Mă numesc Roşu - Orhan Pamuk

De ce am amânat atât de mult timp să citesc Orhan Pamuk, de ce? Am trăit trei ani în casă cu Zăpada, așteptând ninsoarea perfectă pentru a o citi (în realitate, o scuză), pentru a descoperi apoi, într-o carte împrumutată, cât de mult îmi place scriitura lui Pamuk. Autorul m-a fermecat instantaneu cu poveștile care curg melodios și învăluitor, cu basmele și legendele care par desprinse dintr-un sipet al minunilor, încât - în ciuda întinderii romanului - nu mi-a venit să întrerup lectura cu nicio altă carte mai scurtă, după cum mi-e obiceiul. Recunosc, entuziasmul mi s-a mai diminuat spre final, când mi-am pierdut un pic răbdarea în fața avalanșei de detalii legate de picturi și nume de miniaturiști, care păreau că nu se vor mai termina. Însă acum nu mă mai oprește nimeni - vreau să citesc tot ce a apărut la noi de Orhan Pamuk.

Am senzația că Mă numesc Roşu este romanul cel mai citit al acestui autor și mă întreb de ce. Oare pentru că are în miezul lui o crimă, un mister care atrage cititorul? În ceea ce mă privește, dezlegarea crimei și aflarea ucigașului au trecut pe planul doi, mai ales că nici nu sunt punctul forte al acestui roman. Cine se așteaptă la o carte polițistă cu suspans, ar face bine să lase așteptările deoparte. În schimb, Pamuk realizează o monografie extinsă a miniaturii otomane, un meșteșug complex despre care recunosc că nu știam absolut nimic, iar ceea ce am aflat din acest roman a fost extrem de interesant. Sunt foarte multe informații, un pic prea multe chiar, așa că numele și detaliile au sfârșit prin a se învălmăși - dar, din fericire, am rămas cu esența, căci scriitorul reia aspectele mai importante pe parcursul romanului.

Avem o seamă de povești în Mă numesc Roşu, care se întregesc din relatările intercalate a numeroase personaje, dar și a unor obiecte care ne vorbesc prin vocea unui meddah (povestitor). Mi-a plăcut nespus de mult faptul că toate vocile - alcătuind un cor extins orchestrat de Pamuk - ni se adresează nouă, cititorilor, deși la fel de bine se pot adresa lui Dumnezeu. Ele spun lucrurile pe jumătate sau ticluiesc minciuni pentru a ne induce în eroare, dar au și momente de sinceritate prin care le cunoaștem trăirile și sentimentele. Atras de confesiuni și luat drept martor, cititorul devine astfel parte din poveste. Înainte de a începe romanul, mi-era foarte teamă că voi fi copleșită de numeroasele personaje, însă nu a fost așa. Povestea trece lin și firesc din gură în gură, schimbându-se doar unghiul din care este percepută, înteruptă uneori de vocea unui meddah care însuflețește imagini pictate precum calul, moartea, diavolul, femeia sau banul. 

Povestea se desfășoară în Istanbulul sfârșitului de secol XVI, pe fundalul războiului cu Safavizii, când orașul este asaltat de fanaticii musulmani care vor să închidă cafenelele și localurile dervișilor, recurgând de multe ori la violență. Ei critică abaterile de la calea Profetului Mahomed și de la poruncile Coranului, abateri pe care le consideră răspunzătoare pentru toate catastrofele ce au lovit orașul în ultimii ani.

Romanul începe cu Cadavrul, care ne vorbește de pe fundul fântânii în care a fost aruncat. Delicat Efendi era auritor la atelierul condus de Maestrul Osman, dar în ultima vreme lucrase pe ascuns la o carte comandată de Padișah, de a cărui alcătuire se ocupa Unchiul, un fel de ambasador al sultanului în occident. Cartea, care purta în ea influența pictorilor venețieni, risca să devină o blasfemie și un atac la adresa islamului, iar Delicat intenționa să dezvăluie lumii sacrilegiul care se săvârșea în taină. Numai că unul dintre colegii de atelier îl omoară, pentru a nu pune în pericol breasla miniaturiștilor și a nu atrage furia asupra atelierului de pictură. După ce încă unul dintre personaje devine victima ucigașului, Padișahul dă un răgaz de trei zile pentru a fi descoperită identitatea acestuia - în caz contrar, toți cei implicați vor fi supuși la cazne cumplite. Rămâne de văzut care dintre cei trei miniaturiști talentați - cunoscuți sub poreclele de Fluture, Măslină și Barză - este făptașul, mai ales că Ucigașul ne vorbește și el, la adăpostul anonimatului.

Pe lângă crime și istorisiri despre miniaturi, avem și o poveste de dragoste în acest roman, cea dintre Negru și Șeküre - nepotul și, respectiv, fiica Unchiului. Poate că această formulă standard („poveste de dragoste”) nu este cea mai potrivită pentru a descrie relația dintre cei doi, care este mult mai complexă și mai încâlcită. Deși nu am prea avut-o la inimă pe Șeküre, vocile celor doi (alături de cea a evreicei Ester) mi-au plăcut cel mai mult, poate pentru că vorbesc despre subtilitățile vieții în Istanbulul anilor 1580-90, și mai puțin despre miniatură, întoarsă pe toate fețele în restul cărții. Negru, îndrăgostit din copilărie de verișoara lui Șeküre, a fost respins de familia acesteia și a plecat din Istanbul, călătorind prin Orient timp de doisprezece ani. La întoarcere, o găsește pe Șeküre văduvă cu doi copii, iar vâlvătaia dragostei se aprinde din nou, mai ales că fata îi dă speranțe. Însă Șeküre este vicleană și ascunsă, manipulându-i pe cei din jur pentru a-și atinge scopurile (inclusiv pe propriii ei copii), iar inima ei este nehotărâtă între Negru și Hasan, fratele soțului ce nu s-a mai întors din bătălie. Însă Negru are și el îndoielile lui, căci imaginea celei pe care o iubise în copilărie este hiperbolizată până la a deveni ireală.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ester, bătrâna evreică ce colindă mahalalele Istanbulului cu bocceaua plină de mărunțișuri femeiești, dar și cu răvașe pe care le duce femeilor și bărbaților deopotrivă, mijlocind mutările din șahul dragostei. Prin ea se fac și se desfac prietenii sau iubiri, și, chiar dacă Ester este analfabetă și nu poate citi răvașele, experiența a învățat-o să descifreze emoțiile și indiciile care îi dezvăluie adevărul. Luată în derâdere de turci, ea este însă un element indispensabil în viața locuitorilor orașului, la curent cu tot ceea ce se petrece, pețitoare și bârfitoare, iubită și disprețuită în egală măsură. 

Am rămas foarte surprinsă de normalitatea cu care se vorbește despre homosexualitate, precum și de răspândirea acestei practici în Imperiul Otoman. De fapt, este greșit spus „homosexualitate”, fiind vorba mai degrabă de sodomie și bisexualitate, căci feciorii frumoși erau folosiți pentru astâmpărarea simțurilor înainte de căsătorie.

***

Miniatura otomană

Adevărata vedetă a acestui roman este miniatura otomană, meșteșug care s-a dezvoltat în secolul al XVI-lea sub influența culturii persane și a celei chineze. Această pictură, călcând periculos de aproape de granița necredinței, era un univers complex de reguli și concepte, o lume vulcanică asemenea timpurilor războinice în care s-a desăvârșit. Maeștrii treceau de la un atelier și de la un stil de pictură la altul, pe măsură ce sultanii se omorau între ei și puneau stăpânire pe harem și vistierie, iar cărțile erau desfăcute și picturile amestecate, pentru a șterge urma stăpânitorilor dinainte și a-i slăvi pe cei noi, ajunși la putere.

Sultanul Mehmed I cu demnitarii săi

Miniatura musulmană înfățișează lumea așa cum o vede Dumnezeu, și nu așa cum este percepută de ochiul omenesc, astfel că din ea lipsesc perspectiva, umbrele, realismul care sunt apanajul picturii europene. Un câine nu este înfățișat de aceeași mărime ca Padișahul, pentru că ar fi blasfemie curată. Fețele nu au trăsături distincte și nici nu ocupă centrul imaginii, căci realismul le-ar transforma în obiecte de cult, asemenea icoanelor, iar portretul l-ar plasa pe om în centrul universului. În plus, realismul apropie pictura de plăsmuire, iar creația este un atribut rezervat doar lui Dumnezeu. Miniaturile nu sunt picturi singulare, de sine stătătoare, ci însoțesc o poveste, pe care o ilustrează - sunt, deci, subordonate caligrafiei. 

În pictura noastră înțelesul se află înaintea formei. Acum, când oamenii au început să-i imite în pictură pe maeștrii frânci și italieni, va lua sfârșit tot acest univers al sensului și va începe universul formei. (pag. 448)

Am aflat despre stilul și personalitatea unui miniaturist, care trebuie tăinuite și ținute în frâu, pentru că ceea ce are întâietate este stilul atelierului de pictură, stabilit de maestru și deprins de-a lungul anilor de ucenici, care îndură pedepse și bătăi, dar au parte și de mângâieri (și cine mai știe ce altceva) din partea maestrului. Am aflat despre miniaturiștii care, rămași fără bani și fără lucru, și-au înjosit onoarea pictând cărți ieftine, ilustrate în fugă, sau imagini izolate ce nu mai însoțesc o poveste. Am aflat despre maeștrii care, la bătrânețe, și-au provocat orbirea pentru a nu fi siliți să deprindă meșteșugul impus de un nou stăpânitor, dar și mânați de rușinea că anii de muncă laborioasă nu le-au adus întunecimea ochilor, care este dorită și căutată - căci doar prin orbire miniaturistul revine la întunericul lui Dumnezeu, de unde poate înțelege și picta cel mai bine lumea din amintirile Lui. 

Pamuk vorbește despre trăirile pe care le încearcă privitorul acestor picturi, despre simțămintele trezite de folosirea culorilor, a detaliilor, a gesturilor, dar și despre reacțiile la vederea unor cusururi ascunse, care ies din tiparele maeștrilor din vechime. Ca o neinițiată ce sunt, mă îndoiesc că aș fi capabilă de asemenea trăiri în fața unor miniaturi care, comparate cu pictura așa cum o cunosc eu, mi s-ar părea neatrăgătoare și de neînțeles. Însă pot înțelege că menirea picturilor otomane este de a zugrăvi esența, nu înfățișarea perfectă a oamenilor și a lucrurilor; ele sunt tăcerea minții și muzica ochiului. 

Un glas profetic spune, într-un discurs ce crește în intensitate precum vuietul unei cascade de care ne apropiem, că toate cărțile și picturile vor fi în final nimicite, că urma lor se va șterge, că importanța lor va decade de-a lungul secolelor. E drept că o parte din regulile maeștrilor din vechime au fost treptat înlăturate, iar influența atât de temută a picturii frânce și-a spus cuvântul, însă miniatura nu a dispărut, doar s-a preschimbat odată cu timpurile. Artiștii miniaturiști contemporani din Turcia nu mai privesc miniatura drept o artă decorativă, menită să ilustreze cărțile, ci o consideră o formă de artă de sine stătătoare; ei lucrează individual și își semnează lucrările, expunându-le în galerii de artă. Iată cum individualismul denigrat de vechii maeștri a ieșit la lumină până la urmă, tendință pe care o anticipează și Pamuk prin capitolele romanului, fiecare cu câte un personaj plasat în centrul poveștii.

Nimeni nu va mai fi interesat de cărțile, de miniaturile noastre. Nici măcar cei împătimiți de ele nu vor mai pricepe nimic și vor întreba, țuguindu-și buzele, de ce le lipsește perspectiva, ori poate că nu vor mai izbuti cu nici un chip să dea de cărți. Deoarece, odată cu indiferența, picturile și cărțile noastre vor fi treptat înghițite și spulberate de timp, de urgii. (...) Ce miniaturist poate visa că miracolele sale vor supraviețui mai mult de o sută de ani în acest oraș în care, o dată la trei ani, sunt distruse mai multe cărți și mai multe biblioteci decât au ars și au prădat mongolii la Bagdad, și că, privindu-i-se într-o bună zi miniaturile, va fi pomenit ca Behzad? (pag. 240-241)

O altă recenzie la Zuleiha.

Editura: Curtea Veche, 2006

Traducere: Luminița Munteanu

Număr de pagini: 614