain.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am văzut că ai scris despre Curcubeul gravitației, am păstrat link-ul și sper să citesc în curând ce ai scris despre roman. Ai avut curaj, nu glumă, eu am pornit cu cartea asta, mai scurtă și mai accesibilă. Îmi place entuziasmul cu care vorbești despre Pynchon, mai că-mi dai și mie o doză suplimentară de curaj! :) Ei, nu-l abandonez, doar că nu voi citi prea curând V. sau Curcubeul. Deocamdată l-am testat, am văzut cam ce-i poate pielea (la scară mică, e drept), dar am destule restanțe în materie de romane „consacrate”. Storcătoarele astea de creier mai pot aștepta o vreme. :)

      Ștergere
    2. Imi spui cand te apuci te Curcubeu si-ti trimit companionul pe care l-am folosit eu. :)

      Trebuie sa recunosc ca nu ma simt in stare sa citesc Pynchon in original... Am incercat dar ma depaseste. Depind, astfel, de traduceri.

      Cand am citit V si Lotul, prin 2007-2008, eram vrajit de scriitura lui Burroughs si Pynchon a cam cazut pe de laturi. Nu l-am studiat cu un interes pe masura si cand a aparut Curcubeul si l-am luat, mai mult din reflex pentru ca-i aveam celelalte doua volume in biblioteca, mi-am dat seama cat ii de fascinant si cat de fraier am fost la momentul respectiv ca nu l-am citit cu suficienta atentie.

      Eh, nu e prima data cand realizez ca am citit carti extraordinare in tinerete pe care le-am tratat cam "relaxat" si nu le-am apreciat la justa lor valoarea pentru ca nici nu aveam instrumentele si rabdarea necesara sa o fac... ale tineretii valuri.. :)

      Ștergere
    3. Chiar m-am gândit să ți-l cer, mulțumesc, Răzvan! Sper să mai ținem legătura și peste zece ani! :P Glumesc cu anii ăștia, eu nu sunt foarte sigură nici ce citesc săptămâna viitoare, darămite peste un an sau cinci sau zece...

      Of, așa e, unele cărți chiar au timpul lor, acum te-ai apleca cu mai mare atenție asupra lui V., dar nu-i bai, îl poți reciti oricând. Mie-mi pare rău și de cărțile citite recent despre care nu am scris, pentru că scrisul ăsta mă ajută să le înțeleg mai bine și să le țin minte mult mai multă vreme. Eu n-am cine știe ce nume răsunătoare citite în tinerețe, doar clasicii Kafka, Nabokov și Bulgakov, din cărțile cărora nu mai țin minte absolut nimic. De Pynchon nici nu auzisem, dar văd că tu ești un curajos inconștient din născare, de te lupți cu monștri d-ăștia înainte de a aduna puterile necesare! :)

      Ștergere
  8. :)))))

    Putere am, nu am glagoria necesara ca sa si procesez ce rapun cu ajutorul puterii din dotare :)

    M-am schimbat destul de mult intr-un timp relativ scurt, cred ca se cheama maturizare dar nu sunt sigur :D , acesta fiind si motivul pentru care incerc sa ma detasez pe cat posibil de Razvan cel mai "zglobiu" de acum cativa ani.

    Plus ca mi-am propus sa scriu despre fiecare carte pe care o citesc ca sa mi-o fixez mai bine in minte si ca sa ma asigur ca mi-am dat interesul ca sa o inteleg cat de cat.
    :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, dar sper că nu renunți la Răzvan cel zglobiu pentru a da impresia de (sau chiar a te transforma într-un) om serios și matur, nu e bine, trebuie să îl păstrezi și pe cel dinainte, părțile lui bune, vreau să zic, tinerețea și curiozitatea și inocența și tot ce știi tu că mai avea el bun de oferit (asta cu inocența am zis-o la plesneală, poate făceai numai prostii!). Eu sper să-mi păstrez o latură imatură până în ultima clipă a vieții, când o fi ea, mai devreme sau mai târziu. :)

      Dap, și eu mi-am propus să scriu despre fiecare carte citită, tot din aceleași motive ca și tine. Faptul că scriu și îmi adun ideile înseamnă că acord un timp de gândire lecturii, altfel aș trece pur și simplu la următoarea carte, fără să rumeg prea mult ce am citit înainte.

      Ștergere
  9. Oricum numai inocent nu am fost :))))

    Nu am cum sa renunt la Razvan cel "zglobiu" pentru ca este parte din mine totusi. Nu e ca si cum as putea sa ma operez ca de o tumoare si scap de acel EU. :)

    Doar ca incerc sa-l temperez si sa fiu putin mai organizat si mai cu capul pe umeri. :)

    RăspundețiȘtergere
  10. cei 5 ani fara ulise pe listră se apropie de final.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai de mine, ce-a mai trecut timpul! La început nici n-am priceput ce vrei să spui, apoi am citit comentariile și m-am lămurit. Am memoria cam scurtă, uf.
      De Ulise tot nu-mi vine să mă apropii (măcar de-aș citi una din cărțile mai scurte ale lui Joyce, mereu zic asta), dar cine știe ce hotărâre subită dă peste mine într-o zi... Nici de Proust n-aveam în plan să mă apuc, dar iată că am început Swann fără prea multe pregătiri mentale – mai trist e că am întrerupt lectura pe la jumătatea volumului, deși-mi plăcea foarte mult, dar am de gând s-o reiau în ianuarie.

      Ștergere

Un produs Blogger.