joi, 5 iunie 2014

Istoria iubirii - Nicole Krauss




Cunoașteți momentul acela în care, încercând să alegeți următoarea carte, începeți vreo zece și nimic nu pare să fie pe gustul vostru? Într-un astfel de moment m-am găsit eu la întoarcerea din Londra, după o săptămână în care nu citisem nimic. Deja intrasem în sevraj, ca un junkie care nu-și luase doza, iar frustrarea mea se transformase într-o nemulțumire mofturoasă. Am scos zeci de cărți din bibliotecă, am citit zeci de prime pagini, dar nimic nu era cum trebuie. Declicul s-a produs la Istoria iubirii, așa că mi-am zis: „This is the one!”. 

Din fericire, romanul și-a păstrat farmecul pe tot parcursul lecturii, culminând cu un final emoționant, la care aproape că am vărsat câteva lacrimi. Iar dacă titlul vă duce cu gândul la o poveste ieftină și dulceagă, ei bine, nu, cartea nu este nici siropoasă, nici chick-lit, ci una care mi-a plăcut foarte mult și m-a ținut în priză până la final. Avem de toate în acest roman populat de scriitori și evrei (și, hmm, scriitori-evrei): emoție, umor, mister, candoare, povești de iubire (mai degrabă neîmplinite) și o scriitură excelentă.

Istoria iubirii este un roman pe mai multe planuri, cu trei povești unite de un fir comun. Sau mai bine zis, unite de o carte intitulată chiar Istoria iubirii, ce influențează viața personajelor în feluri neașteptate. Ce pot avea în comun o fată de cincisprezece ani care se pregătește să supraviețuiască în sălbăticie, un bătrân evreu scăpat de holocaust care a devenit lăcătuș în America și un scriitor care a lăsat în urma lui o singură carte? Poveștile lor dansează foarte aproape una de alta, la un pas de a se atinge și a se contopi, însă abia în ultima treime a romanului începem să întrevedem legăturile dintre personaje. 

Cea care m-a cucerit de la bun început a fost vocea lui Leo Gursky, un evreu de 85 de ani care își așteaptă moartea în compania lui Bruno, prietenul din copilărie care locuiește deasupra. Ei își bat noaptea în țeavă pentru a se întreba dacă mai sunt încă în viață - două bătăi înseamnă „da” iar una înseamnă „nu” (încă mă amuză). În fiecare zi, Leo Gursky iese din casă și se dă în spectacol, scăpând mărunțișul pe jos, probând lucruri fără să le cumpere - iar asta doar pentru a nu muri într-o zi în care nu a fost văzut de cineva. 

Această dorință de a fi văzut, de fi palpabil și real, are rădăcini adânci în trecutul său. Evreu din Polonia, el a fost singurul din familie care a scăpat de la moarte. Fata de care era îndrăgostit în copilărie plecase înainte de începerea războiului în America, unde ajunge într-un final și Leo - însă cea mai mare parte din viață și-o petrece în invizibilitate. Nici măcar fiul său - devenit un scriitor faimos - nu știe de existența lui, deși Leo l-a vegheat toată viața din umbră, așteptând momentul propice pentru a ieși la iveală. El ajunge mereu prea târziu în momentele decisive, părând a fi condamnat să rămână în umbră pentru totdeauna - însă o părticică din el nu a încetat niciodată să spere.

Ce poate fi mai impunător decât viața? Când stai în primul rând la cinema și te uiți la chipul unei fete frumoase, înaltă de două etaje, și când simți vibrațiile vocii ei masându-ți picioarele, îți dai seama de mărimea naturală a vieții. Așa încât mă așez în primul rând. Dacă la plecare mă ridic de pe scaun cu un cârcel și o vagă erecție, înseamnă că a fost un loc bun. Nu sunt un om obscen. Sunt un om care ar vrea să fie de mărime naturală. (pag. 16)

Leo Gursky este un personaj memorabil, pe care l-am îndrăgit instantaneu (vai, cum probează el ochelari cu dioptrii prea mari sau cum descrie părul alb al lui Bruno ca pe o păpădie în care îi vine să sufle, în timp ce își pune o dorință). Bătrânul ajunge să se îndoiască de existența sa și de cea a oamenilor din jur, temându-se că a alunecat în nebunie. El trăiește într-o lume imaginară, hrănită de talentul de scriitor pe care l-a ținut ascuns. Cândva, Leo a scris o carte pe care o crede pierdută; însă aceasta va reapare, în mod neașteptat, chiar de ziua lui.

Apoi o cunoaștem pe Alma Singer. Candoarea aproape senilă a lui Leo Gursky este înlocuită de seriozitatea fetei de cincisprezece ani, al cărei nume a fost inspirat de personajul feminin din Istoria iubirii, cartea favorită a părinților. Alma învață să trăiască cu lipsa tatălui, care a murit când ea avea șapte ani, și cu absența mentală a mamei, care a întors spatele lumii, pierdută în amintirile vieții alături de soț. În plus, fata trebuie să-i poarte de grijă și fratelui, un băiat ciudat care sare de pe clădiri, scrie numele lui Dumnezeu peste tot și crede că lumea va fi nimicită de un al doilea potop. După ce mama ei primește o cerere misterioasă de a traduce Istoria iubirii din spaniolă, fata încearcă să dea de urma personajului feminin din această carte, convinsă că Alma a fost o femeie în carne și oase. Și, chiar dacă este hotărâtă să nu se îndrăgostească niciodată, viața are alte planuri pentru ea (nimic cheesy, repet - ba chiar am întâlnit o scenă foarte interesantă a unui prim sărut). 

Există și un al treilea fir narativ, o voce din off care urmărește succint parcursul cărții Istoria iubirii și a autorului ei, Zvi Litvinoff. Evreu din Polonia, Litvinoff a ajuns în Chile unde a trăit retras, iar aerul său de poet a atras-o pe Rosa, mult mai tânără decât el. Pentru a nu o pierde pe femeia iubită, Litvinoff se decide să scrie o carte... O carte despre istoria imaginară a iubirii, care, ajunsă pe mâinile cititorului nepotrivit, este imediat dată la o parte și ignorată. Capitole din această carte sunt împrăștiate peste tot în romanul lui Nicole Krauss: aflăm despre epoca tăcerii (când oamenii comunicau doar prin gesturi), despre epoca în care se nasc sentimentele (dorința a apărut devreme, la fel ca regretul) sau despre epoca sforii (când, pentru a se face înțeleși, oamenii ordonau cuvintele pe o sfoară). Iar peste tot se regăsește Alma, numele pe care îl primesc toate personajele feminine din carte, epitomă a feminității și a iubirii.

E cu putință ca prima femeie să fi fost Eva, da prima fată va fi întotdeauna Alma. Dacă îți aduci aminte de prima oară când ai văzut-o pe Alma, îți aduci aminte și de ultima oară. A plecat și în urma ei nu a rămas decât spațiul în care ai crescut pe lângă ea, ca un copac care crește lângă un gard. Timp îndelungat spațiul a rămas vid. Poate că ani întregi. Când, în cele din urmă, s-a umplut, ai știut că noua dragoste pe care o simțeai pentru altă femeie nu ar fi fost posibilă fără Alma. Dacă n-a fi existat Alma, n-ar fi existat un spațiu vid și nici nevoia de a-l umple. (pag. 74)

Este primul roman de Nicole Krauss pe care îl citesc și pot spune că autoarea m-a cucerit. În Istoria iubirii - unde introduce numeroase detalii autobiografice - ea a reușit să creeze trei voci distincte, ba chiar patru, dacă îl punem la socoteală pe fratele Almei, al cărui jurnal intră în scenă spre finalul cărții. Îmi place narațiunea la persoana întâi singular, dar, atunci când sunt mai multe personaje, am pretenția ca fiecare voce să fie bine definită (pentru acest motiv l-am taxat pe Naguib Mahfuz cu al său Miramar).

Într-un interviu pe care l-am urmărit aici, Nicole Krauss (care, apropo, este soția lui Jonathan Safran Foer) spune că atunci când scrie trăiește aceeași confuzie ca și noi, cititorii, pentru că nu are un plan bine definit și nu este foarte sigură unde anume o va purta actul scrierii. Interesant. Aceeași tehnică a aplicat-o și la cel de-al treilea roman, Marea casă, pe care de-abia aștept să îl citesc. 


PS: Eu v-aș sugera să nu citiți sinopsis-ul editurii, pentru că are câteva spoilere. 

PS 2: Alma Singer citește la un moment dat povestirile lui Bruno Schulz, Prăvăliile de scorțișoară, despre care spune că sunt „insuportabil de frumoase” (este întru totul adevărat). Iar Leo Gursky scrie o bucată excelentă despre multiplele tăceri pe care le descoperă Isaac Babel, scriitorul evreu executat de naziști.

PS 3: Alte două recenzii la Iulia și filme-cărți.


Editura: Humanitas Fiction, 2007 
Traducere: Antoaneta Ralian 
Număr de pagini: 312 


4 comentarii:

  1. Este, într-adevăr, un roman deosebit. I-am făcut și eu o recenzie acum ceva timp și, la fel ca dumneavostră, am simțit nevoia să explic titlul. Mi se pare una dintre cele mai dificile provocări scrierea unei cărți despre iubire fără a cădea în clișee sau fără a deveni siropos iar Nicole Krauss a reușit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hei, dar te-am rugat să nu îmi mai spui „dumneavostră”, mă faci să mă simt ca o doamnă respectabilă, iar asta nu se potrivește deloc cu personalitatea mea. :)
      Pot să-ți găsesc recenzia pe undeva? Văd că blogul tău nu (mai) are conținut. Ah, cred că te-am găsit - acesta este blogul, nu?
      http://iuliacampeanu.onezone.ro/un-poem-despre-asteptarea-mortii-si-carti-care-schimba-vieti-nicole-krauss-istoria-iubirii/

      Ștergere
    2. Am citit răspunsul tău abia după ce am scris comentariul de mai sus și de-asta am rămas la „dumneavoastră” :D. Da, acesta e blogul meu. Cam bate vântul pe acolo, postez destul de rar...

      Ștergere
    3. Ha, deja mă ambalasem. Mă bucur că am scăpat de acel „dumneavostră”. :)
      Ar trebui să mai scrii, Iulia, pentru că mi-a plăcut ce am citit. Chiar ai ceva de spus și e păcat să nu o faci. Știu că e nevoie de timp... Și eu mă întreb ce o să fac cu blogul atunci când nu o să mai am așa mult timp liber. Probabil că voi încerca să scriu mult mai puțin, ca să nu renunț la el.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...