Sorgul roșu - Mo Yan

Sorgul roșu este prima mea incursiune în universul lui Mo Yan (acest ”nu vorbi” al literaturii), fiind totodată și primul roman publicat de scriitorul chinez în 1987. M-am apropiat nu fără oarecare teamă de această carte zdravănă, iar la început am înghițit-o cu noduri, căci Mo Yan aruncă în cititor cu membre, mațe, ochi, carne putrezită, muci, pișat și orice altceva ne mai poate provoca scârbă și fiori de groază pe șira spinării. Citind acest roman, aproape că experimentăm și noi, într-o mică măsură, momentele atroce prin care au trecut chinezii în anii 1930-1940, când țara era sfâșiată din interior de Războiul Civil dintre naționaliști și comuniști, iar japonezii au venit și ei, colac peste pupăză, să ocupe partea de nord a Chinei. 

Dacă ar fi să descriu acest roman într-un singur cuvânt, aș spune că este exploziv, căci scriitorul ne poartă din explozie în explozie de culoare și mirosuri, violență și cruzime, iar cartea se transformă într-un râu de sânge în care nu te poți scufunda fără să nu te sufoci. Am sfârșit prin a citi romanul pe bucăți, cu pauze în care mi-am limpezit mintea de imaginile insuportabile, dar, în mod ciudat, mă gândeam de fiecare dată intens la povestea lui Mo Yan, și nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o las baltă. Puternic vizual, copleșitor cromatic și olfactiv, Sorgul roșu este un adevărat test de anduranță pentru cititor.

Naratorul scrie cronica neamului său, dar nu o face liniar și coerent, ci fragmentar și intercalat, mergând înainte și înapoi pe firul istoriei, prin valuri de sorg, de sânge și rachiu. Lăsându-se purtat de amintiri și de istorisiri auzite de la rude și străini, naratorul amestecă adevărul istoric cu fantasticul și mitologicul, țesând o poveste pe cât de pitorească, pe atât de înfiorătoare. În această poveste, dragostea are un loc al ei, iar naratorul îi face o monografie dulce-amară cu cele trei etape tipice familiei lui, etape legate indisolubil de manifestările fizice: iubirea fanatică și durerea sfredelitoare, iubirea crudă și critica nemiloasă, iar în final, iubirea rece ca gheața și muțenia prefăcută. 

Avem un triptic în acest roman, trei figuri emblematice care poartă pe umerii lor faima și soiul deosebit al oamenilor din ținutul Gaomi din nord-est: tatăl Douguan (aprig și viteaz, dar superficial în gândire), bunicul Yu Zhan'ao (suflet de bandit, iscusit și mândru, cu o gândire profund filozofică) și bunica Dai Fenglian (frumoasă și focoasă, o precursoare a emancipării sexuale). Povestea-cult a acestor figuri de legendă se împletește cu măreața dar stângacea cultură a Chinei, o țară care altele n-are, dar oameni are din belșug - după cum spune un bătrân. Centrul poveștii este același - scena unei bătălii de la 1939, în care tatăl Douguan (pe atunci în vârstă de 14 ani) și bunicul Yu Zhan'ao pregătesc o ambuscadă trupelor japoneze - scenă la care naratorul se întoarce iar și iar, lărgind cadrul narațiunii cu noi și noi fragmente. Spre final, el adaugă un al patrulea personaj la triptic - bunica de-a doua, Iubita - însă eu, ca cititor, nu i-am putut percepe cu adevărat aura și influența, ci am privit-o mai degrabă ca un intrus în magica poveste a celor trei. 

Mo Yan s-a născut și el în regiunea Gaomi de nord-est, iar vocea naratorului, intensă și plină de sentimente contradictorii, pare a fi chiar vocea scriitorului, căci legăturile lui cu pământul și istoria ținutului mă fac să cred că romanul este, în parte, autobiografic. Sorgul roșu este o cronică a bărbaților adevărați și a femeilor înzestrate, a vremurilor de vitejie și sacrificiu de mult apuse, care nu își mai găsesc un corespondent în prezentul ciuntit în care trăiește naratorul, prezent pe care bunăstarea și progresul l-au transformat într-un deșert palid lipsit de memorabilitate. Pervertit de oraș și de modernitate, naratorul nu se mai poate conecta la forțele misterioase ale cugetului decât prin imersiunea în trecutul de legendă al familiei, singurul care îi poate deschide calea către lumea necunoscută și nevăzută. 

Iubisem peste măsură ținutul Gaomi din nord-est, urâsem peste măsură ținutul Gaomi din nord-est, dar până la urmă, după ce m-am făcut mare și-am studiat cu hărnicie marxismul, m-am deșteptat: fără îndoială că ținutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos și locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel și cel mai lumesc, cel mai neprihănit și cel mai întinat, cel în care bărbații sunt cei mai viteji și cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine și se poate iubi cel mai bine. (pag. 8)

Zilele trecute vorbeam despre violența din Suflete cenușii, care m-a făcut să-l urăsc pe scriitor. În Sorgul roșu, Mo Yan întrece pe oricine la capitolul cruzime și scene hardcore, greu de citit și de digerat. Dar iată că, surprinzător, nu l-am urât pe Mo Yan și acum mă întreb de ce. Este violența lui una credibilă, cumva justificată de istorie? Sau are el un talent de a convinge cititorul că această carte nu putea fi scrisă altfel? Limbajul puternic vizual al lui Mo Yan ne face să experimentăm, foarte viu și teribil de intens, scenele atroce - altfel greu de imaginat - care au avut loc, cu miile și sutele de mii, în timpul Războiului Civil și al ocupației japoneze din China. Însă limbajul este totodată liric, iar poezia își găsește loc chiar și în scenele cele mai sângeroase, încât violența capătă uneori un aspect de carton colorat, o plasticitate ce o apropie de artă, iar asta face ca totul să fie mai ușor de acceptat. 

Soldații au fost izbiți în plin de rafale, care i-au făcut să înflorească spendid precum florile, în zece mii de nuanțe de violet și o mie de roșu, prinși din nou cum erau în câmp deschis și fără nici o apărare. (pag. 389)

Sunt și câteva lucruri care nu mi-au plăcut la acest roman. Ultimul capitol mi s-a părut rupt de poveste, iar Mo Yan a mai înghesuit aici vreo două personaje noi și a scos din pălărie o istorie cu bunica de-a doua posedată de duhul unei nevăstuici, pentru ca apoi să ne „delecteze” cu o lungă descriere a celei mai crunte zi din viața ei, pe care chiar n-am mai avut stomac să o înghit. Un alt lucru care m-a nemulțumit a fost că povestea tatălui și cea a bunicului sunt neterminate, cu unele fire narative care nu au mai fost reluate și detaliate, încât acum trăiesc cu senzația că trebuie, dar trebuie să fie o continuare la Sorgul roșu (iar din câte știu eu, nu există). 

***

Nu vreau să spun foarte multe despre subiectul din acest roman, însă voi vorbi mai jos despre câteva lucruri care mi se par mai importante sau care mi s-au întipărit în memorie. Citiți cu grijă, căci unii dintre voi ar putea considera spoilere ceea ce urmează.

Sorgul roșu, ciclicitatea vieții 

Toamna, când se coace sorgul, ținutul Gaomi din nord-est devine o întinsă mare sângerie, acoperit de spice dese și înalte în care omul se poate pierde cu ușurință. În lanurile de sorg, sătenii găsesc ascunzătoare și loc de amor, sursă de hrană și materie primă pentru rachiu, dar tot aici își găsesc și moartea adusă de diavolii japonezi, hrănind prin valuri de sânge spicele de sorg. Sorgul pare un personaj omniprezent, un organism însuflețit care geme și suspină, îmbrățișează și lovește, șopăcăiește și tălăzuiește, într-o desfășurare de sunete și manifestări care îl umanizează. După cum spune Mo Yan, firele de sorg sunt făpturi spirituale ce cunosc semnele cerului și rânduielile pământului, fiind conectate la amândouă. Spicele aveau fețele coapte într-un roșu adânc și toate se uneau într-un întreg viguros, formând un gând de nesfârșită înțelegere. 

Sorgul hibrid și degenerarea oamenilor

La finalul cărții, Mo Yan ne spune că urăște sorgul hibrid, căruia îi lipsește sufletul și grația sorgului roșu, înlăturat de revoluția culturală a lui Mao Zedong. Progresul a adus cu el degenerarea seminței - atât a plantei, cât și a omenirii, care, în năzuința ei de a avea o viață prosperă și confortabilă, și-a pierdut superioritatea obținută prin trierea naturală. Odată cu sorgul roșu, a dispărut și sămânța bună a oamenilor din ținutul Gaomi din nord-est, cu firi puternice, curaj și spirit de sacrificiu, iar naratorul recunoaște că, în comparație cu bunica, e posmăgit ca un păduche care-a flămânzit trei ani de zile. 

Războiul dintre oameni și câini

Cred că imaginea care îmi va rămâne în minte pentru totdeauna este mormanul de cadavre din care se înfruptă câinii și ciorile. Câinii care au mâncat carne de om și-au recăpătat sălbăticia și instinctele primitive, revoltându-se împotriva oamenilor care i-au ținut în sclavie atâția mii de ani. Mo Yan îi înzestrează cu o inteligență aproape omenească, orchestrând cu abilitate războiul dintre ei și o mână de copii, în care este greu de spus ce tabără va ieși învingătoare. Istoria oamenilor și istoria câinilor s-au țesut laolaltă, iar în ținutului Gaomi din nord-est cele două specii vrășmașe au un imens mormânt comun, în care craniile lor își dorm somnul de veci în devălmășie. Nimic de mirare într-un ținut în care rudele și prietenii s-au omorât reciproc în războiul civil.

Ironia și scenele burlești în miezul atrocităților

La un moment dat, am observat scenele tragi-comice care se petrec în momentele crâncene, în care parcă nu e loc de zâmbete și chicoteli, dar iată că Mo Yan a strecurat aici ridicolul, numai că lucrurile sunt povestite cu seriozitate iar umorul este abia ghicit, încât aproape că îl treci cu vederea. Cele mai multe astfel de scene sunt legate de procesiunea funerară a bunicii. Yu Zhan'ao zărește un șoarece alb în mormânt și începe să arunce în el cu bulgări de pământ, iar ceilalți bărbați îi urmează exemplul, umplând cadavrul de țărână. Când tatăl și fiul încearcă să ridice scheletul, acesta se frânge în zeci de bucăți. În cortul în care se află sicriul bunicii (care nici măcar nu este al ei, căci este furat), Yu Zhan'ao este atacat, iar el începe să tragă orbește, cortul ia foc și decorul funerar este distrus, într-o comedie grotescă prin care Mo Yan, de la înălțimea omniprezenței sale, pare să dea o palmă invizibilă protagoniștilor. 

Alte recenzii la Alin și la Șerban Tomșa. 

Editura: Humanitas Fiction, 2012

Traducere: Dinu Luca

Număr de pagini: 474