Spiritus - Ismail Kadaré

Ismail Kadaré este pe cale să devină unul dintre scriitorii mei preferați. Nu mă aștept ca tot ceea ce a scris el să fie bun, însă autorul pare că plusează întotdeauna prin subiecte interesante și informații inedite despre cultura și tradiția albaneză, fapt care îi situează scrierile într-o categorie aparte. Palatul viselor rămâne cartea care m-a impresionat cel mai mult, însă mă aștept să-i descopăr și alte romane excelente.

Am regăsit în Spiritus aceeași afinitate pentru mituri și balade pe care am întâlnit-o în nuvela Kostandin și Doruntina (despre care am scris aici). Kadare pare să aibă un interes deosebit pentru mecanismul prin care iau naștere legendele, însă el vrea să cunoască ambele variante - cea reală, care este punctul de pornire al poveștii, precum și cea intrată în folclor, care a spart barierele timpului și a ajuns până la noi. După cum spune Ismail Kadaré, întâmplările extraordinare funcționează ca o spărtură în zidul acestei lumi, prin care putem privi dincolo, iar în jurul lor se creează un înveliș protector care le ajută să traverseze secolele.

Dacă în Kostandin și Doruntina autorul relata întâmplări petrecute în Albania medievală, în Spiritus mută acțiunea într-un timp mai recent, cel al sumbrei perioade comuniste. După căderea regimului, o echipă de cercetători străini sosește în Albania - ultima frontieră a imperiului - pentru a scormoni prin relicvele trecutului comunist, în căutarea unui fenomen unic, extraordinar, născut în circumstanțele cumplite ale terorii. Deși le sunt relatate tot felul de întâmplări cutremurătoare, acestora le lipsește acel ceva nedefinit pentru a deveni legende. Dar, într-o bună zi, află că, în orașul B., poliția secretă albaneză a reușit să captureze un suflet.

Astfel începe o investigație laborioasă în care sunt răscumpărate dosare din care lipsesc pagini (sau cuprind altele falsificate), în care ies la iveală niște casete misterioase, iar totul pare să se învârtă în jurul unei piese de teatru interzise, Pescărușul lui Cehov, și a unei ședințe de spiritism (un fapt incredibil într-un „lagăr” comunist), în care se încerca recuperarea unui mesaj de dincolo de moarte. Sub ochii cercetătorilor, o legendă este pe cale să se nască, căci întâmplarea misterioasă este în plin proces de formare al învelișul protector. La această prefacere în mit concură dorința de uitare a celor care au cunoscut adevărul și dispariția unor piese importante ale puzzle-ului, care ar fi putut lipsi povestea de trăsăturile supranaturale. 

Această primă parte a romanului (Haosul) este excelentă - învăluită într-un aer enigmatic și fascinant, am citit-o parcă sub imperiul unei vrăji. Din păcate, Kadare ne aduce cu picioarele pe pământ în cea de-a doua parte (Descoperirea), în care ne propulsează în inima poveștii ce stă la baza legedei pe cale să se nască. Nu vreau să spun că această parte este mai slabă. Din contră, abia acum realizez modul în care scriitorul s-a jucat cu mintea mea și m-a făcut să experimentez diferența dintre mit și realitate. Dacă la început am fost vrăjită de dimensiunea misterioasă și fantastică a poveștii, ulterior am cunoscut luciditatea și golirea de mister pe care a adus-o adevărul. Și, odată cu ele, o ușoară dezamăgire că vraja s-a spulberat. 

În Descoperirea, partea cea mai amplă a romanului, Kadaré ne face cunoștință cu dictatorul Albaniei (probabil Enver Hoxha), care e pe cale să orbească, cu soția lui, la fel de crudă ca și el, precum și cu o seamă de alte personaje - slujitori fervenți ai comunismului și oameni normali, ale căror vieți sunt afectate de regim. Evenimentele se petrec în jurul a doi bărbați din tabere opuse: Shpend Guraziu, al cărui spirit se crede că a fost capturat de poliția secretă, și Arian Vogli, șeful Securității din orașul B. 

Prin intermediul lui Vogli, Kadaré ne introduce în operațiunile secrete ale poliției, din care una, mai ales, schimbă destinul națiunii: Albania primește de la chinezi un număr impresionant de microfoane performante, pe care poliția le instalează pretutindeni. Vocile, așa cum sunt denumite de către albanezi, supraveghează orice vorbă și orice șoaptă, descoperind comploturi și făcând victime în lanț. În această situație fără precedent, în care intimitatea este anulată, are loc o reacție interesantă ca mecanism de apărare: limba albaneză se preschimbă și se schimonosește, devenind de neînțeles. Pe lângă voci există și prinți, microfoane care sunt cusute în căptușeala hainelor celor urmăriți, iar cu un astfel de prinț se alege și Shpend Guraziu, care urmează să transmită un mesaj delegației franceze pe care o însoțește. 

Sunt o mulțime de alte fire narative și de informații interesante în Spiritus, roman în care scriitorul critică cu umor și ironie regimul comunist, cu dictatorul plin de suspiciuni care este convins că și faptele reprobabile vor căpăta la un moment dat o semnificație pozitivă, cu orbirea lui care se potrivește Albaniei mai mult decât orice pe lume, cu dublura dictatorului disprețuită de toată lumea sau cu avalanșa de cadouri ciudate pe care le primește de ziua lui. 

Pe lângă detaliile din perioada comunistă (despre care nu știu cât de mult se bazează pe evenimente reale), Kadaré vorbește despre tradițiile și limba albaneză, care are un mod al verbelor numit „al dorinței”, unic în familia de limbi indo-europene din care se trage. Scriitorul se învârte în același spațiu familiar al anticei Iliria, pe teritoriul căreia a luat ființă Albania, o veche țară a legendelor pe care Ismail Kadaré o descompune și o reconstruiește permanent, în mod strălucit, în romanele sale.

Căutam, firește, adevărul, și în același timp ne temeam de adevăr. Ne apropiam de el și apoi ne depărtam tiptil, ca niște umbre. Ne era frică de o expicație falsă. Aceasta era o poveste care trebuia să fie mai veche cu cel puțin trei sute de ani. Noi îi căutam ambele vieți: pe cea naturală, dar și pe cea fosilă, replica ei... Și am fi vrut să nu se fi vătămat una pe alta. Doream să clarificăm până la capăt evenimentele din dosarul acela, care semnifica pentru noi uterul însângerat ce le dăduse viață. Și, la fel ca orice uter, avea să rămână invizibil pe veci. (pag. 44) 

Editura: Humanitas Fiction, 2012

Traducere: Marius Dobrescu 

Număr de pagini: 259