Trenuri cu prioritate - Bohumil Hrabal

Primele cărți de Bohumil Hrabal pe care le-am citit, L-am servit pe regele Angliei și O singurătate prea zgomotoasă, au devenit rapid favorite. Trenuri cu prioritate mi-a plăcut mai puțin decât celelalte două, dar asta nu înseamnă că nu a fost o lectură foarte bună, cu un strop de umor, un dram de lirism și un mare bobârnac de tristețe, așa cum m-am obișnuit să primesc din partea scriitorului ceh. Destul de multe emoții contrare împachetate într-o carte atât de scurtă, de întinderea unei nuvele. 

La 22 de ani, Miloš Hrma a avut deja o tentativă de sinucidere, dintr-un motiv aparent frivol: deși este bărbat în toată regula, când trebuie să o dovedească, atunci pălește ca un crin. Într-o țară aflată în război, în care se petrec lucruri mult mai grave, acest fapt este, pentru el, un motiv serios de a-și lua viața. Este anul 1945, iar trupele germane se retrag din Cehoslovacia. Trenurile ajung cu întârziere de câteva ore, numai cele cu prioritate ale nemților - transportând soldați, spitale mobile sau arme - trec la timp prin gara unde lucrează Miloš, impiegat-elev la calea ferată.

Bărbații din familia lui Miloš nu prea sunt iubiți de localnici, lăsând impresia că s-au ferit de muncă și au trecut ușor prin viață. Totul a început cu străbunicul Lukáš, care își lua bătaie permanent, pentru că în fiecare zi își cumpăra tutun și rom din renta primită de la stat, lăudându-se cu ele în fața celor care munceau. Nici bunicul, hipnotizator la circ, nu prea a reușit să reabiliteze numele familiei prin moartea sa eroică. Și tatăl lui Miloš a scăpat repede de muncă, căci este pensionar de la 48 de ani; el strânge tot ce alții aruncă, făcându-și în curte un adevărat depozit de mobilă și fiare vechi. Iar tentativa de sinucidere a lui Miloš nu este văzută nici ea cu ochi buni de către localnici.

Miloš este apăsat de închipuiri și senzații cu totul nepotrivite vârstei lui. Are oroare de chipurile frumoase, pe care nu le poate privi; este sufocat de oraș, cu străzile lui înguste; are impresia că, din spatele ferestrelor, oamenii îl privesc și îl judecă permanent. Însă el e nebun pe contul lui, pe când nemții sunt nebuni pe contul altora. 

Tânărul are o sensibilitate aparte, care se ghicește din observațiile lirice și plăsmuirile fanteziste, precum și din mila pe care o resimte la vederea animalelor chinuite. De fapt, el este înconjurat de moarte și violență: un vagon de persoane ciuruit de gloanțe, cu urme de sânge și obiecte părăsite ce au aparținut pasagerilor; animale pe jumătate moarte ce sunt trimise la abator; cruzimea cu care soția șefului de gară ucide iepuri și orătănii; și, în ciuda aerului sumbru, o scenă de o frumusețe aparte, cu mii de păsări degerate în somn:

Când m-am întors de la spital au fost niște geruri cumplite. În păduricea de lângă târgușorul nostru, unde își dădeau întâlnire stoluri întregi de ciori și de corbi, copacii erau înțesați de aceste zburătoare cernite care sclipeau în razele înghețate ale soarelui de amiază. Când m-am apropiat de pădure, am văzut mii de păsări pe jos, erau împrăștiate ca niște prune răscoapte de Bosia... Am lovit cu piciorul în tulpina unui copac și din crengile lui au început să cadă promoroacă și păsări moarte, câteva mi-au căzut pe umeri, dar erau ușoare ca fulgul, parcă s-ar fi scuturat peste mine un nor de bascuri negre.

Mica stație de cale ferată în care lucrează Miloš este un univers pitoresc, cu figuri expresive și întâmplări mucalite, care sfidează ororile din jur. La un pas de promovare, șeful de gară Lánský nu pare cel mai serios personaj - pentru a-și descărca nervii, țipă în luminator și trântește scaune, blestemând secolul erotic și scriitorii care-l promovează. Asemena unei statui ce a prins viață, el se plimbă pe peron năpădit de porumbeii polonezi pe care îi crește chiar în incinta gării. Cea mai nouă pricină o are cu impiegatul Hubička, un afemeiat care împarte femeile în țâțișoare și poponețe. La fostul loc de muncă, acesta a rupt în două canapeaua șefului împreună cu o doamnă, iar cu o seară în urmă, a ștampilat fundul telegrafistei. Deși este acuzat de ponegrirea limbii oficiale (căci ștampilele conțineau cuvinte nemțești), Hubička atrage admirația contelui local și a mecanicilor de tren, care opresc în gară sub diverse pretexte, pentru a asculta povestea. 

În final, Miloš își dă seama că există motive mai serioase pentru care merită să mori; iar în fața morții, mila nu prea mai are sens. El își dovedește bărbăția - însă nu cu fata pe care o iubește - și-i calcă pe urme bunicului, cel care încercase să oprească, cu puterea gândului, tancurile germane ce se îndreptau spre Praga. Probabil că oamenii au nevoie de un strop de nebunie pentru a deveni eroi.

***

Hrabal a scris Legenda lui Cain - versiunea originală a nuvelei Trenuri cu prioritate - în 1949, însă nu a publicat-o la momentul respectiv din cauza climatului politic. În opinia unor contemporani avangardiști ai lui Hrabal, versiunea publicată în 1965 este mai puțin șocantă dar mai bine scrisă decât originalul, iar revizuirea acestuia și tenta anti-nazistă au ajutat-o să treacă de cenzură. În 1966, regizorul ceh Jirí Menzel a transpus nuvela în filmul Ostre sledované vlaky (Closely Watched Trains), care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin. Tot Jirí Menzel a regizat și adaptarea după L-am servit pe regele Angliei, în 2006. 

Editura: ART, 2013

Traducere: Corneliu Barborică

Număr de pagini: 120