De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă este unul dintre acele titluri pe lângă care am trecut atât de des încât eram convinsă că l-am citit. Și totuși nu, nu am citit acest micro-roman pe care unii l-au numit un poem în proză, și care seamănă cu un jurnal încropit de un copil, în care acesta își trece, parcă în joacă, observații ingenue, întrebări naive și cugetări aparent simpliste despre viața prezentă și cea trecută. Mai mult decât o înșiruire de fraze aparent disparate, cartea cuprinde povestea maturizării unui copil, reconstituită din fragmente și exclamații, din temeri și vise, din realități și fantasme.

Scriitura Aglajei Veteranyi - care mi-a amintit de cea a Ágotei Kristof - este stranie, cu o tentă suprarealistă și grotescă, cu un umor negru pe alocuri și cu o imaginație debordantă cât cuprinde. Fiecare cititor va reacționa diferit la această carte - mie mi-a plăcut, pentru că am o slăbiciune pentru tot ceea ce este ciudat, la granița dintre normalitate și nebunie. Unde unii cititori au văzut un personaj schizoid, eu am văzut un copil aruncat dintr-un loc într-altul, fără identitate și fără istorie, o ființă care nu aparține cu adevărat niciunei patrii sau limbi, o persoană cosmopolită nu prin voință proprie, ci prin voința celorlalți. Singurul ei refugiu este în imaginație, oricât de departe de realitate o poartă proiecțiile inocente sau grotești, străbătute de obsesia morții și a fatalității.

12

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Oare a mai rămas vreun cititor care să nu fi citit Un veac de singurătate? Eu sunt unul dintre aceștia, pășind târziu în lumea fermecată a lui Márquez, însă mă bucur că am făcut-o măcar acum, când am impresia că înțeleg mai bine și gust mai intens - sau poate că doar așa mi se pare. Romanul mi-a deschis o poartă către universul fabulos al imaginației fără margini, unde fantasticul coabitează cu realul într-o simbioză firească, iar personajelor le este mai teamă de război decât de spirite - o lume în care mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc, dar, probabil, va trebui să înnebunesc pentru a ajunge acolo. 

Chiar dacă am pierdut șirul fiilor și al fiicelor, al nepoților și al nepoatelor, al celor numiți Aureliano și José Arcadio, chiar dacă uneori am fost cuprinsă de confuzie, imaginația fecundă a lui Marquez m-a ținut legată de carte nu cu lanțuri împovărătoare, ci cu fire de mătase răcoroase și blânde, mereu în expectativă și mereu încântată de întâmplările ireale și detaliile minunate, gustând din plin umorul, grotescul și vivacitatea extraordinară a geniului creator marquezian.

16

Lumea ce va să vină - Dara Horn

În Lumea ce va să vină, Dara Horn se avântă într-o întreprindere complexă în care încearcă să cuprindă trecutul, prezentul și lumea ce va să vină, precum și destinul tragic al evreilor. Scriitoarea vorbește aici despre artă și artist, despre iubire și suferință, despre fragilitatea vieții omenești, despre cele trecute care pregătesc cele viitoare, despre talentul care uneori condamnă în loc să salveze, despre falsuri și plagiate și latura lor etică, despre povești și picturi uitate care nu mai există pentru că nu mai sunt privite de nimeni, despre lumea de apoi care nu este neapărat sinonimă cu lumea ce va să vină.

Sunt multe elemente care promit o lectură excelentă, însă, din păcate, ceva nu a funcționat cum trebuie în relația mea cu acest roman. Este greu de explicat ce nu a mers, mai ales că istoriile pe care le cuprinde sunt interesante, iar scriitura poate fi clasificată drept creativă. Însă de prea multe ori m-am aflat în afara poveștii, privind neimplicată, de undeva din exterior, evenimentele care se derulau înainte și înapoi, purtându-mă din New York-ul contemporan în Rusia anilor 1920, fără ca momentele brutale să mă revolte, fără să iubesc sau să urăsc cu adevărat personajele, fără să mă entuziasmez în fața bogăției de metafore și simboluri.

2

The Fish Can Sing - Halldór Laxness

The fish can sing just like a bird,

And grazes on the moorland scree, 

While cattle in a lowing herd 

Roam the rolling sea. 

(Peștele poate să cânte asemenea păsării 

Și să pască pe nisipurile landei,

În timp ce vitele, mugind în cireadă, 

Cutreieră marea zbuciumată.)* 

*De fiecare dată când încerc să traduc ceva, îmi dau seama cât de dificilă este munca de traducător. Ei, încercați voi să transpuneți cu rimă versurile de mai sus. Pe mine mă depășește. 

8

Zăpezile de altădată - Gregor von Rezzori

Zăpezile de altădată este o carte extraordinară, scrisă cu melancolie, erudiție și umor, prin intermediul căreia am ajuns să îl cunosc pe unul dintre marii scriitori din umbră, Gregor von Rezzori - pe numele adevărat, Gregor Arnulph Hilarius d'Arezzo. În spiritul celebrei întrebări a lui François Villon, Mais où sont les neiges d'antan?, von Rezzori rememorează, filtrează și răstălmăcește amintiri despre locuri, timpuri și oameni care nu mai există decât în memoria subiectivă. El are ce povesti, și o face cu un asemenea talent și aparentă mistificare, încât granița dintre adevăr și ficțiune devine nebuloasă și îndoielnică. Prea captivată de incursiunile interioare ale scriitorului pentru a mai privi dintr-o perspectivă exterioară, am uitat de multe ori că ceea ce citesc este, mai degrabă, o abordare hiperbolizată a trecutului și mai puțin o realitate irefutabilă.

6

Eseu despre luciditate – José Saramago

Eseu despre luciditate, de José Saramago (sursa foto)

Ed. Polirom, 2008, 385 pag., traducere de Georgiana Bărbulescu

Original: „Ensaio sobre a Lucidez”, 2004 | Țara: Portugalia

În caz că nu erați la curent, Eseu despre luciditate este o continuare a romanului Eseu despre orbire, despre care am vorbit pe blog. Cel mai bine ar fi ca cele două cărți să fie citite în ordine, chiar dacă romanul de față stă pe propriile picioare, iar înțelegerea lui nu depinde foarte mult de primul. Însă anumite fraze care fac trimiteri subtile la epidemia de orbire vor trece neobservate sau nu vor fi înțelese pe deplin, iar finalul nu va mai avea același impact fără a cunoaște rolul și semnificația-simbol pe care le îndeplinesc soția doctorului sau primul om care a orbit, personaje readuse în miezul acțiunii din Eseu despre luciditate. 

Saramago revizitează orașul – fără nume și fără o ancorare certă în timp și în spațiu – în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. Atunci, rațiunea și umanitatea au fost puse la încercare, căci tot ce poate fi mai primitiv și mai josnic în ființa umană a ieșit la iveală. Acum, orașul-capitală este amfiteatrul unor noi întâmplări ieșite din comun: la scrutinul general, un procent covârșitor al populației a votat în alb. Nu e vorba de voturi nule sau abțineri, ci de voturi în alb, care aruncă guvernul într-o situație fără precedent. Sute de mii de oameni, care nu par înțeleși în prealabil, nici hipnotizați în masă, nici manipulați de vreo organizație anarhistă, toți acești oameni și-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna din variantele politice care le stau la dispoziție, într-un protest pașnic al nemulțumirii și al lipsei de opțiune.

11

Mă numesc Roşu - Orhan Pamuk

De ce am amânat atât de mult timp să citesc Orhan Pamuk, de ce? Am trăit trei ani în casă cu Zăpada, așteptând ninsoarea perfectă pentru a o citi (în realitate, o scuză), pentru a descoperi apoi, într-o carte împrumutată, cât de mult îmi place scriitura lui Pamuk. Autorul m-a fermecat instantaneu cu poveștile care curg melodios și învăluitor, cu basmele și legendele care par desprinse dintr-un sipet al minunilor, încât - în ciuda întinderii romanului - nu mi-a venit să întrerup lectura cu nicio altă carte mai scurtă, după cum mi-e obiceiul. Recunosc, entuziasmul mi s-a mai diminuat spre final, când mi-am pierdut un pic răbdarea în fața avalanșei de detalii legate de picturi și nume de miniaturiști, care păreau că nu se vor mai termina. Însă acum nu mă mai oprește nimeni - vreau să citesc tot ce a apărut la noi de Orhan Pamuk.

19

Două romane de Amin Maalouf

Scările Levantului

Polirom, 2006, 240 pag., traducere Daniel Nicolescu

Odată cu acest roman, am făcut cunoștință cu minunatul dar de povestitor al lui Amin Maalouf, care m-a fermecat imediat. Nici nu se putea altfel, căci unele părți au aerul de vis al unui basm sau al unei povești desprinse din O mie și una de nopți. Am perceput Scările Levantului ca fiind complementară memoriilor lui Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, poate pentru că povestea lui Maalouf se desfășoară cam în aceeași perioadă, însă de cealaltă parte a baricadei - cea musulmană. Din acest motiv, am avut senzația că evenimentele relatate au o notă de veridicitate, chiar dacă știam că citesc o ficțiune.

5

Dormind la soare - Adolfo Bioy Casares

Dormind la soare este, deopotrivă, un fel de opera buffa cu personaje tarate, dar și un thriller psihologic cu accente comice, având în centru povestea neobișnuită a unei căsnicii, istorisită de unul dintre soți. Cei de la Humanitas au făcut o paralelă bună cu Hitchcock, pentru că Adolfo Bioy Casares, asemenea cineastului, nu face uz de elemente-șoc, ci de lucruri mai subtile, care mențin o stare de suspans abia perceput, o senzație sumbră și amenințătoare care plutește nedefinit în aer. Iar după câteva piste false și răsturnări de situație, „șocul” vine abia la final prin deznodământul neașteptat, moment în care Bioy Casares duce povestea în cheie (științifico-) fantastică. Presimt că gusturile personale vor avea un cuvânt de spus aici, căci finalul îi va surprinde plăcut pe unii cititori și neplăcut pe alții.

6