Papagalul verde - Martha Bibescu

N-aș fi crezut că Martha Bibescu poate scrie atât de bine! Papagalul verde, o istorisire cu momente scântâietoare de frumusețe, observații fine și un umor subtil, este ca o mică bijuterie desprinsă din imaginarul acestei scriitoare princiare cu o viață tumultoasă. Povestea stă sub semnul narcisismului și al frumuseții (care mai degrabă aduce suferință decât fericire), precum și al iubirii obsesive ce transcende timpul și spațiul, căpătând dimensiunea unei predestinări moștenite odată cu sângele străbunilor. 

Chiar dacă autoarea se mai pierde în unele analize demodate și nu toate frazele sunt măiestrit conturate (pe unele chiar nu le-am înțeles, păreau greșeli de traducere), pot spune că am citit cu plăcere această istorisire cu accente gotice și elemente ușor fantastice. 

Naratoarea - al cărei nume nu îl aflăm - face parte dintr-o familie de ruși stabiliți la Biarritz, exilați pe Coasta de Azur de mariajul scandalos al părinților, care sunt veri primari. Totodată, familia este una îndoliată, pentru că părinții și-au pierdut unicul fiu pe când acesta avea doar opt ani. În casa lor se trăiește ca la mănăstire, fără râsete și petreceri, pentru că mama e scufundată într-o tristețe perpetuă. În copilărie, naratoarea credea că familia lor face parte dintr-o rasă în alb și negru, așa cum sunt anumite specii de animale sau păsări. 

Poate că partea cea mai pitorească a romanului este relatarea despre Sașa, fratele mort comemorat în fiecare an, care continuă să crească în imaginația părinților, atingând perfecțiunea. Chiar și fetița începe să-l iubească pe fratele necunoscut, pe care îl crede relocat în cer - însă nu cerul din biblie, ci cel de deasupra mării de la Biarritz. Mama speră că Sașa se va reîntoarce pe pământ prin intermediul altui copil, însă, indiferent de câte ori naște, fiul iubit nu se materializează; în schimb, familia se alege cu câteva fete, ignorate complet de părinți, pentru că cel mort contează mai mult decât cei vii. 

Să merg împreună cu mama înseamnă să mă simt singură alături de o umbră mai mare ca a mea; înaintează repede, fără să vorbească. Tăcerea care o întovărășește e întretăiată de clinchetul de argint al brățărilor care se ciocnesc pe încheietura mâinii; brățările ascund șuvițe de păr al fratelui meu și primul dinte de lapte pe care l-a pierdut. Astfel, această mamă creștină nu e decât o cutie de moaște pe două picioare. (pag. 22) 

În această pustietate sentimentală, fetița are parte de o clipă de fericire neașteptată când pe brațul ei se oprește un papagal verde. Copila se îndrăgostește furtunos de mica ființă ce aduce o pată de culoare în lumea ei în alb și negru; prin intermediul ei, misterele pasiunii i se relevă de timpuriu, odată cu angoasa dorului mistuitor. Însă fata află curând că nenorocirea merge mână în mână cu fericirea, când tatăl îi refuză obiectul dorinței, pe motiv că pasărea este purtătoare de boli. Decepționată, copila se îmbolnăvește și este cuprinsă de blazare, pierzându-și orice urmă de dorință. 

Însă povestea nu se oprește aici. Naratoarea ajunge în Rusia, la moșia de unde au fost izgoniți părinții ei, și află mai multe despre istoria familiei, descoperind o stră-străbunică îndrăgostită de propriul frate. Cei doi frați, preluând numele unor personaje din Scrisorile persane ale lui Montesquieu - Aphéridon și Astarté - își scriau epistole de amor, însă au sfârșit în mod tragic după ce relația le-a fost interzisă de rude. Strămoșii Maria și Alexandru par că vor să se reunească peste generații, iar povestitoarea simte că moștenirea sângelui lucrează în favoarea lor. Este, în același timp, un blestem și o iubire arzătoare ce nu ține cont de cutumele religioase. 

Toate acestea se împletesc cu povestea surorii Marie, cu zece ani mai mică, ultima încercare a mamei de a-l aduce din ceruri pe fratele mort. Marie este copia fidelă a naratoarei, care, la rândul ei, seamănă izbitor cu stră-străbunica Maria. Prin intermediul surorii mai mici, povestitoarea își retrăiește adolescența și dramatica poveste de dragoste, iar asemănarea dintre ele îi prilejuiește Marthei Bibescu și câteva digresiuni pe tema eredității, a frumuseții și a iubirii de sine. 

Scriitoarea amestecă în poveste elemente biografice, precum pierderea propriului frate, logodna la numai șaisprezece ani cu un bărbat mai în vârstă, aventurile soțului, văduvia timpurie, scoaterea din țară a bijuteriilor de familie sau munca într-un spital de răniți în timpul războiului. Romanul este dedicat lui Antoine, fratele soțului George Bibescu și prieten din copilărie al lui Marcel Proust (de altfel, și Martha Bibescu l-a cunoscut pe romancierul francez, despre care a scris în cartea La bal cu Marcel Proust). 

Pe coperta patru este menționat cuvântul incest - însă nu este vorba doar de un incest în accepțiunea modernă, ci și de cel în terminologia de început de secol XX, când înțelesul era acela de „relațiune de amor nepermis între rude apropiate” - ceea ce include și verii, unchii sau mătușile, nu doar părinții și frații. Publicat prima oară în anii 1920, în Franța, micul roman a produs câteva valuri prin subiectul îndrăzneț - însă nu putea ieși ceva cuminte din imaginația unei prințese libertine, care s-a numărat și printre primele femei mason ale României. 

Vreau să citesc cât de curând cartea lui Christine Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu, căci Papagalul verde mi-a trezit interesul pentru viața autoarei - despre care nu știu, de fapt, mare lucru... 

Editura: Polirom, 2014

Traducere: Constantin Popescu 

Număr de pagini: 144