Povestea oamenilor-delfin este relatată de Erich, un băiat de 16 ani care părăsește Germania distrusă după cel de-al doilea Război Mondial și, împreună cu mama și fratele mai mic, Zeppi, călătorește spre Venezuela, unde îi așteaptă Klaus, fratele tatălui ucis în război. Erich, aflat între copilărie şi maturitate, este îndoctrinat cu ura naziștilor față de evrei, iar în adâncurile ființei lui se poate ghici o violență latentă. Zeppi este frumușel și prostuț, răsfățat de mama care, rămasă văduvă, și-a răsfrânt afecțiunea asupra băiatului cel mic, împiedicându-l să se maturizeze.
Mama a acceptat cererea în căsătorie a lui Klaus, iar cei trei îl urmează în adâncul continentului sud-american, unde bărbatul lucrează ca medic. Numai că avionul cu are călătoresc nu ajunge la destinație, ci se prăbușește în junglă, iar supraviețuitorii sunt recuperați de un trib de indieni care nu au niciun contact cu civilizația. Printr-un concurs de împrejurări, indienii Yayomi cred că străinii sunt, de fapt, oameni delfini, ființe magice cu puteri supranaturale, și îi primesc în rândul lor cu mare fast. Dar, în curând, evenimentele scapă de sub control, pe măsură ce albii trebuie să mențină aparențele și să păstreze aura de mister și invulnerabilitate, iar tot felul de lucruri neașteptate încep să iasă la iveală - trecutul ascuns al lui Klaus, schimbarea radicală a mamei, transformarea surprinzătoare a lui Zeppi, precum și ritualurile și credințele Yayomi, care mai de care mai ciudate și grotești.
Nu vreau să dezvălui foarte mult din subiect, pentru că sunt o mulțime de surprize în această carte și, chiar dacă unele sunt destul de previzibile, lectura rămâne, pe tot parcursul romanului, una captivantă și lipsită de momente de rostogolit-ochii-în-cap. Povestea nu este nici pe departe una veselă și cu un final hollywoodian, în care toată lumea scapă teafără: fiecare personaj are parte de o soartă neașteptată, destul de greu de ghicit și nu întotdeauna fericită.
Tonul cu care povestește Erich se transformă pe parcursul romanului: dacă la început este copilăros și lipsit de griji, spre mijloc devine unul din ce în ce mai matur, pe măsură ce evenimentele iau întorsături nebănuite, iar povestea inocentă și veselă de la început începe să capete accente grotești și extrem de serioase. O maturizare forțată și rapidă, într-o lume nouă, în care supraviețuitorii unui război trebuie să facă față unui mediu primitiv și ostil, cu obiceiuri barbare, dar cu un cod moral nu foarte diferit de cel al lumii pe care au lăsat-o în urmă.
Dintre subiectele politice și sociale pe care Torsten Krol le strecoară în acest roman, cel mai evident este legat de atitudinea nemților față de antagoniștii lor, evreii. Deși Germania a fost înfrântă în război, patriotismul este neștirbit, iar credința în Führer și în misiunea lui continuă să dăinuie. Acest lucru este definitoriu pentru Klaus, care speră la o revenire în forță a naziștilor, dar se observă și în cazul lui Erich, care poartă cu mândrie Crucea de Fier cu care a fost decorat tatăl mort. Pentru Erich, evreii sunt o încarnare abstractă dar absolută a răului, însă el nu cunoaște, de fapt, dimensiunea monstruoasă a istoriei petrecute în propria țară. Klaus, care se ascunde în junglă pentru a scăpa de consecințele faptelor sale, apare în ochii băiatului drept un erou, la fel ca și tatăl care a murit pentru cauza nazistă.
Istoria se repetă la scară mai mică: Klaus încearcă să îl manipuleze pe Erich (pe care îl consideră un exemplar arian perfect), oferindu-i iluzia puterii și a bărbăției. Va reuși, oare, Erich să judece limpede și să vadă dincolo de minciuni și idealuri monstruoase? Va putea să își recapete capacitatea de a distinge între bine și rău, pe care a pierdut-o în anii tulburi ai războiului? Poate că totul ar fi decurs previzibil, dacă soarta nu ar fi schimbat regulile jocului - în sânul unui trib feroce și primitiv, adevărul începe să iasă la iveală, iar Erich ajunge să cunoască latura întunecată a idealului nazist.
O întrebare foarte interesantă care se naște din paginile romanului este următoarea: ce înseamnă să fii civilizat? În numele purității rasiale, nemții au epurat elementele nedorite într-o manieră barbară, lipsită de compasiune și înțelegere. Pentru indienii Yayomi, răzbunarea este laitmotivul existenței lor - ei sunt un popor de războinici, care trăiesc pentru a-și ucide dușmanii. Dacă ar cunoaște dogma creștină, în care cei slabi îi domină pe cei puternici, li s-ar părea de un ridicol extrem, iar Dumnezeu, care nu și-a răzbunat fiul, le-ar apărea drept un zeu nevolnic și demn de dispreț. Și în lumea civilizată, și în cea primitivă, motivația este aceeași: exercitarea puterii și deținerea controlului.
Așa cum observă și Erich, civilizația înseamnă o pierdere a plăcerilor simple - indienii adulți se joacă cu copiii lor, ceea ce nu se prea întâmplă în societatea evoluată. Înseamnă, totodată, o pierdere a inocenței - nuditatea indienilor nu denotă lipsa de moravuri și promiscuitatea, pentru că, în ciuda lipsei hainelor, ei nu sunt mai perverși decât oamenii civilizați. La indieni, simțul proprietății este puțin dezvoltat, obiectele sunt ale tuturor, cu excepția armelor, nevestei și canoei. Desigur, nu totul este lapte și miere în lumea tribului Yayomi - femeile au un statut inferior, căsătoriile sunt aranjate pentru binele comunității, nu prea există afecțiune, iar soțiile nesupuse sunt, de cele multe ori, desfigurate de violența bărbaților. Nimic nou față de comportamentul anumitor popoare care au ieșit, de mult, din jungla primitivismului.
***
Am pus ochii pe roman de multă vreme, însă nu m-am grăbit să îl cumpăr, pentru că știam că se va încadra în categoria „plăceri vinovate”, adică lecturi ușoare și plăcute, pe care un snob literar le-ar ocoli din principiu. Dar, iată, mărturisesc acum că nu resping astfel de cărți, binevenite după un roman mai dificil, și încă pot să gust literatura pentru cei tineri, fiindcă mai păstrez o urmă (generoasă) de copilărie în spirit. Acestea fiind zise, Oamenii delfin nu poate fi încadrată pe deplin la categoria young adult. Seamănă, mai degrabă, cu Împăratul muștelor, roman în care inocența se împletește cu violența, ceea ce o situează într-o categorie aparte, pe care o gustă și adulții. Uit, însă, că a fi tânăr astăzi nu mai înseamnă naivitatea de altădată, iar poveștile dulci și senine au fost înlocuite cu bătăi, vampiri și copii-luptători. Ah, încep să vorbesc ca o babă de 80 de ani.
Editura: Litera, 2011
Traducere: Alexandru Macovei
Număr de pagini: 336
Niciun comentariu