Suflete cenușii - Philippe Claudel

Doamne, cât am mai urât cartea asta în unele momente! O prietenă îmi spunea că citesc cărți deprimante, dar acum pot să-i răspund că nu-i așa, ceea ce am citit până acum nu a fost cu adevărat trist până la Suflete cenușii, sau poate că am uitat, iar senzațiile lecturilor trecute s-au mai estompat cu trecerea vremii. Aș vrea să denigrez acest roman și să vă spun că nu are rost să îl citiți, dar nu pot, pentru că limbajul lui Philippe Claudel este nespus de frumos. M-a făcut de multe ori să mă opresc în mijlocul frazei și să savurez dansul cuvintelor și al ideilor, să-mi imaginez peisajul de iarnă ca interiorul unei patiserii, cu nori de zahăr și vălătuci de frișcă. Dar iată că albul nu este alb, ci este pătat de stropii roșietici ai sângelui; și nu este doar o moarte aici, ci sunt mai multe, morți benevole sau morți neașteptate, care fărâmițează sufletul într-o mare de gri.

Nu am întâlnit niciodată ticăloși sau sfinți. Nimic nu e pe de-a-ntregul alb sau negru, cenușiul învinge. Cu oamenii și sufletele lor e la fel... Ești un suflet cenușiu, ca noi toți. (pag. 129)

Suflete cenușii este o carte a numelor și a poveștilor, un muzeul al memoriei în care naratorul trăiește alături de vină și de regrete, care l-au adus de multe ori la un pas de sinucidere. Însă la fel de adevărat este că poți trăi în mijlocul regretelor tale ca într-o țară. Pentru o bună bucată de vreme, am avut impresia că naratorul este imaterial și inconsistent, un spirit sau poate o minte omniscientă prezentă pretutindeni. Apoi, el capătă consistență și un trup, însă impresia inițială este susținută de mărturisirea lui că de multă vreme se simte mort și doar se preface că este viu. 

În 1917, în plin război, trupul unei fetițe de zece ani este descoperit într-un orășel din estul Franței. Majoritatea bărbaților de aici lucrează la Uzină și au fost scutiți de înrolare, iar locuitorii s-au închis într-o capsulă a ignoranței care îi protejează de războiul dezlănțuit foarte aproape de ei. Deși orășelul este martorul convoaielor care trec spre front, precum și al răniților și al morților ce vin de acolo, războiul este ținut la distanță, ca un monstru invizibil ale cărui urlete se aud de dincolo de deal. Costișa era cortina unei scene, dar nimeni nu avea chef să meargă la spectacol.

Deși crima este pilonul central al romanului, în jurul căruia se ramifică zeci de alte povești, nu avem de-a face cu un roman polițist, nu avem anchete sau suspans. Naratorul scrie pentru că are de făcut o mărturisire, iar rememorarea crimei și a evenimentelor petrecute este doar un pretext pentru a spune istorii mai personale, dintre care una, cumplit de dureroasă, o are în miezul ei pe femeia iubită. 

Nu am văzut-o niciodată urâtă, bătrână, ridată, obosită. Trăiesc de atâția ani cu o femeie care nu a-mbătrânit. Moartea mi-a lăsat măcar atât și nimic nu îmi mai poate răpi asta, chiar dacă timpul mi-a furat chipul ei. (pag. 198) 

Oameni care nu mai sunt reînvie sub penița naratorului preț de câteva pagini, pentru a reveni apoi în umbră, într-un dans fantomatic al amintirilor și al regretelor: procurorul Destinat, sobru și detașat, care trăiește în singurătate în castelul familiei; judecătorul Mierck, nepăsător și crud, care mănâncă cu poftă lângă cadavrul fetiței; frumoasa Lyse, care apare în oraș pe neașteptate și preia postul de învățătoare; tânărul pe jumătate nebun poreclit Împotrivă, care mimează războiul și mânjește pereții cu excremente; bețiva Josephine, care vinde piei de animale și duhnește îngrozitor; tatăl pe care naratorul nu l-a iubit niciodată, care trăiește într-un război perpetuu și infantil cu un vecin, singurul rămas în satul părăsit. În ceea ce-l privește pe narator, granița dintre ticălos și sfânt este neclară; el se află în zona cenușie în care l-a aruncat tristețea ce nu l-a ucis încă, dar a făcut din el un mort între cei vii.

Îmi ziceam că am timp destul: asta e marea tâmpenie a oamenilor, ne spunem mereu că avem timp, că vom putea face un lucru a doua sau a treia zi, peste un an sau peste două ore. Și apoi totul moare. Ne pomenim că însoțim niște sicrie, ceea ce nu ajută prea mult într-o conversație. (pag. 72)

Sunt multe nedreptăți în Suflete cenușii, atât din partea justiției, cât și a oamenilor de rând; sunt multe morți și multă suferință, de care m-am săturat la un moment dat. Iar spre final vin multe grămadă, încât aproape că m-am sufocat de atâta rău și nenoroc. L-am urât pe autor din cauza unor scene oribile, în care stomacul mi s-a strâns iar capul a început să mă doară; l-am urât și pentru că manipulează emoțional cititorul prin cruzimea personajelor și a hazardului, întinzând limita credibilului până la rupere. Dacă tot am dat drumul la nemulțumiri, pot adăuga că unele scene sunt previzibile - am știut ce făcea Lyse pe deal și am știu ce avea să facă naratorul cu bebelușul - iar identitatea criminalului m-a dezamăgit. Chiar dacă pot înțelege că Philippe Claudel se joacă cu ideea de vinovat și vinovăție - așa cum o indică și referința la afacerea Dreyfus (un simbol al nedreptății și al erorii judiciare) - aș fi preferat ca acest aspect să rămână nerezolvat. 

După cum se observă, reacțiile mele sunt destul de amestecate în privința acestui roman. Însă calitatea lui de netăgăduit este limbajul, de un lirism care uneori capătă accente aspre (Ura e o marinată care nu iartă: dă cărnii o aromă de deșeu) sau ironice (Statul - o văduvă frumoasă, mereu veselă și niciodată îndoliată). Și, chiar dacă avalanșa de personaje devenea uneori obositoare, Philippe Claudel reușea de fiecare dată, ca prin farmec, să mă prindă în mrejele poveștii, căci fiecare portret devine interesant și își găsește locul în acest tablou în culori sumbre, cernit și apăsător ca o zi strivită sub apăsarea unui viscol. 

După ce am citit ultima pagină, am revenit la primele, ocazie cu care am înțeles unele aspecte, dar am și rămas cu două nelămuriri: Care este întrebarea pe care naratorul vrea să i-o pună lui Destinat, dacă acesta s-ar întoarce din morți? De ce este posibil ca tot ce s-a întâmplat să fie din cauza lui Lyse? Eu una nu am înțeles, iar dacă cineva mă poate lămuri, i-aș fi tare recunoscătoare. 

Apoi mi-a spus că nu putem trăi numai în cărți, că viața și frumusețile ei trebuie luate la un moment dat în propriile mâini. Eram pe punctul de a-i spune că, pentru mine, era mai degrabă invers, că eu de viață aveam parte zi de zi și că, dacă ar fi existat cărți care m-ar fi putut consola, m-aș fi retras în ele. (pag. 159) 

Editura: Polirom, 2007 

Traducere: Claudiu Komartin 

Număr de pagini: 270