Nimfa nestatornică - Guillermo Cabrera Infante

Nimfa nestatornică, prima carte de Guillermo Cabrera Infante pe care am citit-o, este ultima pe care scriitorul a terminat-o înainte de moartea sa, în 2005. Ceea ce definește aici scriitura lui Infante este, în primul rând, o înlănțuire de jocuri și asociații de cuvinte, calambururi și rime (in)voluntare, o explozie de artificii lingvistice care amuză și delectează cititorul amator de astfel de experiențe literare. Desigur, trebuie să poți gusta o asemenea lectură, care poate deveni obositoare pentru cineva în căutare de intrigi concrete și narațiuni coerente. 

La o primă impresie, nu se întâmplă mai nimic în acest roman cu tentă autobiografică, pe care autorul îl scrie la persoana întâi singular, ceea ce întărește senzația de confesiune. Subiectul, după toate aparențele ancorat în realitate, pare doar un pretext pentru etalarea acestei scriituri care celebrează cuvântul, fără granițe impuse de limbă și de sens - un stil nou și neobișnuit pentru mine, de care m-am lăsat cucerită treptat, în ciuda neîncrederii și nedumeririi de la început. 

Autorul folosește și numeroase cuvinte în engleză, creînd un roman poliglot, pentru că de ce să pretinzi corectitudinea de la o limbă, când poți vorbi două? Probabil că cel mai folosit cuvânt este „bolero”, care devine un fel de laitmotiv al narațiunii, căci autorul citează, în numeroase momente, versuri din bolerouri la modă, care par să închidă în ele chintesența vieții (Iubirea înseamnă să-ți întâlnești zeița sau Voi străbate aceste mări ale nebuniei / Ferindu-mă de naufragiu în viața mea). Pe lângă jocurile de cuvinte, narațiunea este saturată de muzică - titluri de piese și nume de muzicieni cubanezi, dintre care am menționat câteva la finalul acestei recenzii.

Conform autorului și fizicii cuantice, trecutul poate fi abolit sau chiar modificat, însă Cabrera Infante nu vrea decât să-l retrăiască și, spre norocul lui, o poate face într-o singură dimensiune - amintirea. Prin intermediul memoriei, această mașină a timpului, G. (un alter-ego al scriitorului) se reîntoarce în Havana anilor '50, perioadă de glorie a orașului, când pianele puteau fi găsite pretutindeni, iar capitala devenise un fel de Las Vegas latin. Viața de noapte, cu petreceri efervescente și concerte improvizate, atrăgea - pe lângă tot soiul de mafioți - nume sonore precum Hemingway, Ava Gardner sau Frank Sinatra. 

În acești fabuloși ani '50, G. scrie cronici de film pentru revista Carteles și este deja însurat, ceea ce nu-l împiedică să se îndrăgostească fulgerător de Stella-Estela, o fată de șaisprezece ani pe care o întâlnește cu totul întâmplător. G. se aruncă în mrejele unei iubiri obsesive, lăsându-și casa și nevasta pentru a trăi, alături de o Lolită cubaneză, prin camere de hotel și într-o incertitudine perpetuă. Este o relație care pare să nu ducă nicăieri, în care G. pune iubirea și pasiunea, iar Estela - nebunia și o indiferență patologică.

S-a întâmplat acum mai bine de patruzeci de ani, și încă mi-o amintesc ca și cum aș avea-o în fața ochilor. De atunci, n-am încetat nicio zi să mi-o amintesc, sub un halou aurit, un parasolar de aur, oprită pentru o clipă în spațiu, spre a se opri pentru totdeauna în timp. (p. 24) 

Estela îi apare lui G. drept prima femeie modernă pe care o întâlnește, ceea ce explică pasiunea oarbă pentru fata-devenită-femeie, deși sunt atâtea lucruri care îi despart: ea urăște muzica și cafeaua (care lui îi plac), este prostuță și naivă, insolentă și vulgară, prost-crescută și post-dispusă ca toate fetele moderne. El o amețește cu jocuri de cuvinte pe care ea nu le înțelege, el face referiri la artiști și scriitori de care ea nu a auzit, ba chiar îi confundă cu prieteni ai lui G. În ciuda diferențelor evidente, pe cei doi îi unește o nefericire nerostită, iar ceea ce îl fascinează pe el este personalitatea ei, pentru că Estela este un pic nebună și complet lipsită de umor, cu o incapacitate patologică de a simți afecțiune (neiubindu-se nici măcar pe sine), o amorală perfectă, nici femeie și nici copilă, dezinteresată de sex, dar cu un corp ce pare special creat pentru asta.

Ea era vrăjitoarea, iar eu eram cel vrăjit. Briza ne învăluia ca pe o crisalidă, iar ea era un fluture diurn, aripile sale erau pletele care se mișcau dintr-o parte în alta. (p. 25)

Diferența dintre o mare pasiune și un capriciu este că ultimul durează mai mult, spune Oscar Wilde. Din paginile romanului veți afla unde duce relația celor doi, el - o enciclopedie ambulantă și un exaltat scriitor în devenire, ea - o omidă ce refuză, indiferentă, să se prefacă în fluture, o nimfă nestatornică ce nu poate cunoaște stabilitatea și iubirea. 

În Nimfa nestatornică, G. ne plimbă pe străzile în pantă ale unui oraș pe jumătate inventat, o Havană vie și fremătătoare care există, aparent, doar în imaginația scriitorului, pentru că el și-a petrecut o mare parte din viață în exil, departe de țara natală. În paginile romanului, prinde viață acest oraș-hibrid aflat la granița dintre imaginar și real; este un oraș văzut prin prisma amintirilor și a melancoliei, oraș care îl fascinează pe scriitor nu prin splendoare, ci prin decadență. Locuri imaginate sunt ridicate alături de cele care au existat în realitate, cum este hotelul Trocha (fost teatru și complex balnear din care, în prezent, a mai rămas doar fațada) sau cartierul Vedado cu strada La Rampa și strada O, cu barurile, cafenelele și cinematografele atât de populare odinioară, dintre care multe își continuă și astăzi existența, într-o Havană ce pare că a rămas încremenită în timp. 

La Havana o iei mereu de la capăt. Havana pare - apare - indestructibilă în amintire: asta o face nemuritoare. Pentru că orașele, ca și oamenii, pier. Un proverb cubanez spunea, prin 1955: „Uită tangoul și cântă boleroul.” Adică lasă deoparte dramatismul și concentrează-te asupra sentimentului. (p. 102) 

Cîteva fraze care mi-au plăcut 

O nouă zi, o veșnic reeditată neliniște. 

Există în gelozie un sex, sexto sensu, 

care ne ajută să pătrundem în profunzimea lucrurilor. 

Nu poți trece prin viață în profil, chiar dacă este singurul frumos. 

Așa e iubirea. Oarbă ca Bach, surdă ca Beethoven, într-o ureche ca Van Gogh.

Nu s-a pomenit mai mare suferinţă decât să-ţi aminteşti, la disperare, de timpuri fericite. 

Dar oare disperarea doare privită invers, dinspre fericire?

Editura: Curtea Veche, 2011 

Traducere: Liliana Pleșa Iacob 

Număr de pagini: 224 

***

Piesa Perfidia pe care G. o menționează în roman, în interpretarea orchestrei Glenn Miller (și aici, în interpretarea mexicanilor Los Panchos). G. nu este sigur cine a compus-o - Wikipedia îl indică pe compozitorul mexican Alberto Domínguez (1939). Se pare că este un bolero ca o samba lentă, iar G. o cere tuturor pianiștilor din barurile în care ajunge, astfel că o ascultă chiar și într-un cabaret din București, cântată la țambal. 

Cântăreața, chitarista și compozitoarea María Teresa Vera, pe care unii muzicieni o consideră întruchiparea muzicii cubaneze. O altă piesă faimoasă aici.

Pedro "Peruchín" Justiz, unul dintre cei mai faimoși pianiști ai Cubei, care s-a remarcat prin jam session-uri în tumultuoşii ani '50.