Un singur cer deasupra lor - Ruxandra Cesereanu

Un singur cer deasupra lor nu este o carte comodă, nici una plăcută, ba cel mai adesea este apăsătoare și răscolitoare. Pornind de la fapte și personaje reale, Ruxandra Cesereanu pare să fi alcătuit o hartă a răului pe care Diavolul își mișcă marionetele ascultătoare, dezbrăcate de orice urmă de conștiință și umanitate - noii mankurt* ai României socialiste. Căci, la începutul cărții, aflăm că Dumnezeu a lăsat lumea în plata Diavolului timp de o jumătate de veac, ținându-se deoparte de toți și de toate. Este vorba, de bună seamă, de vremurile comuniste, acoperite de la 1945 până după revoluția din '89 în această carte-mozaic mânjită cu lacrimi, sânge și rahat. 

*Mankurt = Personaj mitologic transformat, prin tortură, într-un sclav perfect al stăpânului său. Noțiunea a fost dezvoltată de Cinghiz Aitmatov în romanul său ”O zi mai lungă decât veacul” (e clar, trebuie să-l citesc).

Atrocitățile regimului sunt dezgropate cu unelte de arheolog literat, ni se apleacă de la servilismul celor aflați în slujba Partidului, ne plictisim la lungile (și cam redundantele) pasaje de gargară propagandistă, ni se face părul măciucă fiind martori, preț de câteva pagini, la violența și cruzimea unor personaje reale precum generalul de Securitate Pantiușa, colonelul Hristache Zambeti, deținutul-torționar Eugen Țurcanu și, nu în ultimul rând, președintele Ilișoi cu mineriada lui cu tot. Există însă și pasaje (mai rare, din păcate) în care frumusețea cuvintelor răsare din mocirla asta de durere, nedreptate și violență, ca o urmă a dumnezeului care se găsește încă în oameni, înainte de a fi izgonit și de acolo cu bâte, foamete și deznădejde.

Marchizul arăta ca un înger căzut și voia să obțină, în eprubetă, niște mutanți. Acestea erau jucăriile lui preferate, ale păpușarului. De ucis pe Dumnezeu îl uciseseră cu toții, nu-i vorbă, și victimele, și călăii, de voie ca de nevoie. Nu degeaba urla Marchizul din toți bojocii că el este singura evanghelie pe care o va scrie pe stârvurile studenților torturați. Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, n-ar mai fi înviat, striga Marchizul cu spume la gură către cei chirciți în celulă. (pag. 59) 

Diavolul își întinde năvodul otrăvit în toate colțurile lumii acesteia, de la sate neînsemnate până la capitală, astfel că nimeni nu scapă nechinuit și nesurghiunit. Sunt o multitudine de personaje urmărite pasager într-un moment anume al vieții lor sau pe o perioadă mai îndelungată: țărani refugiați pe munte, oameni deportați în Bărăgan, măicuțe izgonite din mănăstire, copii din orfelinate și aurolaci, profesori anchetați și întemnițați, studenți torturați, capi comuniști căzuți în dizgrație și, bineînțeles torționari, turnători și dictatori. I-am regăsit pe Șoșescu care ia lecții de dicție de la logoped; pe coana Leana care se visează Lizaveta de România; pe Călin Nemeș, eroul de la Cluj care s-a sinucis la patru ani de la Revoluție; pe Petru Culianu, asasinat în WC-ul universității americane; pe Petre Roman, the Great Grey cu un apetit vorace - și pe mulți alții. 

Cele 34-35 de instanțe-capitole, așezate în ordine cronologică, nu prea au legătură una cu alta. Nu înțeleg de ce i s-a pus acestei cărți eticheta de roman, căci este mai degrabă o colecție de povestioare scurte și foarte scurte, unite de o idee comună (pe lângă cerul de deasupra personajelor, golit de prezența divină): răul prezent pretutindeni, care unește tematic și dezbină umanitar, împărțind lumea în victime și călăi, cu câteva excepții miraculoase, suspendate parcă în afara timpului lor (doi tineri care fac dragoste pentru prima oară, în pădure, sau nemaivăzuta mandarină primită de un copil la coada pentru zahăr și ulei). 

În cartea Ruxandrei Cesereanu, comunismul este readus încă o dată în fața cititorilor. Desigur, nu trebuie să uităm, nici să îngropăm acei ani, dar mă alătur și eu corului celor nedumeriți de exploatarea excesivă a acestui subiect. De ce este nevoie de încă o carte despre comunism? Nu s-au scris deja destule? Sau poate că fiecare scriitor simte nevoia să trateze subiectul prin propria voce, să spună, la rândul său, câte ceva despre acele vremuri? 

Ruxandra Cesereanu include în această carte - prima de proză realistă, din câte am înțeles - povestea bunicului ei, preotul greco-catolic Vasile Cesărean (de unde aflăm o cerere absolut genială de respingere a propriului recurs). Poate că acesta a fost nucleul și punctul de pornire al întregii cărți, această poveste pe care autoarea nu a vrut să o lase nespusă - iar totul a căpătat, în final, forma unei biblii a iadului comunist, cu sfinți și păgâni, cu farisei și torționari, cu cazne și mântuiri. 

În ciuda premisei promițătoare, de literatură care îmbină realitatea brutală cu ficțiunea, nu pot spune că am citit Un singur cer deasupra lor cu foarte mare interes, ba chiar am simțit, nu o dată, dorința de a o abandona. A fost o adevărată provocare să duc această carte până la capăt, deși sunt un cititor cu multă răbdare - și nu pentru că ar fi fost o lectură dificilă, ci pentru că autoarea mai degrabă mi-a adormit interesul, decât să mi-l trezească. Iar forma literară cu care a îmbrăcat subiectul comunism (de care, deocamdată, nu fug mâncând pământul) m-a lăsat de multe ori rece, plictisită sau nedumerită (carnea ei stătea ca pe un pom înflorit). Desigur, am fost zdruncinată de ororile care se succed în lanț, am tresărit recunoscând anumite personaje, am rememorat poveștile adevărate care nu trebuie niciodată uitate, dar numai arareori (în Lucreția, Driș, Hambu, Dănuț, Silvestru, Domnul Ionescu, poate și în Johann și Onac) am citit cu adevărat captivată. În rest, a fost doar datoria de a duce o carte la final. 

Despre carte au mai scris: Lucia T., C.L., C.P., W.M, Jovi.

Editura: Polirom, 2013

Număr de pagini: 238