Dormind la soare - Adolfo Bioy Casares

Dormind la soare este, deopotrivă, un fel de opera buffa cu personaje tarate, dar și un thriller psihologic cu accente comice, având în centru povestea neobișnuită a unei căsnicii, istorisită de unul dintre soți. Cei de la Humanitas au făcut o paralelă bună cu Hitchcock, pentru că Adolfo Bioy Casares, asemenea cineastului, nu face uz de elemente-șoc, ci de lucruri mai subtile, care mențin o stare de suspans abia perceput, o senzație sumbră și amenințătoare care plutește nedefinit în aer. Iar după câteva piste false și răsturnări de situație, „șocul” vine abia la final prin deznodământul neașteptat, moment în care Bioy Casares duce povestea în cheie (științifico-) fantastică. Presimt că gusturile personale vor avea un cuvânt de spus aici, căci finalul îi va surprinde plăcut pe unii cititori și neplăcut pe alții.

Lucho Bordenave scrie într-o locație necunoscută din care vrea să scape și își așterne povestea de la început, cu mărturisiri și detalii, pentru ca destinatarul epistolei să-l înțeleagă și să-i vină în ajutor. Totul începe normal, cu o căsnicie în care nevasta este nevrotică și nemulțumită, iar bărbatul o adoră și este ținut sub papuc. Diana, nevasta, este frumoasă dar năbădăioasă, iar înainte de căsătorie a fost internată de două ori la ospiciu. Ea vine la pachet și cu o familie antipatică, care transformă orice aniversare într-un eșec garantat. Lucho, bărbatul, este cam laș, ușor influențabil și împăciuitor, chiar dacă uneori se mai revoltă. El și-a pierdut slujba la bancă și s-a apucat de ceasornicărie, dar ceasurile o scot din minți pe Diana (cu excepția celor cu cuc).

Îmi reamintesc de evenimentele din acele ultime zile cu aceeași vie teamă. Îmi apar iar în minte, învăluite într-o lumină stranie, de parcă ar fi vederi ori tablouri dintr-un coșmar în desfășurare, unde cu toții, copiii și ființele cele mai dragi inimii mele urmăresc brusc un scop necrezut de josnic. Nu vă cer să dați crezare considerațiilor mele, care ar putea părea aiureala unei minți rătăcite, dar vă asigur că mă străduiesc să fiu cât se poate de exact în povestirea faptelor. Nu uitați că vă scrie un ceasornicar. (pag. 138)

Oamenii spun că Lucho n-a avut noroc în căsnicie, dar el scoate la iveală, una câte una, și părțile bune ale soției - cel puțin din punctul lui de vedere. E drept că mariajul este complicat de prezența în casă a unei a treia persoane - bătrâna doică Ceferina, care nu o suportă pe Diana, iar Lucho este prins între cele două femei care se dușmănesc. Povestea devine din ce în ce mai încâlcită după ce Lucho, păcălit de un dresor de câini, o internează pe Diana la spitalul de psihiatrie, iar el își transferă afecțiunea asupra cățelei cu același nume, ba chiar începe să le confunde pe Diana și pe sora ei, Adriana Maria, care îi seamănă izbitor. Ca să nu mai spun că toate femeile din carte par a fi îndrăgostite de Lucho și încearcă să îl seducă sau - ca în cazul Ceferinei - să-l păstreze doar pentru ele. Adâncit în confuzie, dar parcă și într-o incipientă nebunie, bărbatul este nesigur ce anume îi place de fapt la soția sa - oare părul, sau forma trupului, sau ochii minunați? Dar sufletul, îi place oare și sufletul ei? Deși firea Dianei i-a adus destule neplăceri, Lucho va descoperi curând că o schimbare în bine nu îl va face mai fericit...

Îți cam vine să-i tragi câteva scatoalce lui Lucho, când îl vezi atât de slab și de influențabil, dar îți vine să îi pălmuiești și pe Diana și pe socru, pentru înfumurarea și toanele lor. Personajele acestui roman sunt cam antipatice și greu de plăcut, toate irită cititorul mai mult sau mai puțin, dar bănuiesc că asta a fost, de fapt, intenția autorului. Asemenea destinatarului căruia îi scrie Lucho - un vecin care nu-i este prieten, ci mai degrabă dușman - și noi trebuie să lăsăm antipatiile deoparte și să ascultăm - și, poate, chiar să înțelegem - povestea lui Lucho și a Dianei.

Am citit micul roman al lui Adolfo Bioy Casares pe nerăsuflate și vă recomand să faceți și voi la fel, pentru că tensiunea se creează treptat, iar cititorul se adâncește din ce în ce mai mult în confuzie, căutând posibile explicații, încercând să înțeleagă natura relației dintre cei doi soți și schimbările care intervin. Povestea din Dormind la soare este trăită cel mai bine pe de-a-ntregul (in one sitting, cum se zice), și nu pe bucăți. 

O altă recomandare: nu citiți descrierile cărții de pe Goodreads, care conțin o grămadă de spoilere (am înțeles că și edițiile de limbă engleză dezvăluie subiectul pe copertă - oare de ce ar vrea un editor să strice plăcerea descoperirii?!). Din fericire, blurb-ul de pe coperta patru de la Humanitas nu menționează nimic dăunător, căci asta este și ideea - merită să trăiți tensiunea subtilă a poveștii fără a întrezări deznodământul. 

Editura: Humanitas, 2005

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Număr de pagini: 223