sâmbătă, 15 martie 2014

Când eram muritor - Javier Marías




În sfârşit, o colecţie de proză scurtă pe care am citit-o cu plăcere și nerăbdare, de la început până la sfârșit. De obicei, scurtimea acestui gen literar nu îmi este suficientă, însă, cu talentul său de a îmbina introspecții subtile cu subiecte interesante, Marías reușește să creeze câteva povești memorabile în Când eram muritor

M-am bucurat că am citit, în prealabil, alte două romane ale acestui scriitor spaniol, pentru că am regăsit în această colecție personaje, nume, scene și idei care au fost dezvoltate pe larg în Inimă atât de albă (1992) și în Mâine în bătălie să te gândești la mine (1994). În lumea închipuită a lui Marías, personajele se plimbă libere dintr-o poveste în alta, creând legături și veridicitate, atribuind imaginarului o dimensiune reală, credibilă și familiară.

Dacă ar fi să aleg povestirea favorită, cred că m-aș opri la cea care dă titlul colecției, Când eram muritor. În toate am găsit, însă, ceva care să îmi placă - fie subiectul, fie un personaj, fie o idee sau o observație fină a gesturilor și a detaliilor, la care eu nu m-aș fi gândit, poate, niciodată. Surprinzător, nu pot spune care dintre cele douăsprezece povestiri mi-a plăcut cel mai puțin – nu m-a plictisit nici măcar cea legată de fotbal, deși evit subiecte cu tentă sportivă.

În Medicul de noapte (1991), o prietenă căsătorită a naratorului apelează, în anumite seri, la un medic de gardă, pentru a-i face o injecție calmantă. Însă aparențele pot fi înșelătoare, iar un fapt ce pare evident poate ascunde o cu totul altă semnificație. 

În Moștenirea italiană (1991), două femei care s-au întâlnit o singură dată, prin intermediul naratorului, sunt legate, fără ca ele să știe, prin povești de dragoste asemănătoare și nu foarte fericite. Viețile lor se schimbă nu atât paralel, cât consecutiv, iar coincidențele sunt duse până într-un punct ce rămâne incert.

În călătorie de nuntă (1991) surprinde momentul stânjenitor (sau nu) în care confundăm un străin cu cineva cunoscut, provocând manifestări de o familiaritate care, altfel, nu ar fi existat niciodată. Povestirea a fost inclusă, ulterior, în Inimă atât de albă, fiind aproape identică cu fragmentul din roman, însă deznodământul este diferit. 

Binoclul spart (1992) relatează întâlnirea dintre doi străini la o cursă de cai, în care unul dintre ei, sub presiunea frustrărilor și a constrângerilor provocate de profesie, ajunge să facă destăinuiri care îl pot incrimina, fiind protejat, însă, de o amenințare voalată. 

Siluete neterminate (1992) are o atmosferă puternică, în ciuda scurtimii ei - pe doar patru pagini, întâlnim un cățel cu trei picioare, un tablou valoros și un cuplu neobișnuit. Unul dintre personaje este Custardoy, care apare și în Inimă atât de albă, ceea ce transformă povestirea într-un fel de extensie a romanului – ea apare ca o altă anecdotă legată de lumea falsificatorilor de tablouri și a comercianților de artă.

În Duminică de trupuri (1992), naratorul se află în vacanță cu soția Luisa (probabil că aceeași din Inimă atât de albă) și își pierde vremea privind plaja aglomerată, fără a se putea opri într-un punct anume din marea uniformă de trupuri. Când credem că nu se va mai întâmpla nimic, avem parte de un final surprinzător.

Când eram muritor (1993) mi-a plăcut foarte mult, mai ales datorită ideii - o fantomă ne povestește cum arată „existența” dincolo de moarte. Viața încheiată este văzută asemenea unui film în reluare, privit din toate unghiurile (chiar și cele, până atunci, ascunse), detaliile devin de o claritate dureroasă, iar amintirile nu se mai amestecă, ci se separă distinct. Fantoma ajunge să cunoască lucruri neștiute din viața pe care a părăsit-o, înțelegând, totodată, de ce a murit. 

Este absurd faptul că spațiul rămâne și că timpul se șterge pentru cei vii sau că, de fapt, spațiul este depozitarul timpului, numai că este tăcut și nu povestește nimic. (p. 48)
Uităm aproape totul în viață și ne amintim de toate în moarte, sau în starea în care se află o fantomă. (p. 56) 

Orice rău se întoarce (1994) este povestea unui scriitor posibil genial, dar neapreciat și depresiv, care vrea să scrie un amplu eseu despre durere, astfel că face experimente chiar pe el, întrerupându-și medicația. Printre altele, ajunge la concluzia că durerea cea mai mare este durerea conștiinței, care nu are remediu

În Mai puține scrupule (1994), o femeie participă la o preselecție pentru un film porno; înainte de a intra la filmarea propriu-zisă, are o discuție cu partenerul ei, care îi povestește situații mult mai greu de suportat decât scenele de sex pe care urmează să le joace. Custardoy are o apariție scurtă și în această povestire, nu ca falsificator, ci fiind implicat în selectarea actrițelor. 

Sânge pe lance (1995) este cea mai lungă povestire, în care naratorul vorbește despre misterul nerezolvat al morții unui prieten bun, ucis cu o lance, împreună cu o prostituată. La un moment dat, tenta polițistă aproape că devine paranormală, însă Marias păstrează povestea pe tărâmul normalității, iar misterul își găsește dezlegarea spre final. De menționat că în această nuvelă își face apariția Ruibérriz de Torres, un personaj secundar din Mâine în bătălie să te gândești la mine

Din nou, coincidențe și aparențe care îi prilejuiesc lui Marías introspecții variate: oamenii se deosebesc mai puțin decât ar vrea; nu trebuie să stăruim asupra eșecurilor, pentru că ne contaminează imediat; toată lumea face eforturi pentru a atrage atenția și a se asemăna în același timp; cu prietenii vechi, continui să te arăți cum te știau la început. Și da, cine plătește, oare, cheltuielile morților?

În timpul nesigur (1995) vorbește despre un fotbalist maghiar transferat la Madrid care, aflat la un pas de a înscrie un gol într-unul din meciurile sale, neagă pentru o clipă situația certă, transformând iminența în ceva incert și nesigur.

Sfârșite sunt iubirile (1995) este o altă povestire cu fantome. O voce frumoasă atrage, în locul iubirii care i-a fost prezise, un ascultător neașteptat, care nu mai este atât de fidel pe măsură ce vocea îmbătrânește și se urâțește.

Majoritatea povestirilor din Când eram muritor au fost scrise la cerere, astfel că se observă o orientare spre subiect și deznodământ, dar ideile nu curg într-o singură direcție, ci se ramifică și spre alte teritorii ale gândirii. În unele situații mai tensionate, deznodământul este amânat de introspecții subite, asistăm la un stop-cadru în care Marías analizează detalii și gesturi, punctul culminant este întârziat, însă nu prea mult, pentru că avem de-a face, totuși, cu o povestire.

Pentru că mintea umană face asociații involuntare, în timp ce am citit Când eram muritor m-am gândit la Târfe asasine, cartea lui Roberto Bolaño în care am întâlnit câteva teme similare - punctul de vedere al unei fantome, o poveste legată de fotbal, precum și câteva... târfe, desigur.



Editura: Univers, 2009
Traducere: Iulia Bodnari
Număr de pagini: 160
Titlu original: Cuando fui mortal (1996)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...