vineri, 28 martie 2014

Sexul cireșilor - Jeanette Winterson



La un moment dat, am făcut o fixație pentru Jeanette Winterson: am început cu Portocalele nu sunt singurele fructe și am continuat cu memoriile ei, Why Be Happy When You Could Be Normal?, pentru a ajunge apoi la Sexul cireșilor. Probabil că cititorii care au auzit de scriitoarea britanică știu, deja, că este lesbiană declarată încă de la șaisprezece ani, iar romanele ei sunt impregnate de simboluri și alegorii care explorează identitatea, atât cea sexuală cât și cea personală. 

Sexul cireșilor este un melanj pitoresc de personaje incredibile, umor și filozofie, o explozie tactilă de fantezie care ia forme nebănuite. Jeanette Winterson își plimbă cititorul prin lumi misterioase și fascinante, oprindu-se din acest iureș al imaginației pentru câteva cugetări legate de istorie, timp, materie, dragoste, femei și bărbați.

Povestea începe în Londra secolului XVII, când orașul este prins în Războiul Civil dintre regele Charles I și Parlamentul englez, iar, ceva mai târziu, este devastat de Marea Plagă din 1665. Pe lângă relatarea unor fapte istorice, scriitoarea strecoară și câteva ironii la adresa puritanilor, care urăsc tot ceea ce este plin de viață și condamnă păcatele și viciile, deși se dedau la ele în ascuns. Nu este de mirare că Winterson este atât de pornită împotriva rigidității religioase, pentru că a experimentat-o pe deplin în copilărie, trăind alături de o mamă fanatică (vă recomand Why Be Happy When You Could Be Normal dacă vreți să aflați mai multe despre viața autoarei).

Jordan este un copil de pripas, găsit pe malul Tamisei și crescut de Femeia cu câini, un personaj pitoresc de grotesc, o ființă simplă, care crede că pământul poate fi străbătut cu ușurință de la un capăt la altul, și atât de grasă încât a reușit să arunce un elefant în înaltul cerului. În copilărie, i-a rupt picioarele tatălui atunci când acesta a încercat să o țină pe genunchi, însă mama o putea duce cu ușurință pe umeri, căci puterea dragostei nu are limită.

Însușirile formidabile nu se opresc aici, iar romanul este plin de povești totodată hilare și dezgustătoare despre pățaniile Femeii cu câini: cum vede pentru prima oară o banană, luând-o drept un penis galben, sau cum îl înspăimântă de moarte pe băiatul (normal) de care s-a îndrăgostit. Nefericita femeie este prea mare pentru a fi iubită, căci toți se tem să escaladeze un munte; când încearcă să afle ce este dragostea, se lovește de cuvintele preotului, care-i spune că numai Dumnezeu poate iubi cu adevărat, iar restul este numai desfâu și egoism.  

Lui Jordan i s-a proorocit că o va face să sufere, însă băiatul este singurul care o acceptă necondiționat pe monstruoasa mamă adoptivă, chiar dacă destinul îl poartă departe de ea. Încă de mic, Jordan simte chemarea apei lângă care a fost găsit, meșterește bărci de hârtie pe care le lansează pe Tamisa și visează să călătorească în locuri necunoscute, astfel că își părăsește mama și pleacă pe mare.

În peregrinările sale, ajunge în locuri aflate la granița fantasticului, precum orașul condus de un călugăr și o prostituată, în care dragostea a fost scoasă în afara legii, așezarea în care locuitorii își dărâmă casele și le reconstruiesc în alt loc, pentru a scăpa de creditori, sau bordelul din care prostituatele reușesc să iasă aruncându-se în râul ce curge pe sub casă, fiind pescuite în aval de niște călugărițe.

Jordan se îndrăgostește de o balerină misterioasă pe care o întâlnește într-o casă ciudată, lipsită de podele, în care locuitorii umblă pe frânghii, iar mobilele sunt ancorate de pereți. Fata are un chip ca un voiaj pe mare în care nu se încumetă să pornească, însă neînfricatul Jordan pleacă în căutarea ei. În această călătorie inițiatică, el întâlnește tot felul de personaje și locuri ciudate, se deghizează în femeie și află lucruri neplăcute despre bărbați, este chiar sfătuit că e mai bine să ignori iubirea decât să o cunoști, însă el nu se dă bătut.

Poate că, în timp ce cauți pe altcineva, sunt șanse mari să dai peste tine pe neașteptate, undeva într-o grădină sau când stai pe un munte și privești ploaia. Dar acestor oameni pare să nu le pese cine sunt ei. Unii mi-au spus că toată ideea cu căutarea lui Dumnezeu e să uite de ei, să se piardă pentru totdeauna. Însă nu-i deloc greu să te pierzi pe tine - sau vorbesc ei oare despre ego, despre cadavrul acela găunos? (p.151)

În lungile călătorii pe care le întreprinde, Jordan începe să mediteze la sine, descoperind că nici cea mai simplă călătorie a minții nu are capăt. El nu îl caută pe Dumnezeu, ci se caută doar pe sine, însă aceasta i se pare cea mai complicată călătorie din câte pot existaNu este sigur dacă ceea ce trăiește este viața lui sau mai există un al doilea el, căci întrezărește încă o viață pe care a trăit-o deja sau o va trăi; în afara regulilor timpului obișnuit, a nu fi este la fel de exact ca a fi. 

Timpul este modalitatea naturii de a face ca să nu se întâmple toate deodată, spunea cineva. Pentru Sfântul Augustin din Hippona, doar prezentul este singurul timp real, căci nu putem ieși niciodată din această dimensiune a temporalității; trecutul și viitorul există doar în amintirea și, respectiv, imaginația noastră. Nu ne putem întoarce înapoi în timp, deoarece cauza este cea care precede efectele; în caz contrar, ar lua naștere un paradox.

În acest roman, Jeanette Winterson pornește de la premisa că timpul nu ar exista așa cum îl percepem noi, cu trecut, prezent și viitor; el nu ar fi linear și ireversibil, ci o masă amorfă în care ne putem plimba în voie, înainte și înapoi, chiar dacă, de multe ori, o facem inconștient. Spre finalul romanului, acțiunea se deplasează în secolul XX, spre personaje care au stranii similarități cu cele din Anglia anilor 1650. Rămâne la latitudinea cititorului cât de mult se poate lăsa furat de poveste și cucerit de argumentele scriitoarei, care alege să șteargă linia temporală și spațială în lumea ei inventată.

Dacă timpul este un prezent etern, nu există niciun motiv pentru care nu am putea să ieșim dintr-un prezent și să pășim în altul. (p. 133)
Toată lumea își amintește lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Și e un fapt bine cunoscut că oamenii uită de obicei lucruri care s-au întâmplat. Fie suntem cu toții închipuiți și mincinoși, fie trecutul nu are niciun contur precis. (p.136)

Am observat că de mare succes s-a bucurat continuarea poveștii celor douăsprezece domnițe dansatoare, în care aflăm ce s-a întâmplat după ce fetele s-au măritat, silite de părinți, cu cei doisprezece prinți. Ele au trăit fericite până la adânci bătrâneți... dar nu cu soții lor. Continuările sunt care mai de care mai fanteziste și surprinzătoare, fără a duce lipsă de crime și de iubiri interzise între fete. 

Pentru mine, însă, nu aceasta a fost partea cea mai frumoasă a romanului. Am fost fermecată de locurile fabuloase în care ajunge Jordan, cum este și orașul în care cuvintele sunt tangibile și se ridică spre cer, formând un nor gros care trebuie curățat din când în când de limbajul de prisos, astfel că oamenii urcă în baloane, echipați cu perii și mături, luptându-se cu înjurăturile și blasfemiile care nu se lasă înlăturate prea ușor.


Editura: Humanitas Fiction, 2009
Traducere: Ana Chiriţoiu
Număr de pagini: 210

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...