luni, 30 iunie 2014

Florile înghețate din martie - Ismail Kadaré




Nu intenționam să citesc Florile înghețate din martie atât de repede, pentru că prefer să alternez scriitorii, însă am răsfoit puțin cartea și m-a captivat instantaneu. Lavinia e de vină, căci mi-a vorbit de ea! E clar, am devenit deja o fană a acestui scriitor albanez, care m-a fermecat cu miturile lui, cu istoriile extrem de interesante despre tradițiile albaneze (în principal cele legate de kanun) și cu poveștile care curg lin și îmbietor, încât este o reală plăcere să mă cufund într-un roman de Kadare (când voi întâlni și cărți mai slabe, nu le voi trece sub tăcere, promit).

Sunt foarte multe aspecte interesante în Florile înghețate din martie și, chiar dacă lectura nu a fost una perfectă, având și momente în care a mai lâncezit, observ acum că ceea ce rămâne întotdeauna după o carte de Kadare este o anume esență, idei pe care le rumeg în continuare, elemente care mă entuziasmează mai multă vreme, și nu pot decât să-l apreciez și mai mult pe autor datorită acestui efect neprevăzut al scrierilor sale.

Prima oară când am auzit de kanun a fost în nuvela Kostandin și Doruntina, despre care am scris aici. Atunci am întrezărit doar o mică parte a acestei fascinante componente a tradiției albaneze, iar căutările pe internet nu mi-au adus prea multe lămuriri. Acest set de legi tradiționale cu origini medievale, aflate deasupra legilor oficiale, a fost urmat cu sfințenie timp de secole, până la interzicerea lui de către comuniști, în 1945. Romanul de față conține la final o binevenită incursiune în kanun și subsidiara ahmarrja (sau gjakmarrja) - vendetă prin care familiile albaneze își reglează chestiunile de onoare. Am aflat că acest kanun, deopotrivă fascinant și condamnabil, este specific albanezilor din zona muntoasă de nord, unde a și reînviat după 1990 într-o formă degenerată și adaptată, căci în ritualul vendetei au fost incluși femeile și copiii, care inițial nu participau la reglarea conturilor între familii. 

Povestea din Florile înghețate din martie se desfășoară la scurtă vreme după căderea regimului totalitar din Albania, când kanun-ul dă semne de reînviere, după ce oamenii îl îngropaseră treptat în uitare timp de o jumătate de secol. Deși el nu mai are aceeași forță și autoritate ca odinioară, kanun-ul se aseamănă cu un monstru mitologic privit cu teamă și curiozitate de țările vestice, o relicvă a trecutului ce își găsește drum într-o lume modernă, aducând cu el legi și precepte incongruente cu secolul XX. Lipsește totuși un element de bază al kanun-ului, Cartea sângelui, care a dispărut fără urmă după ce a fost confiscată de către comuniști. Această carte este un adevărat cadastru al morții în care sunt trecute toate datoriile de sânge ale albanezilor, și anume cine are sânge de dat și cine are de luat. Căutarea ei s-a transformat într-o adevărată obsesie, devenind una cu căutarea arhivei statului, unde se crede că ar fi fost păstrată în tot acest timp. Pe vremea lui Enver Hodja, arhiva se afla într-o peșteră din apropierea orașului B., însă, după moartea dictatorului, a fost mutată într-o locație necunoscută. 

Marku Gurabardhi este un pictor abia ieșit de pe băncile facultății, care nu s-a grăbit spre Tirana după căderea dictaturii, ci a rămas în orașul B., cu gândul că noile obiceiuri de import vor ajunge și acolo în cele din urmă. Tânărul a ales arta în detrimentul unei cariere de polițist, rupând astfel tradiția familiei, spre amărăciunea tatălui. Însă această cale pe care nu a urmat-o continuă să existe în paralel, precum partea nevăzută a unui aisberg, iar Marku trăiește intens într-o lume a gândurilor și a obsesiilor, lume ce se apropie periculos de mult de tărâmul nebuniei. Trebuie să menționez o închipuire minunată, în care orașul este inundat până spre nivelul acoperișurilor, iar el înoată pe lângă balcoane și semafoare, complet singur ca la facerea lumii, întrebându-se dacă mai are rost să-și salveze picturile.

Mi-a plăcut foarte mult alternarea poveștii de bază cu câteva contra-capitole în care Kadare a inserat legende. Șarpele înghețat de la începutul cărții se insinuează în istoria fetei care, pentru a spăla un păcat grav al familiei, este silită să ia de bărbat un șarpe. Foarte interesantă este și povestea despre primul furt din istoria omenirii, care nu ar fi cel al focului de către Prometeu, ci cel al nemuririi, de către Tantal. Povestea despre omul care nu recunoaște autoritatea Morții, pentru că deține cheia nemuririi, îi prilejuiește lui Kadare câteva divagații pe marginea acestei noțiuni care, în loc să fie interzisă de zei, a fost banalizată prin atribuirea ei unor oameni care și-au câștigat o oarecare notorietate. Felicitându-se că au reușit să ascundă adevărata semnificație a nemuririi, zeii își râd de oameni: Credeați că ați ajuns chiar nemuritori, naivilor?


Câteva observații:

1. Unele elemente din viața lui Marku funcționează ca indicii premonitorii, așa cum în picturile unor artiști din Moscopole (un oraș din Albania) a apărut la un moment dat un roșu intens, ca un presentiment al focului ce avea să mistuiască orașul. M-a pus pe gânduri întrebarea lui Marku: Ce culoare ar putea avea epoca hermafrodită pe care o trăim?

2. De remarcat absența prietenului Zef, încă o obsesie adăugată la șirul celor care îl frământă pe protagonist, absență care nu se rezolvă până la finalul cărții, deși Marku are impresia că îl zărește pe Zef la o întâlnire a celor ce susțin revenirea kanun-ului. 

3. Este interesantă discuția despre elementele moderne care dăunează străvechiului kanun, căci bărbăția și spiritul de onoare de odinioară le sunt din ce în ce mai străine albanezilor. Societatea secolului XX adaptează și modifică cutumele kanun-ului, sărind etape ce trebuiau urmate cu sfințenie sau adăugând elemente noi, innaceptabile în urmă cu cincizeci de ani: kalașnikovul modern trage mai mult decât un glonț, dar, conform tradiției, victima ar trebui omorâtă cu un singur foc de armă; odinioară, ucigașul era obligat să vină la parastas (unde cămașa victimei, cu urmele de sânge de pe ea, era expusă privirilor), pe când acum, urmărit de lege, ucigașul se ascunde. 

Kadare a fost învinuit, atât înainte de 1990, cât şi după, că în opera sa a scos pe tarabă senzaţionalul kanun-ului. Că ar fi exacerbat fenomenul gjakmarrjei, expunându-l dinaintea europenilor ca pe o trăsătură esenţială a albanezilor, coborându-şi, în felul acesta, conaţionalii cu câteva trepte pe scara civilizaţiei şi descriindu-i ca pe nişte indivizi setoşi de sânge şi primitivi. Florile îngheţate din martie demonstrează exact contrariul, arătându-ne un Kadare apăsat de tristeţe, sentiment care se accentuează pe măsură ce înaintăm spre final. (Marius Dobrescu, în postfață)

Albania, țară a legendelor, cu cronicarul ei, Ismail Kadaré, păstrător al farmecului și al misterului în romanele sale, dar și critic plin de ironie amară al mentalităților înapoiate. Observați că deja vorbesc cu drag despre el? Ar trebui să existe un astfel de autor pentru fiecare țară a lumii - singurul care îmi vine în minte acum este Halldór Laxness, care îndeplinește același rol pentru Islanda. Din acest motiv, mă bucur când întâlnesc în literatura românească voci auctoriale care readuc la suprafață basmul, magicul, mitul, tradiția, dar, din câte am putut să observ până acum, aceste voci sunt rare și nu duc acest demers până la capăt. Dacă știți voi o carte de acest fel, aștept recomandări.



Editura: Polirom, 2003
Traducere: Marius Dobrescu
Număr de pagini: 216



8 comentarii:

  1. Ma bucur ca ti-a fost pe plac si asta. Apropo de practici si ritualuri bizare, am inceput aseara Death in Spring de Mercè Rodoreda, am vazut ca e si pe lista ta de citit, deci poate ajungi cindva si la ea. Inca sint abia la inceput cu ea (10%), dar imi place, e realism magic ciudat :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, și asta mi-a plăcut, cred că le-am nimerit pe cele mai bune deocamdată.
      N-am citit nimic de Mercè Rodoreda, dar ce zici tu sună foarte bine (realism magic ciudat? hmm). Parcă tu ai citit și ”Piața diamantului”, sau mă înșel? Cred că mă înșel, căci nu-mi apare nimic pe Gr.

      Ștergere
    2. Inca n-am citit-o, astept sa-mi ajunga de la bookdepository.

      Ștergere
  2. Și ți-a mai rămas ceva necitit? Aceeași alternare o obișnuiesc și eu și te înțeleg că ți-a fost greu să reziști tentației. Drept dovadă, ai și cedat. :) Ai citit Aprilie spulberat? E singura, cred, pe care o am eu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. P.S. Trebuie să spun că titlurile cărților lui Kadare sunt irezistibile, au un magnetism aparte.

      Ștergere
    2. Hai ca am postat recenzia ai apoi am 'fugit' din oras (si de calculator). Dar nu si de internet, asa ca incerc sa-ti raspund de pe mobil. :)
      Mai sunt destule carti de Kadare ramase necitite, inclusiv Aprilie spulberat de care zici tu. Sub un impuls nestavilit, am imprumutat si Generalul armatei moarte, pe care mi-o doream foarte mult, dar cred ca mai aman citirea ei - nu vreau sa fac un overdose de Kadare! :)

      Ștergere
    3. Așa mi se întâmplă și mie cu scriitorii care îmi plac mult și încerc să nu devorez tot dintr-o dată, să-mi păstrez și pe mai târziu. :)

      Ștergere
    4. Oricum, mai sunt unsprezece romane de Kadare pe care nu le-am citit, cinci la Polirom și șase la Humanitas (sau invers), așa că sunt abia la început de drum cu acest autor, deși am falsa senzație că l-am citit în exces. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...