De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi

De ce fierbe copilul în mămăligă este unul dintre acele titluri pe lângă care am trecut atât de des încât eram convinsă că l-am citit. Și totuși nu, nu am citit acest micro-roman pe care unii l-au numit un poem în proză, și care seamănă cu un jurnal încropit de un copil, în care acesta își trece, parcă în joacă, observații ingenue, întrebări naive și cugetări aparent simpliste despre viața prezentă și cea trecută. Mai mult decât o înșiruire de fraze aparent disparate, cartea cuprinde povestea maturizării unui copil, reconstituită din fragmente și exclamații, din temeri și vise, din realități și fantasme.

Scriitura Aglajei Veteranyi - care mi-a amintit de cea a Ágotei Kristof - este stranie, cu o tentă suprarealistă și grotescă, cu un umor negru pe alocuri și cu o imaginație debordantă cât cuprinde. Fiecare cititor va reacționa diferit la această carte - mie mi-a plăcut, pentru că am o slăbiciune pentru tot ceea ce este ciudat, la granița dintre normalitate și nebunie. Unde unii cititori au văzut un personaj schizoid, eu am văzut un copil aruncat dintr-un loc într-altul, fără identitate și fără istorie, o ființă care nu aparține cu adevărat niciunei patrii sau limbi, o persoană cosmopolită nu prin voință proprie, ci prin voința celorlalți. Singurul ei refugiu este în imaginație, oricât de departe de realitate o poartă proiecțiile inocente sau grotești, străbătute de obsesia morții și a fatalității.

Cartea are o puternică tentă autobiografică: Aglaja Veteranyi s-a născut în România, la București, și a părăsit țara în 1967 împreună cu părinții ei, artiști de circ. Oriunde s-ar afla, mâncarea mamei îi amintește, prin gust și miros, de țara pe care a lăsat-o în urmă, iar vagonul în care locuiește cu părinții este mereu acasă. La început, Aglaja face o comparație continuă între străinătate - unde trăiesc ca niște oameni bogați - și România comunistă, cu neajunsurile și lipsa ei de libertate, cu dictatorul care l-a interzis pe Dumnezeu și a înconjurat țara cu sârmă ghimpată. Însă, pe măsură ce fata înaintează în vârstă, țara natală devine din ce în ce mai îndepărtată și mai ireală, iar legătura ei cu amintirile din acele vremuri se subțiază până la dispariție.

Dictatorul e de meserie cizmar, diploma școlară și-a cumpărat-o.
Nevasta lui are o jumătate de oraș plină cu pantofi, folosește casele ca dulapuri.
Nu știe nici să scrie, nici să citească, spune mama, e mai prost ca noaptea.
Dar noaptea nu ucide, spune tata.

Familia Aglajei este una excentrică, iar viața lor este condimentată cu bătăi, adultere, numere de circ și permanenta amenințare a morții. Mama este femeia cu păr de oțel, care, în timp ce face jonglerii, atârnă de păr sub cupola circului. Toți membrii familiei sunt implicați în spectacol, inclusiv câinele Boxi care fumează și face pipi în joben. Averea lor este împachetată în hârtie de ziar și stă într-un cufăr mare în așteptarea casei pe care o vor cumpăra, dar până atunci familia schimbă țări, vagoane și hoteluri - iar Aglaja știe că nu trebuie să se atașeze de nimic. Copilul face față acestor schimbări permanente prin imaginația debordantă, care o ajută să își găsească o oază de familiaritate în decorul mereu în schimbare, între oameni și limbi mereu noi, unde nu poate prinde rădăcini. Ea poartă marea cu ea într-o batistă albastră, pe care o acoperă noaptea pentru a nu fi atacată în somn de rechini. 

Tristețea te îmbătrânește.
Eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate.
În România copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei și trebuie să asculte grijile părinților.
Aici trăim ca în paradis. Cu toate astea, tot nu devin mai tânără. 

Ilustrație de Ana Ruxandra Ilfoveanu
inspirată de romanul Aglajei
(sursa)

Din propozițiile simple ale acestui „jurnal” se desprinde o teamă permanentă, o nesiguranță care saturează anii copilăriei - frica de moartea mamei (cel mai frumos ar fi dacă mama ar dormi tot timpul), teama de a nu fi demascați și trimiși înapoi (tata a furat banii de la Circul de stat; în țară, părinții au fost condamnați la moarte), teama că altcineva le va fura numărul de circ și vor rămâne pe drumuri. Uneori își dorește să fie moartă, pentru că morții trăiesc mai bine decât cei vii, dar și pentru a atrage atenția și dragostea tardivă a părinților. Pentru a-i alunga temerile, sora mai mare (care, de fapt, nu este sora ei, ci o rudă cu origini complicate) îi spune povestea copilului care fierbe în mămăligă, o istorie grotescă și suprarealistă pe care Aglaja și-o explică prin justificări fanteziste. Aceste variante mi-au amintit de bancurile morbide cu Alinuța, produs al mentalității românești în care există o înclinație către absurd, un dat suprarealist - după cum spune Rodica Binder în postfață.

Eu știu și singură de ce copilul fierbe în mămăligă, chiar dacă sora mea nu vrea să-mi spună.
Copilul se ascunde în sacul cu mălai pentru că îi e frică. Și pe urmă adoarme. Vine bunica și răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Și când copilul se trezește e gata fiert. 

[spoiler] Pe măsură ce crește și viața își pierde atributele inocente, iar casa la care visase în copilărie se transformă într-un ideal din ce în ce mai îndepărtat (la fel ca certitudinea de odinioară că va deveni faimoasă și bogată), Aglaja simte că se fărâmițează, că devine din ce în ce mai izolată și mai lipsită de identitate. Familia se dezbină iar fata, încă minoră, ajunge să joace în spectacole de varieteu în care un triunghi negru acoperit cu păr îi ține loc de îmbrăcăminte. [spoiler] 

De ce fierbe copilul în mămăligă este romanul de debut al Aglajei Veteranyi - actriță, scriitoare, artistă de varieteu care s-a sinucis în 2002 într-un spital din Zürich, în urma unei depresii. Mult timp analfabetă, Aglaja a fost o autodidactă care a ajuns să stăpânească la perfecție limba germană, în care și-a scris romanele, poeziile și piesele de teatru (la Polirom a fost tradus și cel de-al doilea roman al său, Raftul cu ultimele suflări). 

Frazele scurte și stilul simplu, dar cu un înțeles mai adânc, mi-au adus aminte de scriitura Ágotei Kristof, autoarea Trilogiei gemenilor și a memoriilor Analfabeta, despre care am scris aici și, respectiv, aici. Cele două autoare au în comun dezrădăcinarea de patria în care s-au născut (Aglaja în România, Agota în Ungaria) și faptul că au fost, la un moment dat, analfabete (Aglaja nu a mers la școală, iar Agota a trecut la o limbă cu totul necunoscută), ceea ce poate explica similitudinea dintre scrierile lor. Totuși, Aglaja evadează din existența incomodă în suprarealism, pe când Agota se menține în limitele realității, chiar dacă îi conferă un aer ireal și oniric.

Editura: Polirom, 2013

Traducere: Nora Iuga

Număr de pagini: 176