Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Oare a mai rămas vreun cititor care să nu fi citit Un veac de singurătate? Eu sunt unul dintre aceștia, pășind târziu în lumea fermecată a lui Márquez, însă mă bucur că am făcut-o măcar acum, când am impresia că înțeleg mai bine și gust mai intens - sau poate că doar așa mi se pare. Romanul mi-a deschis o poartă către universul fabulos al imaginației fără margini, unde fantasticul coabitează cu realul într-o simbioză firească, iar personajelor le este mai teamă de război decât de spirite - o lume în care mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc, dar, probabil, va trebui să înnebunesc pentru a ajunge acolo. 

Chiar dacă am pierdut șirul fiilor și al fiicelor, al nepoților și al nepoatelor, al celor numiți Aureliano și José Arcadio, chiar dacă uneori am fost cuprinsă de confuzie, imaginația fecundă a lui Marquez m-a ținut legată de carte nu cu lanțuri împovărătoare, ci cu fire de mătase răcoroase și blânde, mereu în expectativă și mereu încântată de întâmplările ireale și detaliile minunate, gustând din plin umorul, grotescul și vivacitatea extraordinară a geniului creator marquezian.

Un veac presărat cu iubiri neîmpărtășite, pasiuni devoratoare, incest, rivalități, vise nebunești, războaie și, mai presus de toate, un veac însemnat cu pecetea singurătății. Un veac în care timpul nu curge liniar, ci se răsucește pe loc, revenind, prin nume și caractere, la aceleași situații și la aceleași obsesii, până când repetiția uzează și macină perseverent ultimele rămășite ale unei spițe remarcabile. Vizionari și temerari, orgolioși și nesăbuiți, arzând de pasiune sau neprihăniți ca niște îngeri, numeroșii descendenți ai familiei Buendía și-au purtat singurătatea prin ani de prefaceri și ani tumultuoși, cunoscând mărirea și decăderea neamului lor, al cărui destin se leagă intrinsec de cel al așezării Macondo. 

Un secol de dat în cărţi şi de experienţă o învăţase că istoria familiei nu era decât un angrenaj de repetiţii inevitabile, o roată turnantă care ar fi con­tinuat să se învârtească în veci, dacă n-ar fi fost uzura progresivă şi iremediabilă a osiei ei. (Pilar Ternera, pag. 347)

În timp ce mica așezare pe care au fondat-o a crescut, trecând de la izolarea primitivă la beneficiile civilizației, membrii familiei s-au depărtat din ce în ce mai mult de granițele ei, în întreprinderi temerare și nebunești; ultimele vlăstare ajung dincolo de granițele continentului, în lumi îndepărtate din care se întorc însă întotdeauna, mânați de melancolie și de forța legăturilor originare. [spoiler] În ciuda legăturilor puternice care îi aduc înapoi pe cei din familia Buendía, Macondo ajunge până la urmă asemenea așezării Comala din Pedro Páramo, un loc pustiu și fierbinte, șters de pe fața pământului, împânzit doar de spectrele celor l-au locuit odinioară, care își continuă destinul solitar în neființă. Dintr-un sat pe care moartea nu-l decoperise încă, Macondo devine o așezare a spiritelor, părăsită chiar și de păsări. [spoiler] 

Un veac de singurătate cuprinde portrete memorabile desprinse parcă din basme cu eroi și femei aprige, cu neisprăviți și târfe, cu bătrâne care se încăpățânează să rămână în viață și cu bătrâni care mor și se reîntorc pentru a-și ostoi singurătatea din lumea de apoi. În familia Buendía, atinsă de un doliu aproape permanent, bărbații sunt măcinați de patimi și au parte de destine tragice, iar femeile au măruntaie de piatră și sunt mai rele decât catârii. Dacă nu sunt consumați de patima războiului, a femeilor sau a cocoșilor de luptă, bărbații Buendía se pierd în vise nebunești și delirante, în experimente fără sorți de izbândă. 

Ursula este forța teribilă care ține familia laolaltă timp de peste un secol, până când bătrânețea o cufundă în întunericul neputinței; pentru ea, este un veac de răbdare, de griji și resemnare, iar abia la finalul vieții înțelege cu luciditate adevărata natură a familiei ei.

José Arcadio, patriarhul care a întemeiat Macondo, este un vizionar și un idealist care își pierde mințile în febrilitatea experimentelor alchimiste, petrecându-și restul vieții legat de un castan și vorbind latinește. 

Colonelul Aureliano, războinic și poet, ghidat de intuiții misterioase dar incapabil de a vedea spiritele, este un bărbat care luptă din orgoliu și nu mânat de un ideal, un om incapabil de iubire care își găsește pacea doar în munca minuțioasă și repetitivă. 

Amaranta, femeia cu inima de neînțeles, este pizmașa eternă care nu poate fi fericită, pentru că setea ei nemăsurată de dragoste se află într-o luptă eternă cu lașitatea-i invincibilă, fiind sfâșiată între remușcări și dorință.

Rebeca, sălbatică și pasională, este singura din familie care dovedește un curaj neînfrânt, mistuită de o foame atât de adâncă încât nu poate fi ostoită decât cu pământ și var. 

Remedios, fecioara de o frumusețe nemaivăzută, este indiferentă la chemările cărnii, dovedind o puritate pe care oamenii o iau drept idioțenie; ea dispare din lume ridicându-se în văzduh în zbateri de cearceafuri asemenea unor aripi.

Fernanda, frumoasa regină neîncoronată, transformă casa luminoasă și primitoare într-o locuință funebră și glacială, impunându-se cu firea ei aspră, intransigentă și credința ei habotnică. 

Înne­bunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte şi se duse în grădină să mănânce bulgări de pământ cu o lăcomie sinucigașă, plângând de durere, mestecând carnea fragedă a râmelor şi zdrobindu-şi dinţii în cochi­liile melcilor. (pag. 65)

Portrete arhetipale împânzesc povestea de o sută de ani, conferindu-i o tentă imemorabilă și atemporală, un statut de legendă al cărei aer infailibil, la contactul cu progresul și modernitatea, se fărâmițează până la dispariție - însă la acest sfârșit contribuie însăși natura umană a acestor figuri mitologice: slăbiciunile cărnii, orgoliul și credulitatea care le rodează potențialul nemuririi. Chiar dacă timpul pare a se învârti în cerc, Ursula Buendía știe că lumea se sfârşeşte încetul cu încetul, şi lucrurile nu se vor mai întoarce niciodată. Iar odată cu ultimul martor al acestei epopei centenare, existența familiei Buendía se reîntoare în legendă și irealitate. 

La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic şi nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul ăsta e un sat fericit. (pag. 275)

Acum am înțeles și eu, cu adevărat, ce înseamnă realismul magic - o lume reală în care elementele fantastice sunt acceptate fără uimire sau teamă, ca și cum fac parte din viață. Celor care au gustat Un veac de singurătate le recomand din toată inima Pedro Páramo al lui Juan Rulfo, scriitorul mexican care l-a inspirat pe Márquez și care a avut o influență decisivă asupra realismului magic în America Latină. În ce mă privește, ambele romane sunt de recitit.

Editura: RAO, 1995

Traducere: Mihnea Gheorghiu

Număr de pagini: 364