Dragă viață - Alice Munro

Se pare că am un talent nebănuit de a începe cu ultima carte a scriitorilor pe care îi citesc pentru prima oară, sau poate că asta se întâmplă doar în ultima vreme (vezi și Nimfa nestatornică a lui Guillermo Cabrera Infante). Dragă viață (apărută în 2012) este, aparent, ultima carte dintr-o lungă carieră, deși Alice Munro ar mai putea scrie, pentru că este încă în viață, spre deosebire de Infante. Recunosc că nu aș fi citit-o prea curând, dacă nu mi-ar fi ajuns sub ochi datorită Premiului Nobel. Nu sunt o mare fană a prozei scurte - singurul teritoriu literar pe care evit să mă aventurez în necunoscut - iar Alice Munro chiar cu asta se ocupă, pentru că are paisprezece colecții de povestiri, dintre care doar una, Lives of Girls and Women, se apropie de statutul de roman.

Deși stilul scriitoricesc nu excelează prin prețiozitate sau metafore, fiind mai degrabă arid și simplu, am fost absorbită de dimensiunea captivantă pe care poveștile lui Munro o conferă realității, de cele mai multe ori, banale. Scriitoarea prezintă viețile așa cum sunt, fără să judece sau să explice, fără să acuze sau să laude. Uneori, sentimentele sunt confuze și motivațiile sunt neclare, însă Munro nu face eforturi pentru a le clarifica și a ne servi explicații pe tavă, căci ea nu joacă rolul de psiholog aici, ci pe cel de povestitor.

Felul de a scrie pare inspirat tot din viaţă, pentru că aproape nimeni nu vorbeşte într-un mod elevat și complicat, nici nu se pierde în descrieri laborioase, epitete și metafore, căci oamenii recurg la un limbaj simplu și direct. Munro nu este o cititoare citabilă, poate că nici una cu adevărat memorabilă, însă am experimentat un interes viu și neașteptat în timp ce am citit povestirile din Dragă viață. 

Alice Munro apare drept un cronicar al oamenilor simpli și obișnuiți, alcătuiți dintr-o sumă de defecte, calități sau bizarerii pe care, de obicei, le cunosc doar câțiva apropiați, sau poate nici aceștia. Munro înlătură vălul așezat peste dimensiunea neștiută a vieții omenești, pătrunzând în străfundurile obscure ale personalității, fără a cădea, însă, în analize psihologice elaborate. 

O mamă este plictisită de căsnicie și vrea să se arunce într-o aventură; alta își părăsește soțul și se mută cu amantul; un bărbat rămâne fidel soției, chiar și după moartea acesteia; o tânără se îndrăgostește și este abadonată în pragul căsătoriei; un bărbat este rezistent la orice schimbare, încăpățânat să rămână pe drumul solitudinii, pe care l-a ales din copilărie; dimpotrivă, un tânăr soldat trăiește fără un scop precis - el nu urmează niciun drum anume, ci se lasă purtat de viața care alege în locul lui. 

Despre Munro se spune că, în povestirile sale, cuprinde un întreg roman. Este drept că ea nu relatează un fapt izolat, ci se întinde, de cele mai multe ori, pe o perioadă îndelungată, aducând la suprafață întâmplări din trecut care au modelat personalități și au deschis (sau închis) drumuri, astfel că am avut o senzație de sațietate, de plin și deplin după ce am încheiat o povestire. Am apreciat foarte mult acest lucru deoarece, după cum am spus mai sus, nu prea mă dau în vânt după proză scurtă, tocmai pentru că îmi lasă o impresie de neîmplinire și insatisfacție.

Multe dintre povestiri iau forma unor amintiri din copilăria naratoarei, ceea ce le conferă un aer de confesiune, de semi-autobiografie. Puțini pot ști cu siguranță cât din ceea ce este relatat aici s-a întâmplat în realitate, însă, în cazul acestei colecții, Alice Munro precizează că ultimele patru povestiri sunt cel mai aproape de a fi o autobiografie. O figură ce pare desprinsă din viața autoarei este mama, portretizată similar în două povestiri (Ochiul și Dragă viață): învățătoare provenită din mediul rural, ea a dorit să își depășească condiția și să ducă o viață diferită, mai bună și mai elevată, însă pedanteria și modul ei corect de a vorbi atrag antipatia rudelor și a vecinilor, dar și a fiicei, care are perioada ei de rebeliune. 

***

Printre povestirile favorite se regăsesc Amundsen, Refugiul, Mândrie, Trenul, Vedere spre lac, Dolly, Noaptea. Poate că cea care mi-a plăcut cel mai puțin a fost Cariera de pietriș, dar cam atât. 

În Țărmul Japoniei, o soție și mamă, care pare preocupată mai mult de sine, visează la o aventură care să o scoată din banalitatea vieții ei, însă pe parcurs își dă seama că și-a neglijat întotdeauna copilul, punând pe primul loc pasiunile și obligațiile personale. 

În Amundsen, o tânără profesoară, care predă la un sanatoriu de copii tuberculoși, se îndrăgostește de medicul de acolo, care intenționează să o ia de nevastă. Însă el se răzgândește în ultimul moment, iar ea rămâne toată viața cu o dragoste neîmplinită și dilema despărțirii. 

În Despărțirea de Maverley, un polițist de noapte căsătorit cunoaște o tânără fată care a crescut într-o familie cu reguli stricte impuse de religie. Fata își schimbă viața, părăsește orașul, iar bărbatul o întâlnește mult mai târziu, când nevasta lui a murit. Este o atracție neclară, nerostită și neîmplinită, o dorință care nu se materializează niciodată.

În Refugiul, o fată ai cărei părinții sunt plecați în Africa locuiește, timp de un an, împreună cu unchiul și mătușa. Femeia întruchipează portretul clasic al soției casnice care și-a dedicat viața soțului, cerând și căutând mereu aprobarea acestuia. Mama fetei este exact opusul mătușii, însă fata preferă viața unchilor, pe care o percepe ca pe un refugiu, întotdeauna liniștit și curat, fără păreri și discuții în contradictoriu. 

În Dolly, doi soți în vârstă plănuiesc să se sinucidă, nu din motive de sănătate, ci pentru că nu mai au nimic de așteptat de la viață. Însă viața intervine pentru a îi contrazice, prin apariția unei foste iubite a bărbatului, acum vânzătoare de cosmetice. 

În Ochiul, o fetiță se desprinde progresiv de sub tutela mamei, o persoană serioasă care vrea să dețină mereu controlul. Afecțiunea ei se transferă asupra tinerei care îi ajută în gospodărie, însă mama se va răzbuna subtil pentru această trădare.

În Noaptea, o fată începe să aibă insomnii în urma unei operații de apendicită, iar în timpul nopții îi apar idei monstruoase pe care știe că nu ar ezita să le pună în aplicare, astfel că părăsește casa și se plimbă pe afară până la apariția zorilor.

În Vocile, o fetiță este fascinată de o prostituată pe care o zărește la o petrecere, deși mama pleacă imediat ce o vede printre invitați. Ea rămâne nu numai cu imaginea neobișnuită a femeii, ci și cu amintirea vocilor unor soldați britanici, care vorbesc cu o tânără într-un mod care o impresionează profund.

În Dragă viață, povestea gravitează în jurul locurilor natale și a familiei scriitoarei, cu casa lor aflată la marginea orașului, cu aceeași mamă siderată de prostituate și cu o atitudine superioară celorlalți, până se îmbolnăvește de Parkinson la 40 de ani, după ce afacerea tatălui eșuează. Autoarea spune că, pentru o ficțiune, ar fi prea multe rele îngrămădite laolaltă, însă aceasta este viața reală, în care niciodată nu se întâmplă prea mult sau prea puțin. 

M-am bucurat că, în această ultimă povestire, Munro menționează, alături de Proust și Thomas Mann, cartea Independent People a lui Halldór Laxness, un roman mai puțin cunoscut, dar extraordinar.

Cuvintele cu care Alice Munro își încheie ultima povestire sunt următoarele: „Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna”. S-ar putea ca aceasta să nu fie, totuși, ultima carte a autoarei, care a mărturisit că încă îi vin idei pentru noi povestiri, în ciuda deciziei de a se retrage.

Editura: Litera, 2014

Traducere: Justina Bandol

Număr de pagini: 368