Hotel Universal – Simona Sora

„Hotel Universal”, de Simona Sora | Ed. Polirom, 2012, 265 pag.  

O poveste în poveste, câteva personaje memorabile, un strop generos de realism magic, un loc ancorat cu un picior în istoria fabulată și cu celălalt într-un prezent incert, precum și un limbaj alert și captivant, presărat cu termeni arhaici – iată câteva din ingredientele care fac din „Hotel Universal” o carte ce merită citită. Deși finalul m-a cam dezamăgit, la fel ca unele aspecte ce au rămas nerezolvate, autoarea compensează aceste neajunsuri prin câteva fragmente excelente și prin vechea clădire de pe Gabroveni, restituită prezentului sub un chip viu și pitoresc. Și, chiar dacă lectura este îngreunată de faptul că romanul este înțesat până la saturație de personaje, care populează paginile într-un du-te-vino constant între trecut și prezent, Simona Sora plusează prin câteva portrete fabuloase ce se desprind din acest iureș temporal, întins între secolul 19 și perioada post-decembristă.

În fiecare an, Maia participă alături de bunica ei, Maria, la ritualul preparării dulceții de trandafiri, o delicatesă aproape uitată, care a fost adusă la București de o strămoașă a lor, Rada, bulgăroaică de lângă Varna. În fiecare an, Maia ascultă istoria familiei și saga gastronomică a lui Vasile Capșa, cel mai fin cofetar din câți au existat, poveste la care bunica adaugă de fiecare dată amănunte noi, inventate, reamintite sau până atunci trecute sub tăcere. 

Sintagma „din tată-n fiu” nu prea se potrivește acestei povești, în care expresia „din mamă-n fiică” ar fi mult mai adecvată, căci bărbații trec pe planul al doilea sau sunt ignorați cu desăvârșire într-o genealogie aproape exclusiv feminină. Începând cu Rada, femeile au fost cele cu adevărat formidabile, înzestrate cu capacitatea de a comunica cu spiritele și de a vedea viitorul. Rada a fost purtătoarea unei sarcini miraculoase, cu tată neștiut și posibil inexistent, o imaculată concepție ce diminuează rolul masculin în istoria familiei. 

Excepția este Vasile Capșa, căruia autoarea îi conferă, prin vocea Mariei, un portret memorabil. Cel dintâi și cel mai trist dintre cei doisprezece fii ai cojocarului Constantin Capșa, Vasile a fost un genial bucătar și cofetar, prins între cele două fațete ale firii sale, cea feminină și cea masculină. Încercând cu încăpățânare să devină altfel decât este, negându-și feminitatea și căutând masculinitatea, el ia calea negoțului și pleacă în taxiduri peste mări și țări, de unde o aduce pe Rada, o bulgăroaică cu puteri vindecătoare care l-a scăpat de la moarte. Deși oamenii i se înfățișează Radei asemenea unor cărți deschise, Vasile Capșa rămâne pentru ea un mister, fiind singurul om pe care nu îl poate citi. Nu este vorba de dragoste trupească în cazul lor, ci de o legătură care transcende umanul și temporalul, intrând pe tărâmul supranaturalului. Tot din acest tărâm pare desprins și un alt personaj, Costache, prietenul de încredere al lui Capșa și Rada într-o altă alcătuire, un chip discret, aflat mai mult în umbră, și un posibil tată al copilului Radei. 

Maia este cea mai tânără verigă a familiei, ancorată în evenimentele contemporane și, totodată, puternic conectată la zestrea magică a familiei: la opt ani vede primul spirit, moment în care prinde viață tatuajul elaborat de pe spate, moștenit din moașe-strămoașe. Venită din Ardeal la București pentru a participa la Revoluție, Maia este prinsă în vâltoarea evenimentelor și primește o cameră în Hotel Universal, unde locuise odinioară și strămoașa Rada, pe când aici funcționa Hanul Teodoraki. Maia este o fată bizară, nu foarte populară, care își duce peste tot trusa de asistentă medicală, iar noaptea umblă în somn, pe balcon sau pe acoperiș. Ziua transcrie poemele bunicului mort, scrisorile pe care Capșa i le trimitea Radei din taxidurile sale, precum și povestea pe care i-o spune bunica Maria, modificând și adăugând la rândul ei, într-o încercare de asimilare și descifrare a istoriei neobișnuite a familiei. 

Prin intermediul personajelor care populează căminul Universal (studenți, proxeneți, asistenți de facultate, oameni de afaceri), Simona Sora schițează un tablou pulsatil și pitoresc al vieții studențești post-decembriste, de bună seamă real, din care nu lipsește figura profesorului bețiv, libidinos și cu veleități filozofice (Pavel Dreptu), care se aciuează în cămin și nu-l mai părăsește, căci aici găsește noul Leviatan, fără stăpân pe pământ. Mai avem și o clarvăzătoare, Aliona, care ghicește în cărțile de tarot, un paralizat, Mohicanu, care a încercat să se sinucidă fără succes, prietena lui, uriașa Ludmila, o studentă ciudată, Diana, cu o afinitate neobișnuită pentru limbile străine, precum și grupul turnenilor ce a înlocuit vechiul clan „georgică”. 

În ciuda mizeriei și a mitocăniei, stând aici era ca și cum ai fi locuit pe partea întunecată a Lunii. Ca și cum ai fi îmbrăcat pelerina fermecată și-ai fi devenit invizibil. În locul ăsta, pentru prima dată în lunga lui viață, avea timp, fiindcă timpul nu curgea, un loc pe care nu l-ar fi părăsit nici mort... (pag. 163) 

Hotel Universal funcționează precum un liant între prezent și trecut, este o fereastră decupată în tunelul timpului, prin care putem privi înapoi; o clădire care se insinuează în viețile celor care locuiesc aici, punându-și pecetea pe destinele lor. Pentru profesorul Pavel Dreptu, hotelul, cu promiscuitatea lui eternă, este cel mai bun accelerator al prezentului, un loc în care înțelegi că nu este nimic de înțeles și de așteptat, căci tot ce este se întâmplă aici și acum. Pentru Maria, bunica Maiei, este un loc blestemat așezat pe o gaură cu foc și pucioasă, care comunică cu străfundurile pământului. Pentru Maia, este un simbol al libertății cucerite de studenți în '89, dar și locul în care se simte, în mod inexplicabil, acasă, pentru că aici a stat odinioară și stră-străbunica ei, Rada. O închidere a cercului sau o continuare a poveștii? Este, din păcate, un capăt de linie pentru clădirea din buricul orașului, închisă, în cele din urmă, la șapte ani de la Revoluție. 

Romanul este presărat cu lecții-reguli despre hrană și spiritualitate, precum și cu o seamă de fraze citabile ce conțin învățături de viață, fapt care îi conferă un caracter inițiatic și călăuzitor: 

Bărbatul care te iubește te învață să mori.
Trebuie să fii alături de persoana iubită, fără speranța prezentului și fără frica de viitor. 
Tinerii uită de ei înainte să fie ei înșiși - ei nu sunt întregi pentru că nu fac nimic până la capăt. 
Pentru a fi liber, iubirea trebuie ferită de sfera utilității.
Fiecare este pentru celălalt punctul terminus al întâlnirilor posibile.
Dacă mergi, viața începe să se miște și ea pentru tine.

Deși curiozitatea mă roade puternic, amân să vizitez clădirea de pe Gabroveni nr. 12, unde se mai află, probabil, ceea ce a rămas din Hotel Universal și unde, la 1849, trei negustori au pus temeliile Hanului Teodoraki, care avea să treacă prin multe mâini, înainte de a fi închis în 1997. După naționalizare, hanul a devenit bordel proletar sub comunism, iar în 1990 a fost transformat în cămin studențesc. Amân, pentru că mi-e teamă că voi găsi doar niște ruine și pentru că știu că nu mă pot plimba prin pasajele secrete construite pe laturile clădirii și nici nu pot vizita mansarda și cămăruțele ascunse de care se vorbește în roman. Uneori, este mai bine ca unele lucruri să se păstreze intacte în imaginație, neștirbite de realitatea banală și dezamăgitoare.